Old movie vibe. Așa spune copila când noi ne încăpățânăm să-i lărgim orizontul cinematografic. De cele mai multe ori, am râs. Până ne-am dat seama că old movie vibe mergea și la filme din anii ’90. Oare asta înseamnă că suntem bătrâni? Păi, da… cel mai probabil.
Suntem născuți în mileniul trecut, am prins vinilurile, casetele, dischetele, bocancii cu nojițe (da, știu că au un comeback), leafa luată în plic de la casierie, pe Cindy defilând pe unde acum defilează fiică-sa, perioada când Michael trăia și Madonna era tânără. Îl știm pe Brad Pitt de când el ieșea cu Gwyneth Paltrow și noi ieșeam împreună la filme la Studio, ne amintim când a luat Titanicul Oscarul și la ce editură s-a tradus prima oară în română Harry Potter. Știm ce înseamnă „momente Kodak”, am prins perioada de glorie a PowerPoint-ului și începuturile Napster-ului. Văzuți de-aici, din preadolescența apud anii 2000, probabil că suntem destul de vintage. În general, nu prea mă gândesc la asta, dar azi, când bate vântul de zici că mă traversează forțat pe celălalt mal de Magheru, vorba lui Carrie, I couldn’t help but wonder… Oare mai e timp? Cam cât? Și cam pentru ce?
Am o pungă cu patru mere în mână, un laptop de serviciu în sacoșa de pe umăr și sunt, ca de obicei, pe punctul de a uita să iau lapte în drum spre casă. Am bifat un program de la 9.00 la 17.00 la birou în ciuda faptului că cel mai mare coșmar al meu e lucratul de la 9.00 la 17.00 într-un birou (a fost coșmarul meu întâi, Newt Scamander nici nu se născuse!). Partea creativă a creierului meu e într-un soi de hibernare impusă și îmi fac obișnuitele griji de final de săptămână. Cum o scoatem la capăt săptămâna viitoare? Cum sincronizăm joburile cu școala, cu gătitul, cu documentarea, cu deadline-urile, cu… tot? De obicei, când alunec pe panta asta, îmi aduc aminte de adevărul sec și dur care îmi ține loc de mindfulness, pentru că mă aduce instantaneu cu picioarele pe pământ (care în situația dată e undeva, pe lângă Eva): singurul lucru care nu se poate rezolva e un telefon la care nu mai răspunde nimeni. Restul se rezolvă. Se așază, până la urmă, e nevoie doar de timp.
Dar cât timp? Alea patru mere Golden Delicious se fac din ce în ce mai grele sub gândul ăsta. Cât timp îți mai permiți să aștepți să se așeze lucrurile? Câte joburi de tranziție, câte „lasă, că mergem la anu’”, câte „poate la leafa viitoare”, „o să scriu când o să am timp”, „o să încerc peste vreo lună”, „o să mai aștept un pic”?
Sigur, am circumstanțe atenuante. Ultimii ani au însemnat pandemie, politici instituționale în continuă schimbare, școala ca experiment în desfășurare, știri despre invazii și criză economică și un puseu continuu, autoalimentat de hiperadaptabilitate. Dincolo de faptul că m-am surprins căutând pe Google chestii despre artroză și întrebând cu voce tare ce este Roblox (da, old movie vibe…), stresul generației mele nu (mai) e doar despre următoarea rată și cât de mare e presiunea în birourile open space. E despre cât de aproape ești de un necaz mare, din cele care nu se rezolvă cu ajustări de buget, lucrat peste program și amânarea cheltuielilor neesențiale. Dincolo de asta, e și despre senzația că te pierzi pe tine în efortul de a face față, de a fi stabil financiar, de a menține un echilibru fragil într-o mare de necunoscute și de a fi, în același timp, cât de cât, omul pe care și l-a închipuit puștiul care ai fost, cel născut în secolul XX, pentru care un telefon cu taste era un soi de navă spațială în miniatură. Poate că-ți iese azi, săptămâna asta sau încă șase luni, dar cât timp se poate trăi, de fapt, pe fast forward fără senzația că te trăiește viața pe tine? Că ți se duce printre degete? Că nu mai ai timp să faci toate lucrurile pe care nu prea ai vrea să le faci la pensie (mă rog, în ritmul calamităților cotidiene, înclin să cred că nu prea mai e cazul să-mi fac planuri pentru atunci), ci acum, cât (încă) poți să te bucuri, nu suferi de hiperaciditate și ești doar un pic înțepenit, nu anchilozat de-a dreptul?
Ideea e că nu știu. Că nu știm. Sunt niște ani în care timpul se mișcă repede, uneori mai repede decât îl ajungem noi din urmă. Poate că nu sunt decât doi-trei, dar se simt ca vreo doișpe. Una peste alta, ieri făceam drumul ăsta fără nicio grijă pe lume, cu Achtung, Baby în căști, azi Bono joacă un rol de leu bătrân în Sing 2 și eu mă târăsc spre casă ca Atlas cu cerul pe umeri. Am patru mere în plasă și nu, nu sunt de aur.
Parcă a și început să plouă un pic. De dimineață, când am plecat, era un soare de primăvară ciudată, ca-ntr-un poem de Wallace Stevens (Depression Before Spring cred că se cheamă). Poate că ideea e că, la un moment dat, din nimic, din lâncezeala mohorâtă a unui prezent mai degrabă distopic, trebuie să faci pace cu tine. Să înțelegi că ai făcut ce ai putut, cum ai putut. Că anii grei vin, dar mai și pleacă. Și că ar cam fi cazul să-ți iei viața înapoi. Cât te mai poți bucura de ea. Un pic ca-n motivaționalele dulceguțe, poate, dar e un fapt știut că devii mai puțin cool, cu vârsta. Important e să nu te afecteze suficient cât să nu mai ai umor și să te iei prea tare în serios.
Sunt încă departe de casă. Nu am căști, dar în capul meu Bono cântă nestingherit, ca pentru o groupie autentică:
No one else here to blame
No one to point the finger
It’s just you and me and the rain.
Lumea se îndulcește puțin, numai puțin, în jurul meu. Old music vibe, știu. Doar că piesa asta e, pur și simplu, clasică. Solid gold, baby.