Dintre toate emoțiile care se revarsă fizic în lumile mele, exterioară și interioară, cel mai mult urăsc furia.
Am oroare de violență. Tonul ridicat, pumnul în masă, ușa trântită. Sau mai mult. Când le văd, paralizez. Asta când nu reacționez la rândul meu. Adică mă înfurii.
Furia mea e cel mai înverșunat dușman al meu. Și cel mai constant. Nu reușim să stăm de vorbă. Ea e o sticlă de cola ținută prea mult la cald, eu sunt mâna care strânge capacul, cu conștiința valului de spumă care, mai devreme sau mai târziu, tot pe bluza mea albă o să ajungă.
Trag ponoasele furiei mele de câteva zeci de ani. Tot cam de atât timp am învățat să o etanșez, așa încât să nu lovească în ceilalți. Uneori, îmi iese superb și alteori, pur și simplu, nu îmi iese.
Rup des zgaibele tuturor furiilor trecute care au venit spre mine. Le demontez ca pe niște motoare de mașini stricate, dar, în afara faptului că mă umplu de ulei care nu se mai ia, nu reușesc niciodată să repar ce nu avea cum să meargă de la bun început. Erorile de sistem.
Pentru că furia mea e acest bloc compact de arhitectură stalinistă profund contrastant cu toate valorile mele, o scriu. E felul meu de a face graffiti pe soclul ei. Câteodată, în text, furia mea sună a umor. Destul de negru, e adevărat, destul de coroziv, dar tot umor. Improbabil, dar simptomatic. Alteori, e aproape de melancolie. Uneori, se sparge narativ, așa cum eu nu am voie să mă sparg, pentru că mi-e teamă de propria mea impulsivitate.
Cred că așa se face că scriu. Nu e un steag alb, nu mă interesează să fac pace cu furia. Suntem umăr la umăr și, uneori, fiecare cu mâinile pe gâtul celeilalte. Va fi, probabil, una dintre cele mai lungi și mai consistente relații ale vieții mele. Ne alimentăm reciproc și ne luptăm, din ce în ce mai versat, pentru panoul de control. Dar am învățat să ne cunoaștem bine și, când și când, dat fiind că suntem într-un continuu proces de traducere reciprocă, furia mea, latentă sau explozivă, în zilele mele proaste, îmi sugerează lecturi mai nuanțate ale lumii. Știu niște lucruri (și) datorită ei.
Că isteriile publice sunt, de fapt, frică. Nu e furie curată acolo. E un zirconiu care se dă drept diamant.
Că oamenii duc mult. Uneori, emoții din astea, ca un nor negru care aleargă după Snoopy. Un pas mai la stânga sau mai la dreapta n-o să-l salveze de ploaie. Suntem arareori impermeabili la lumea din jur.
Că atunci când sunt cu adevărat furioasă, în vocea mea coboară un calm rece, chirurgical, care e o cămașă de zale fină, ca Mithril, comoara lui Thorin Oakenshield. Poate că e spectaculoasă, uneori, dar nu mă apără de orci.
Că furia din trafic, de la cozile antamate de diverse aparate birocratice și din săli de așteptare excedate de oameni obosiți nu e despre mine, ci despre o anumită devastare socială care face ravagii, cam ca un război de gherilă în care sunt angrenate anxietățile tuturor.
Că oamenii care țipă furioși la tine online îți vor zâmbi aproape smerit dacă te întâlnesc în parc, cu câinele. (E greu să-ți asumi furia asta cu ochii-n ochii celuilalt).
Că furia nu e mereu ură. Uneori, mai e și ură de sine. E ca povestea despre Frumoasa din Pădurea Adormită. Mai mult despre timp și moarte, despre viol și camuflarea lui decât despre iubire adevărată și sărbători naționale.
Că furia e o formă de supraviețuire. Te ții de ea ca de colacul de salvare pe furtună cumplită, într-un ocean înghețat care urlă spasmodic.
Că furia tace mult. Se înghite pe sine, cum își înghițea Cronos copiii, până s-a iscat răzmeriță pe dinăuntrul lui și l-au dovedit. Furia zdrobitoare nu e neapărat zgomotoasă. E doar adâncă precum hăurile iadului și arde tot timpul. Focul veșnic. Mordor.
Că e un plâns în ea care nu se aude. Un robinet care țârâie în tot incendiul ăsta. În mod paradoxal, acolo e buba.
Că din cenușa ei te ridici. Cel mai adesea, un altul. Sau o alta. S-a dus pielea cea veche. Poate că nu mai ești cu totul în viață, dar ești.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.
I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby
That melts to a shriek.
I turn and burn.
Nu cred că furia stăpânită, îmblânzită sau lăsată să te consume în legea ei te întărește în vreun fel, dar am învățat că e în regulă și dacă nu stai în genunchi sub sabia ei. Nu negociez cu teroriștii, dar nici nu mi-e frică de ei. Toți suntem, la un anumit nivel, o mină antipersonal.
„Viața te tăvălește”, mi-a spus un om bun, acum niște săptămâni, în mașina lui. Era întuneric și el făcea un ocol pentru mine, ca să mai vorbim un pic. Inclusiv despre furiile noastre. Eram în siguranță, pentru că mai era cineva pe lume tot așa. Rănit(ă) în bătălie. Cu dinții încleștați și cu Revoluția Franceză rulându-și Marseilleza în oasele noastre. Mi-a fost un pic mai ușor.
Uneori, furia mea se lasă scrisă așa cum e, fără să-mi ridice vocea și fără să‑mi înghețe mușchii. Se arată fără valuri, dincolo de artificii și de scorojeli de avatar. Recunoaște de-acolo, din text, că nu are nimic cu nimeni dintre cei apropiați mie, sau dintre cei cu care mă intersectez uneori polemic. E furia mea. Mă vrea numai pe mine.
Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.
Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.
(Sylvia Plath)