Am respins categoric ideea că aș putea sfârși bust, fie și în grădina casei părintești din județul Prahova. Cu riscul de a le fi antipatic porumbeilor, refuz acest abuz. Categoric îl refuz.

Unde mai pui faptul că sunt și rubicond ca un popă de țară. Nu mi-ar sta bine turnat în bronz, piatră sau, mai rău, cioplit în lemn. Iar călare… Arareori am urcat și eu în șa.

Până la a doua venire a lui Esenin

Iar statuile îmi sunt, oricum, la fel ca armatele, paradele, modele și gloatele, antipatice. Până la a doua venire a lui Esenin, să nu mai aud de statui. Sigur, pe de altă parte, nu pot spera nici la visul lui Nenea Iancu al nostru: să dau nume de bere blondă, bere care să tihnească micului în cârciumi, pe acorduri de Laura Pausini sau Mariah Carey (căci așa se mănâncă micul corect la noi, spre a fi frumos). Dar, fiind totuși român, ceva-ceva tot am îndrăznit să sper: că într-o zi voi da numele terminalului plecări de la Aeroportul Henri Coandă din Otopeni, locul meu preferat din România. Mi-am dat o declarație pe proprie răspundere că voi face tot ce este românește posibil să se ajungă până aici, până acolo.

Ieșindul

Da, am năzuit și eu cu ochii deschiși la Ieșindul Andrei Crăciun. Să se iasă din țara noastră prin intermediul meu, ca să zicem așa. Ce poate fi mai frumos?

Visurile adolescenței, ce să faci – am tras nădejde, dar am tras nădejde degeaba. Nu se va întâmpla.

Însă acum, în izolare, m-am gândit mai abitir decât în deceniul trecut la ieșindul cel adevărat. Mi-a fost dor de ieșind ca de un om viu și drag. Mi-a fost dor de toate, de-a valma: de trolere trase în viteză, de oamenii grăbiți să nu piardă avionul, deși avioanele se pierd mai rar decât troleibuzele. De negustorii cu căști de telefon în urechi, meditând la cine-știe-ce alișveriș de peste mări și țări. De cafelele tari și scumpe, băute iute, de băuturile alcoolice consumate nervos de cei înspăimântați când le cresc aripi. De cei triști cărora le este deja dor de ce lasă acasă, de marile speranțe (dacă nu iluzii) ale celor care pleacă, dar nu pentru totdeauna – căci o singură plecare mai este (deocamdată) pentru totdeauna în mileniul curent.

Coada

Izolarea m-a adus în asemenea hal încât mi s-a făcut dor și să stau la coadă la bagaje, la coadă la controalele de securitate, la coada românească, adevărata noastră marcă de țară, care nu lipsește de pe niciun aeroport al lumii unde pun picioarele măcar trei români. Din România se iese stând la coadă, tot așa cum se trăiește cu obligația să dai o atenție sau să se dea în numele tău, de la naștere până la sfârșit.

Pangolinul din Wuhan mi-a răpit (deocamdată) câteva călătorii pe care, în ciuda felului meu de a fi, le plănuisem de multă vreme: în Grecia, în Polonia, în Liban, în Egipt, în Japonia. Se poate spune că am ieșit destul de păgubit din afacerea asta.

Visând la Montevideo

Și unde nu mai pui că, dacă nu se potolește nenorocirea, mă voi vedea nevoit să-mi iau un călduros adio sau măcar un tandru la revedere și de la Portugalia și Uruguay, următoarele destinații pentru care am făcut imprudența să-mi iau bilete de avion. Cum s-ar spune, în noul context sanitaro-global: noi să fim sănătoși.

Oare voi mai vedea vreodată Lisabona? Oare voi ajunge în Montevideo, un loc, se povestește, minunat, în care să începi o viață nouă? Tânjesc după Montevideo de zeci de ani, de când l-am citit prima dată pe ziaristul și scriitorul Eduardo Galeano, căruia îi datorez iubirea mea pentru Uruguay, cum le-o datorez și lui Diego Forlan, Luis Suarez, Oscar Tabarez sau Pepe Mujica (ați văzut documentarul lui Kusturica despre Mujica? – să-l vedeți, e pe Netflix).

Iluziile

Sunt superbe iluziile cu care se îmbată muritorii, că, după ce se liniștesc apele, totul va fi altfel, se va schimba sapiensul cum nu s-a schimbat de când l-a făcut bunul Dumnezeu sau s-a dat jos din copac, după cum preferați. Vestea proastă este că nu se va întâmpla, vestea bună este că, dacă vom mai trăi să călătorim din nou, am putea vedea că lumea e mai puțin oribilă decât o prezintă buletinele de știri pretutindeni, că sunt mai mulți oameni cumsecade decât ticăloși, și că, în general, guvernele sunt mai rele decât guvernații.

Suntem toți împreună în acest sat global lovit de molimă – iată altă minciună cu priză la mase, pentru că le gâdilă orgoliul. Deși boala e democratică și lovește și bogatul, și săracul, nu, nu suntem împreună în aceeași izolare. Lumea noastră e o moștenire greșită, căreia n-am făcut eforturi semnificative să îi schimbăm fața, să nu ne amăgim.

Pierderea

Dintre cele pe care le-am pierdut de când cu pangolinul, lipsa aripilor este, firește, cea mai dureroasă. Îmi place să trăiesc asemenea păsărilor, în zbor. Nu sunt singurul. Suntem o specie: oamenii care trăiesc cu rădăcinile smulse, colindând pământul, spre a vedea. Existența aceasta vagantă, de artiști ambulanți, supuși drumului, a fost deocamdată suprimată și, chiar dacă încă nu o înțelegem, pierderea nu se calculează contabil.

Cea mai bună dintre școlile vieții, cea pe care doar călătorii o cunosc, nu se face pe zoom. Călătorii, fiind mereu o minoritate, învață să fie umili, să accepte nuanțele, să fie toleranți.

Diferențele și granițele

Mai mult, există pentru călătorii adevărați chiar riscul să descopere că toți oamenii sunt, până la urmă, același om, că, dincolo de toate diferențele culturale, trăiesc între aceleași granițe, au aceleași limite, cad în aceleași capcane, se îndrăgostesc, suferă și mor exact la fel.

E groaznic că și în 2020 trebuie să defileze oameni cu pancarte pe care să scrie Sunt om, dar nu ar trebui să fie de mirare. Progresul moral al societății omenești este totuși minuscul, ridicol de la comuna primitivă până astăzi, în ciuda pasului mic pentru om, dar mare pentru omenire, de pe Lună.

Trăim prea mult cu ochii închiși, trași de sfori, învârtindu-ne bezmetic în aceleași cercuri vechi, trasate de oamenii dinaintea noastră, care n-au văzut dincolo de borul pălăriei. Trăim, așadar, greșit și puțin, retrăim spaime vechi, ne lipsesc și inima, și mintea, și curajul de a înțelege drumul către Oz.

Întoarcerea

E o idee exagerată, ceea ce nu o face mai puțin adevărată: un om călătorind un an de zile pe tot pământul riscă să iasă mai învățat decât în zece ani de dresaj de la catedră, după rigorile secolului XIX. Tocmai pentru că am pierdut ceva important, ar fi bine totuși să înțelegem natura exactă a acestei pierderi, greutatea ei inenarabilă.

Dar ne vom întoarce. Așa cum pesemne știe chiar și Paulo Coelho, călătorii pleacă întotdeauna, doar pentru a se întoarce mereu.