M-am născut cu o greutate de pui de găină subnutrit și cu ochi negri, care au sfidat dintru început ideea de ochi de lapte. Prima mea casă mundană a fost un incubator. El m-a salvat.
Toată copilăria mea a fost impregnată de povestea asta a începutului, despre cum m-am ținut cu două mâini de viață și despre obiectul magic fără de care, cel mai probabil, ochii mei atipici nu ar fi scos-o la capăt pe lumea asta: incubatorul.
Sunt rezultatul unor eforturi medicale susținute de știință. Nu am cum să trec prin viață nerecunoscătoare pentru așa ceva. Anii care au urmat mi-au confirmat, din păcate sau din fericire pentru mine, uite un teritoriu pe care e complicat să desparți grâul de neghină, că într-o lume fără incubatoare, săli de operație și alte instrumente de diagnostic, imagistică și intervenție medicală nu aș mai fi. Deloc.
Am ajuns însă, după o experiență mai amplă și mai frecventă cu sistemul medical decât mi-aș fi dorit, la concluzia vag paradoxală pentru mine că înțeleg însă și reticența oamenilor de a merge la medic, de a face analize, de a-și supraveghea sănătatea. Sigur că, în parte, e vorba de teama de vulnerabilitate, de expunere și, în cele din urmă, de o veste proastă. Dar mai e și altceva. E cultura profund defectă a relației medic – pacient. Iar ea, la rândul ei, e doar un simptom al unei culturi mai ample și încă și mai avariate: cea a comunicării.
Mi-am promis, în urmă cu mult timp, să scriu un text despre lipsa culturii întrebării în România. Despre copiii care nu întreabă în sala de clasă, „că se supără doamna”. Despre pacientul smerit să nu cumva să-l deranjeze pe domnul doctor cu ceva ce a citit pe internet, chit că domnul doctor dă arareori detalii, în general doar emite câte un „hmmm…” nemulțumit, clatină din cap și comentează monosilabic, de obicei cu un termen de strictă specialitate. Pe care nu-l explică. Mai departe o să te descurci tu, dar e important să nu citești pe internet, că oricum nu înțelegi.
Eu lucrez cu întrebări. Probabil că, într-o oarecare măsură, ele mi-au deformat felul de a privi lumea. Pentru mine, întrebarea organizează informația, problematizează, contextualizează, identifică punctele slabe, fisurile în coaja fragilă a adevărului, calitatea esenței, felul în care privirea, filtrul eminamente subiectiv modifică sensibil narațiunea. Orice narațiune. Am, în plus, un dram de rezistență nativă la tot ce e axiomatic, un reflex puternic al Sfântului Toma. Ochii mei prea închiși la culoare vor să vadă, mintea vrea să cuprindă, să înțeleagă. Să digere bine povestea ca să o poată da mai departe, să o reconstruiască de la zero. Sunt un documentarist conștiincios, care studiază subiectul înainte să-l atace. Nu-mi place să șarjez nepregătită. În etica mea profundă, cam așa cred că ar trebui să facă oricine lucrează cu, despre sau pentru oameni. Să fie pregătit să întrebe și să răspundă la întrebări.
Un elev nu va învăța nimic valoros din faptul că întrebarea lui nu e importantă. Lecția se ratează din start dacă nu-l include și nu-l mobilizează pe cel căruia îi este adresată. Întrebarea e baza colaborării dintre maestru și discipol. E punctul zero al oricărui parteneriat social, fie că el e contabil, juridic, administrativ, economic, medical.
Cum se face asta? Ce formular îmi trebuie? Cine completează aici? Cui se aplică? Unde plătesc? Cât la sută? Cum să procedez? De unde aflu? De ce s-a întâmplat? Cât o să dureze? Există riscuri? Cum mă ajută? Ce o să mi se întâmple? Cât timp mai am?
Ne plângem sistemic de colapsul educațional și de grozăviile medicale, dar nu vorbim despre comunicare nici cu profesorii, nici cu medicii. Cei mai mulți dintre oamenii aceștia, care, după umila mea părere, ar trebui să instrumenteze cele mai utile explorări ale adevărului, au o toleranță incredibil de scăzută la întrebare. Au, în schimb, toate răspunsurile.
Nu spun că toți sunt așa. Cunosc medici și profesori exemplari, dar „omul sfințește locul” e o sintagmă de care, foarte sincer, mi s-a acrit. Ce faci cu locurile… nesfințite? Și acolo ar trebui să existe protocoale, raportări, consiliere, dacă e cazul. Și acolo oamenii ar trebui să-și trimită copiii să învețe, nu să stea în banca lor, și acolo ar trebui să meargă la medic nu ca să ia rețetă, ci ca să înțeleagă cum să se facă bine.
De curând, cineva mi-a cerut o recomandare medicală. Am răspuns, din automatism, „E foarte… uman”. M-am speriat un pic de răspunsul meu. Fusesem întrebată dacă medicul respectiv e „bun”, adică un bun profesionist. Eu răspunsesem că e „uman”, adică empatic, comunicativ, capabil să te trateze ca pe un om și nu ca pe o boală, ca pe o anomalie. M-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva, pentru mine, umanitatea e mai importantă decât profesionalismul, ceea ce ar fi destul de grav. Nu imposibil, însă.
După cum cred că am mai spus, nu cred în profesorul dur, medicul îndumnezeit pe pământ, jurnalistul agresiv, scriitorul narcisist și atotștiutoarea doamnă de la ghișeu. Nu cred în oamenii care se cred stăpâni pe adevăruri absolute, indubitabile. Cred în cei care-și fac profesia cu responsabilitate, luând mereu în calcul alți oameni. Sunt cei care răspund, care nu sunt zeflemitori, care nu-ți minimalizează îngrijorările, care nu te tratează de sus, nu te umilesc, nu profită în niciun fel de poziția lor față de tine. Care, pentru un timp oarecare, cel al ignoranței tale în domeniu, e o poziție de putere.
În România, ierarhizarea agresivă a ros comunicarea firească până la os. Întrebarea a ajuns, în mai toate mediile, o zonă de conflict. Asta în situația în care eficiența oricărei echipe se construiește în funcție de anticiparea corectă a problemelor care pot apărea și de identificarea soluțiilor potențiale. Numai că să întrebi e periculos, e fragilizant, e rușine. Te poate transforma în țintă. Așa că oamenii nu întreabă. Funcționează mai departe, defectuos, în echipe improbabile. Asta în condițiile în care plângerea numărul unu, în raport cu absolut orice instituție, publică sau privată, de la manager la portar, e că „oamenii nu vorbesc între ei”.
„Nu știu”, mi-a răspuns, de curând, un medic. „Nu am mai văzut așa ceva. E o anomalie.”
M-am îngrozit. Nu era ce voiam să aud. Era ce intuisem, însă. Din experiența mea (poate singulară, dar, oricum, a mea), orice nu e eminamente simplu (o răceală, o entorsă) necesită, cel puțin la noi, opiniile a doi-cinci medici până te lămurești. Asta, dincolo de toate celelalte implicații, înseamnă să întrebi cu foarte multă încăpățânare.
Așa că îi înțeleg pe cei care abandonează. Care se epuizează. Nu doar financiar sau fizic, ci și… intelectual. Uman. Înțeleg cum e să obosești întrebând. Să renunți. Să înghiți pastilele, să semnezi „acordul informat”, chit că nu te-a trecut nimeni prin tot ce presupune el pe termen scurt, mediu și lung și, vorba poetului, „să te mântui”.
În meseria mea, văd foarte des oameni care, atunci când nu sunt stăpâni pe informație, trimit reporterul la plimbare. Fac mișto de întrebarea lui. Îl descurajează să insiste, chit că nu întreabă din curiozitate personală, ci, cel mai probabil, din responsabilitate publică. Minimalizarea întrebării e o formă de camuflaj a necunoașterii. Neștiința, în sine, nu e o crimă, iar invalidarea unei îngrijorări nu e sinonimă cu desconsiderarea ei intelectuală.
„Nu știu” e un răspuns care doare. De ambele părți. E destabilizant. E ca o călătorie periculoasă dincolo de limitele normei, în hățișul necartografiat al anomaliei. Câteodată însă e mai puțin grav decât pretenția de a fi stăpân pe adevăruri care-ți scapă. E o formă de onestitate, de risc asumat.
Cunoașterea, în sine, e un proces dureros. Dar fără ea nu există progres.
În anul 1881, un obstetrician francez, Stéphane Tarnier, a inventat incubatorul. De fapt, corect ar fi să spunem că s-a lăsat inspirat în urma unei vizite la Grădina Zoologică din Paris, unde a văzut un incubator destinat ouălor de păsări exotice. Tarnier s-a întrebat dacă un asemenea dispozitiv, adaptat, nu i-ar putea ajuta să supraviețuiască pe bebelușii cianotici care cântăreau mai puțin de 2.000 de grame. Se săturase să-i vadă murind. Și nu era în stare să renunțe la ei, să accepte că natura nu e de partea lor și să-i lase să se ducă. Așa că a riscat să experimenteze cu ce văzuse la Grădina Zoologică. Era pionierat medical, adică un gest contestabil, discutabil și cu marjă de eroare serioasă. Era și o soluție disperată la o întrebare chinuitoare moral, pentru Tarnier: de ce să fie abandonați acești copii minusculi? De ce să pornim de la ideea că sunt incompatibili cu viața?
În 1883, rata de supraviețuire a cianoticilor, fie ei prematuri sau nu, era deja, în urma introducerii pe scară largă a incubatorului, de 63%. Tarnier, care a murit destul de tânăr, după o viață de muncă de cercetare intensivă, nu avea cum să intuiască numărul copiilor care, așa ca mine, au trăit pentru că, într-o după-amiază în care a avut o conversație extinsă cu Odile Martin, directoarea de-atunci a Grădinii Zoologice din Paris, a hotărât că habar nu are dacă un incubator aviar o să funcționeze și pentru oameni, dar că merită să încerce.