În general, în luna martie sărbătorim femeia și mama, ceea ce e minunat. Ne-am gândit însă să onorăm și acea zână a copilăriei și anume Bunica. Care, pentru semnatarele paginilor care urmează, a fost (și rămâne) inspirație, model, siguranță, port în furtună, iubire. Sperăm să vă bucure amintirile noastre din casa bunicilor, cum ar fi spus Teodoreanu și să vă trimită într-o călătorie de regăsire pe ulița copilăriei.
De Fulga Dinu
Bunicile mele de poveste, pentru că așa îmi place să le numesc, au aproape 95 și, respectiv, 91 de ani. Sunt în continuare prietenele mele, confidentele mele, fiindcă așa m-au tratat de când eram mică, la fel ca pe un egal. Îmi ascultă și azi întâmplările, și realizările, și necazurile, ne sfătuim de o viață, și râdem cu poftă la glumele noastre. Sunt două intelectuale perfecte, în adevăratul sens al cuvântului. Sunt o mare norocoasă, mă trag din generații de femei remarcabile, dârze, drepte și deștepte.
Am aflat de curând un fapt foarte important, pe care nu îl știam, și anume că 60% din formarea unui adult este reprezentată de educația primită acasă. Așadar, felul de a fi al bunicilor mele, pe lângă părinți, evident, a ajutat la devenirea mea de astăzi, așa că voi povesti câteva întâmplări cu și despre bunicile mele din care se poate extrage esența unei educații primite timp de ani.
Poveste despre victorie (chiar și nemeritată)
Când aveam vreo patru ani, la școala din Cotroceni, care avea și grădiniță la care mergeam, a fost organizat un concurs de biciclete. Pentru că eram prea mică și nici nu știam atunci să merg pe bicicletă, bunica mea a insistat totuși să particip cu tricicleta. Nu a mai fost niciun candidat în categoria mea, așadar, am luat locul I. Bunica mea mi-a zis: E OK să câștigi, dar mai ales trebuie să participi. Mereu! Mi-a rămas în minte acel eveniment toată viața. Așa am învățat cât e de importantă competiția.
Poveste despre reziliență
Bunica mea a fost fascinată toată viața de munte, membră de vază a clubului ADMIR (Asociația Drumeților din Munții Înalți ai României), a contribuit la trasarea de marcaje montane și renovări de cabane alpine, inclusiv refacerea Crucii Caraiman. Când eram mică, mă lua cu ea în drumeții lungi și grele pe munte, pe parcursul cărora întâlneam ciobani cu turme de oi și câini mari de care îmi era frică, urcări abrupte și dificile, frig și ceață. Dar când ajungeam la destinație, în vârf, satisfacția era de nedescris. Așa am învățat atunci că, alături de oameni dragi, de încredere, pot urca din ce în ce mai mult.
Două povești despre feminitate și eleganță (la orice vârstă)
Acum doi ani, în mijlocul verii, bunica mea a ajuns la spital, în stare foarte gravă. Noi eram cu toții plecați în vacanță, departe, așadar, am stat cu medicii încontinuu la telefon. A două zi după internare, am sunat și, aflând că este deja stabilizată, am întrebat cum a fost. Răspunsul – „Se simte foarte bine, prima întrebare a fost unde îi sunt bijuteriile și bigudiurile”.
O altă poveste despre cochetărie: acum zece ani, când bunica mea avea peste optzeci de ani, a plecat în excursie cu mama la Londra. Odată întoarsă, am întrebat-o ce și-a cumpărat drept suvenir, crezând că a adus acasă un magnet de frigider sau o cană. Răspunsul nonșalant al bunicii: „Mi-am luat o pereche de pantofi cu toc Jimmy Choo, întotdeauna mi-am dorit”.
Bunicile mele au purtat mereu bijuterii, s-au coafat, au purtat haine cochete, alese atent, a fost o reală plăcere să „fur meserie” de la ele. Așa am învățat eleganța.
Poveste despre gusturi fine și tradiții
Era 20 și ceva decembrie, la începutul anilor ’80. Cu alte cuvinte, se pregătea să vină Moș Gerilă, cum era denumit pe vremea aceea, dar la noi în familie Crăciun s-a numit mereu. Ca orice copil care orbitează printre picioarele adulților, puneam tot felul de întrebări: Ce pregătim azi? Cum punem masă? Câtă lume vine?
Țin minte că am fost însărcinată să scot argintăria și să o șterg. Argintăria pentru masă, venită din alte vremuri, presupunea tacâmuri, suporturi de șervețele, suporturi pentru tacâmuri și suporturi pentru paharele de ceai. Apoi veneau cristalurile și porțelanurile. Arta de a pune masa, în acele vremuri gri, era ca și cum treceai în altă dimensiune. Și apoi mi-au spus și ce pregăteau. Asemenea mese, de o diversitate chic, le-am învățat din copilărie. Consomme de vită, aspic, ouă de prepeliță cu sos de smântână și hrean, ruladă de șuncă și salată de crudități, mousse de foie gras cu cognac, toate făcute în casă. Dar și sarmale, tobă, caltaboș și cozonac și prăjitură de lămâie coaptă pe tava întoarsă.
În copilăria mea, nu am petrecut niciun Crăciun fără Moș plin de cadouri, fără brad, fără familie extinsă cântând colinde, fără râsete și veselie. Așa am învățat despre finesse, dar și despre tradiții, cu toată familia.
Poveste despre iubire
Îmi mai amintesc că, în anii ’80, bunica mea se mutase la bloc. Sau fusese mutată, mai bine spus. În fond, nu putea irosi spațiul unei vile făcute de tatăl său în Cotroceni, de una singură… acelea erau vremurile. Și la ea era foarte frig. Atunci când stăteam la ea, toată noaptea veghea și îmi făcea un cocon de pături și plăpumi, bine sigilate pe toate părțile, astfel încât să mă simt încălzită și în siguranță. Așa am învățat despre a da dragoste și căldură.
Poveste despre dragoste de cărți
Bunica mea activa, încă în copilăria mea, ca profesoară de istorie. În acele vremuri, unele cărți definitorii, importante, erau aproape imposibil de găsit. Țin minte că s-a făcut mereu luntre și punte pentru a-mi procura orice carte a crezut de cuviință că trebuie citită pentru a avea o cultură solidă, rugându-mă, când mi-o aducea, ca pe o comoară, să am grijă de ea.
Așa am învățat, din copilărie, dragostea pentru citit.
Ce m-au învățat bunicile?
M-au învățat să fiu om, să respect oamenii, să salut și să mulțumesc, să îmi cer scuze, să citesc enorm, să gătesc, să fiu ordonată, să cos și să tricotez („Căci, în fond, iubita mea, trebuie să știi să faci de toate în viață”), să merg la spectacole, să fac sport, să îmi placă florile, m-au învățat să râd, să fiu veselă, am crescut în mare veselie și petreceri de familie, m-au învățat valorile familiei și m-au învățat și să joc poker (chiar foarte bine).
Ce transmit eu mai departe?
Sunt sigură că fiica mea are același ADN de locomotivă moștenit de la mine, de la mama mea, de la bunicile mele și de la bunicile lor. Dar cum se spune că o imagine poate exprima o mie de cuvinte, fotografia de mai spus spune multe: fiica mea o ajută pe străbunica ei să își pună colierul de perle. Este o poză care exprimă continuitatea dintre generații, uniune, înțelegere, respect, dar mai ales multă, foarte multă dragoste.
Vă iubesc, dragile mele, în fiecare zi, pentru toată viața mea și mai ales vă mulțumesc pentru o copilărie atât de fericită, plină, pentru că sunteți și veți rămâne mereu bunicile mele de poveste. Și vă mai mulțumesc pentru că m-ați învățat, neîncetat, că rădăcinile sunt importante!