De când se alcătuiește inventarul anual despre piața de carte, ați putut citi aici poziții care nu o dată au fost catalogate drept apocaliptice.
Mihai Mitrică, director executiv al Asociației Editorilor din România
În ultimul an, realitatea a confirmat deja multe dintre ele, deși asta nu a ridicat nicio sprânceană la nivel înalt, problemele importante ale patriei fiind întotdeauna altele.
Piața de carte românească (din care nu fac parte chiar toate entități enumerate în topul Forbes România) s-a prăbușit așadar în cvasi-liniște, fără reportaje panicarde și angajamente fals condescendente din partea politicienilor; mai mult, fotografia pe care o arată bilanțurile contabile publicate de această revistă este una prea optimistă, pentru că ea surprinde doar scăderea din ultimele cinci luni ale unui 2025 la care toată lumea din piață privește acum cu nostalgie.
În ce privește 2026, cifrele vor arăta o scădere serioasă căreia, dacă-i mai adăugăm și inflația, cu greu mai rămâne ceva consistent de analizat.
Pentru cei cu unele cunoștințe de lupte libere, manevra „dublu Nelson” este o metaforă destul de potrivită pentru ce i s-a întâmplat pieței de carte în ultimele aproape patru trimestre: intersecția dintre creșterea TVA și restrângerea cheltuielilor publice și private a apăsat pe cervicala editorului român limitându-i puternic libertatea de acțiune.
Mai mult, creșterea TVA la carte a decapitalizat și mai mult editurile, care s-au trezit că datorează cu mult mai mulți bani statului la acest capitol, în condițiile unor vânzări diminuate. Și, nu, nimic din ce a fost luat în plus de la edituri nu a fost reinvestit în domeniul cărții și nici în cel al educației.
Ca și cu alte prilejuri, nu pretind să facem toți parte din corul celor care deplâng soarta antreprenorilor din zona de carte; spun doar că ar fi bine să ne uităm pe umerii cui stă responsabilitatea educației în țara asta în ultimele decenii și să înțelegem că viitorul nu are cum să ne fie prea luminos dacă vom continua pe același drum.
Editorii sunt între primii interesați de buna funcționare a educației, care le livrează apoi cititori, într-o simbioză legitimă în toate societățile moderne. Editorul român trebuie să muncească mai mult decât omologii din alte țări ca să obțină rezultate adesea mai modeste, și în primul rând ca să-și asigure supraviețuirea.
Asta pentru că statul român citește de câteva decenii bune doar acea pagină din contractul social care prevede obligațiile cetățenilor, nu și pe cea dinainte, unde sunt trecute responsabilitățile sale.
În 2026, slaba implicare tradițională a statului s-a conjugat cu un climat economic vitreg și iată cum am ajuns să avem o ediție a Bookfest la București cu vânzări și trafic în scădere față de precedenta; de aici, efectul se transmite pe întregul lanț valoric: librăriile nu pot spera la o vară cu vânzări cel puțin decente, planurile editoriale pentru a doua jumătate a anului se revizuiesc în jos, iar veniturile autorilor, traducătorilor, ilustratorilor și chiar ale tipografilor intră tot pe un trend descendent.
În plus, deja avem două ediții locale Bookfest a căror desfășurare este sub semnul întrebării: Târgu Mureș (24 – 27 septembrie) și Brașov (8 – 11 octombrie), pentru că resursele Asociației Editorilor din România s-au epuizat iar aportul autorităților locale a fost, din motive diferite, suspendat.
Problema este, fundamental, una de orientare a sistemului, nu una a imposibilității de a folosi resursele existente. Eurostat măsoară costul materialelor educaționale, iar aici ultimul loc este ocupat de România, cu 42% din media europeană, precum și cheltuielile publice cu educația, unde, după cum vă așteptați, România ocupă tot ultimul loc.
Ca să eliminăm orice posibilă neînțelegere: avem cele mai ieftine materialele educaționale din Uniunea Europeană și, cu toate acestea, suntem cei mai zgârciți cu cheltuielile publice pentru acest domeniu.
Cheltuielile pe care nu le face statul se văd în comportamentul profesorilor – o categorie serios demotivată și nu numai din punct de vedere salarial, și în costurile pe care fiecare familie de adolescenți le are cu meditațiile particulare și alte cheltuieli care contrazic articolul 32, alineat (4) din Constituția României: „Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii”.
Pe acest fundal, România ar trebui să pregătească statutul de Invitat de Onoare la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt 2028, o șansă care apare o dată în viață pentru o piață de dimensiunile noastre.
Dacă vom continua ca în ultimul an calendaristic, sunt șanse ca Frankfurt 2028 să fie încă o formă fără fond care-i va confirma lui Titu Maiorescu intuiția de acum aproape două secole.
Depinde doar de noi dacă vom merge la Frankfurt peste doi ani cu o cultură în care statul nu investește mai nimic dar cu care se laudă fără jenă când ea e remarcată de cei din exterior.
Cel puțin patru obligații nerespectate de stat:
- Legea învățământului preuniversitar (nr. 198/2023) prevede la articolul 83, alineat (13), instituirea programului ”O carte pentru fiecare elev” și, la articolul 83, alineat (15), instituirea programului ”Vouchere culturale pentru elevi”, în valoare de 250 de lei; niciunul dintre cele două programe nu a funcționat vreodată.
- Legea bibliotecilor (nr. 334/2002) interzice, la articolul 7, desființarea de biblioteci publice: din 1990 până în 2026, în România s-au închis aproape 9.000 de biblioteci publice;
- Legea bibliotecilor (nr. 334/2002) prevede, la articolul 40, alineat (12), achiziționarea anuală a 50 de cărți la mia de locuitori deserviți de biblioteca publică locală/județeană; acest prag minimal nu a fost atins niciodată.
- Legea culturii scrise (nr. 186/2003) prevede la articolul 14 reducerea cu 50% a costurilor pentru trimiterea coletelor cu cărți prin intermediul Poștei Române; această reducere nu a fost aplicată vreodată.
* Cei mai tineri în suflet vor fi recunoscut fragmente decupate din piesa „Exercițiu” a lui Valeriu Sterian, încă valide la 35 de ani de când a fost lansată
(2 iulie 2026)
