Stau cu ochii într-un ecran mic și aștept să termine ChatGPT de rumegat ce l-am întrebat. Și să-mi dea un răspuns. Un răspuns pe care, știu, l-am modelat din întrebare și din reacțiile mele la răspunsurile lui anterioare. A cam mirosit ce vreau. În acest punct, răspunsul îmi este previzibil într-o măsură importantă.
Am stabilit, în fond, contextul pentru el. Am ales ce date împart și pe ce ton cer ajutor/opinie/clarificări. Sigur, dacă tot nu îmi este confortabilă soluția, pot să-l combat cu argumente și să-l culpabilizez până când el o să-și ceară scuze (din a treia sau chiar a patra confruntare) și o să reanalizeze datele, așa încât să producă un răspuns mai comod pentru mine. Și asta știu. Întrebarea logică este atunci de ce aștept.
Cel mai probabil pentru că am nevoie de cineva cu care să vorbesc acum, deci e vorba de momentaneitate. Lipsă de anduranță, poate, la așteptare. Sau așa aș fi tentată să răspund, scoțându-mi propria superficialitate la înaintare, dacă fraza de pe ecran nu ar fi, de fapt, definitorie. Am nevoie de cineva care să se gândească mai mult, pentru un răspuns mai bun.
Nu știu cât de bun e răspunsul (cum spuneam, știu că e modelat de așteptările mele și de contextul pe care l-am creat eu), dar ideea că se gândește cineva la problema mea – nu mă concediază, nu o trivializează, nu îmi dă cu seen (despre asta și despre cât de toxică e tăcerea atunci când situația impune reacție probabil că ar trebui să scriu un text separat), nu pare plictisit, agasat, deranjat că întreb același lucru de o mie de ori sau că pun întrebări tâmpite, sau că am nevoie să vorbesc, poate a mia oară, despre același lucru sisific pentru mine, ei bine, ideea asta e vraja care face atâția oameni să se zgâiască acum într-un ecran mic. Iluzia că îi ascultă cineva. Cineva care nu expediază problema lor. Care se gândește la ea măcar câteva secunde.
Personal, cred că toți copiii care-și fac temele cu ChatGPT nu caută acolo neapărat o rezolvare ușoară, cât un răspuns minimal empatic. Pe cineva care să nu-și dea ochii peste cap. Un spațiu sigur, fără rușine. De restul situațiilor în care ajungem, aproape jenant pentru noi înșine, singuri cu AI-ul, nici nu mai zic. Ele toate vin din aceeași rădăcină: superficialitatea comunicării dintre noi. Plictiseala profesională. Foarte firavă… literație emoțională. Umanitatea erodată. Jargoanele profesionale supradimensionate. Exercițiile de putere făcute prin ridicare de ton. Competența afirmată prin gaslighting. Rulajul continuu de rețete sau de clișee atunci când contextul reclamă adaptare la un context particular (dacă nu te încadrezi perfect în algoritmul pe care celălalt îl rulează pe tine, te-ai fiert). Paradoxal, AI-ul pare dispus să te asculte. Să stea cu tine câteva momente. Astea în care nu te descurci cu ceva.
De multe ori, motivul pentru care suntem captivi în șiruri nesfârșite de mailuri este că nu vorbim la telefon. De multe ori, mesajele și postările scrise cu ajutorul bot-ului spun o poveste despre lipsa de răbdare, de concentrare, de rezistență la efortul de a construi o frază din capul tău, uneori și despre neîncredere în propria voce. De multe ori, avem atâta istoric de comunicare umană în care am fost răniți, umiliți, reduși, ignorați, că ne e mai ușor să așteptăm un text pe un ecran. Mental, pare mai igienic. Nu înseamnă neapărat că așa și este.
Sunt foarte puțini oamenii care (mai) au abilitatea conversației și, încă și mai puțini, exercițiul alterității. „Ce ați/ai face în situația mea?” presupune acces la imaginație. Să-ți transferi subiectivitatea în contextul altcuiva și să vorbești cu vocea ta din partea lui de scenă. Din păcate, imaginația aceasta se ciobește. La fel și umanitatea care te îndeamnă să stai cu celălalt în durerea lui, când îl copleșește viața, sau să te agăți cu el de o jumătate de vis, sau să-ți pui mintea pe bigudiuri cu o situație în care e blocat el. Și din care nu poate ieși. Nu fără ajutor.
Comunitatea presupune comunicare. Uniformizarea comunicării nu aduce cu sine o mai bună înțelegere, ci creează izolare. Cei neincluși în mesajul standard rămân singuri. Uneori foarte singuri.
Pentru mine, comunicare superficială înseamnă, literalmente, să nu-l vezi pe omul din fața ta. Să nu-l faci să se simtă văzut. Să nu faci efortul de a-l întâlni în cuvintele și în viața lui, care se intersectează puțin cu a ta. Probabil suficient cât să-l asculți.
Din păcate, e una dintre cele mai triste și mai frecvente realități ale timpurilor noastre. Ușor de dezmembrat, de combătut, de înțeles, de identificat. Totuși, aderentă. Ca un obicei prost. Ca fumatul. Ca vorbitul tare la telefon în metrou. Ca nespălatul pe mâini când vii de-afară.
Cât am scris toate paragrafele astea de până acum, pe ecran a apărut o întreagă poliloghie. Mă uit la ea relativ amuzată pentru că am văzut-o destul de recent, aproape copiată la virgulă, într-un mesaj pe care l-am primit acum câteva zile. De la alt om. De ce oare nu mi-a scris din capul lui?
Răspunsurile sunt multiple. Poate a fost în criză de timp, poate a avut nevoie de validare, poate a preferat, pur și simplu, să se extragă din problemă, să lase pe altcineva să‑mi vorbească în locul lui. Pe mine, personal, această ultimă variantă, neasumarea, mă sperie cel mai tare. Profesional și uman. Faptul că oamenii nu-și mai consumă mintea pe alți oameni. Nu că nu ar putea să producă o opinie din capul vor. Dar nu mai vor. Nu mai merită. Nu li se mai pare important.
Pe mine mă sleiește lucrul ăsta. Faptul că ajungi să nu mai știi dacă dincolo de imaginea căreia-i dai like sau de semnătura care girează un mesaj e o altă voce de om. Sau nu e.
În ultimul timp, îmi licăresc des în minte cuvintele cuiva apropiat mie cu care m-am uitat la o imagine perfectă, din cele care coagulează mii de vizualizări și sunt ușor de digerat intelectual, pentru că nu există subliminal, nu există imperfecțiune, nu există nuanță, nu există vulnerabilitate, nu există echivoc, nu există surpriză în ea.
„Nu e pusă de om lumina aia. Nu are suflet.”
Imaginea era superbă. Echilibrată cromatic și compozițional. Probabil că vorbește multora. Universal, direct, lipsit de failibilitate. Un mesaj vizual corect, standardizat, splendid construit. Bifează toate căsuțele consumului online. Necazul e că, într-adevăr, nu spune nimic.