Mica librărie cu storuri albe m-a cucerit dinainte să îi știu povestea, de când am intrat acolo prima dată și m-am apropiat de rafturile în limba engleză. După un prim junghi de dezamăgire pentru că păreau foarte puține, am descoperit încântată că selecția era în același timp impecabilă și foarte variată. De la romane polițiste la clasici, trecând prin chick-lit și ultimele apariții din literatura contemporană, fiecare carte era clar aleasă cu grijă dintre best of breed ale genului respectiv.
Câteva luni mai târziu, după redeschiderea magazinelor postpandemie, am decis că singurul mod de a-mi îmbunătăți atât germana șchiopătândă, cât și sănătatea mintală e să iau o pauză de la citit ziare – știrile despre coronavirus, grație cărora vocabularul meu s-a îmbogățit semnificativ în ultimele luni, dar mai degrabă cu cuvinte pe care aș fi preferat să nu le știu, nu sunt chiar cea mai bună formă de escapism – și să găsesc o carte ca o vacanță, care să mă prindă și să nu-mi mai dea drumul. Am intrat în Hartliebs și am cerut (în engleză, pentru că elanul meu germanofon are limite) „o carte, veselă, scrisă într-o germană simplă, vă rog, dacă se poate de un autor austriac, eventual care să se și petreacă în Viena”. Bernadetta m-a ascultat cu răbdare, a scotocit prin rafturi și mi-a prezentat mai multe opțiuni, printre care și Librăria mea minunată – „o carte scrisă chiar de șefa mea, e despre librăria noastră și e foarte amuzantă”. Recunosc că am avut dubii – normal, nu, când ți se recomandă cartea proprietarului librăriei? – dar ele s-au spulberat de la primele pagini.
Pe scurt, povestea e cam așa: se dă un cuplu germano-austriac, cu un copil la liceu, unul la grădiniță și o viață așezată și fericită la Hamburg. Cei doi merg în concediu la Viena, unde niște prieteni le povestesc la un pahar de vin despre o mică librărie de modă veche pe cale să dea faliment. Intrigați de poveste, se duc să vadă librăria și decid că ar fi o nebunie fără margini să se înhame la așa ceva – doar că, după întoarcerea acasă, o nouă discuție stropită cu vin (tot austriac) îi face să trimită, într-o doară și convinși că nu vor câștiga, o ofertă pentru licitație. Și așa se trezesc, în toamna lui 2004, proprietarii unei librării falimentare într-un cartier vienez.
Urmează ani în care Petra învață, prin încercare și eroare, să fie antreprenor, șef de șantier și mamă la distanță pentru fiul adolescent, care nu se acomodează la Viena și se întoarce în Germania după doar câteva luni. Cunoaște autori faimoși, devine deținătoarea fără voie a tuturor bârfelor din cartier (pentru că vorbind despre cărți ajungi, vrând-nevrând, să vorbești cam despre orice) și face față mai multor sezoane de cumpărături de Crăciun. În ciuda faptului că oamenii nu mai citesc ca altădată, iar mulți cititori preferă cărțile electronice sau comandă de pe Amazon, Hartlieb-ii reușesc să-și mențină mica librărie de cartier în viață, ba chiar să deschidă încă una, specializată în cărți în franceză și italiană. În plus, Petra devine ea însăși autoarea mai multor cărți, printre care și o serie de romane polițiste scrise „la patru mâini”, în colaborare cu un prieten german. Toate aceste aventuri sunt descrise cu mult umor (și, din fericire pentru mine, într-o germană destul de accesibilă) într-o autobiografie din care dragostea pentru cărți, librării, scriitori și cititori transpare la fiecare pagină.
Citind Librăria mea minunată am înțeles de ce fusesem atât de impresionată de selecția lor de cărți în limba engleză și de ce simțisem de la prima vizită că librăria avea ceva cu totul special. Mi-am promis că de acum îmi cumpăr cărțile doar de la Hartliebs și nu mă mai apropii de Amazon decât ca să îmi iau hârtie de imprimantă. Dar în timp ce citeam, printre subliniat expresii tipic vieneze și căutat cuvinte noi în dicționar (a propos, știați că în germană „bec” se spune „pară-strălucitoare”? Nu e delicios?), m-am trezit în cap cu două gânduri sută la sută românești. Unul a fost „mda, tare e adevărată vorba aia cu omul sfințește locul”, iar celălalt a fost clasicul „păi da, la ei se poate!”. Și dacă primul nu m-a deranjat, al doilea m-a enervat din cale-afară, pentru că e genul de gând complet neproductiv care reușește performanța de a nedreptăți pe toată lumea: pe de o parte, bagatelizează eforturile și sacrificiile acestor „ei” cum sunt soții Hartlieb, care și-au părăsit țara, dezrădăcinat familia și sacrificat stabilitatea financiară, vacanțele și viața confortabilă pentru un vis frumos; evident că ei au avut curaj să se înhame la așa ceva, ne spunem – ba, dacă stăm să ne gândim, probabil că nici nu le-a trebuit așa de mult curaj, pentru că la ei se poate! În același timp, scepticul „păi da, la ei se poate” uită de aceia care au refuzat să creadă că „la noi nu se poate” și au construit oaze de frumos și pasiune în România sau – și mai rău – ne întărește credința că astfel de reușite trebuie să se fi bazat nu doar pe muncă multă, un dram de noroc și un car de nebunie, ci și pe acele practici împământenite de la fanarioți încoace.
Știu, știu, sunt pe teren minat cu acest gen de afirmații, mai ales în calitate de proaspăt membru al diasporei. Ca să clarific, nu încerc să spun că e fix la fel de simplu să pornești o afacere în România sau în Austria. Nici nu vreau să sugerez că suntem un popor defetist sau lipsit de inițiativă. Observ doar, folosind propriul subconștient drept cobai, cum reflexele psihologice defensive, de genul „la ei se poate, la noi nu”, supraviețuiesc dincolo de circumstanțele care le-au dat naștere, pregătite să ni se strecoare în minte cu orice ocazie, ca să ne convingă că urmatul propriilor visuri e pentru alții, nu pentru noi. E vocea criticului interior, acest alter ego al instinctului de conservare, care încearcă să se țină în siguranță menținându-ne întotdeauna în zona de confort. Mă pregătesc de pe acum să îl contracarez data viitoare când mi se ițește printre circumvoluțiuni: voi răspunde următorului asalt de „nu se poate” cu un faimos citat din Mark Twain: „The fool didn’t know it was impossible, so he did it”. Singura problemă e că la momentul actual rezonez un pic mai mult cu un alt citat, tot de la Mark Twain, potrivit căruia „germana merită să fie trecută, cu respect și gentilețe, în rândul limbilor moarte, pentru că numai morții au timp să o învețe”. Cred că e momentul pentru o nouă vizită la Hartliebs.