E un lucru foarte obișnuit să plângi într-un muzeu. Nimeni nu se miră, nimeni nu comentează. E ceea ce ne face, uneori, contactul cu frumusețea. Ne duce în locuri din interiorul nostru unde suntem dezbrăcați de platoșele de fiecare zi și suficient de curajoși încât să ne înfruntăm pe noi înșine așa cum arareori ne dăm voie să fim – vulnerabili.
Nu am văzut niciodată Palazzo Pitti așa ca azi – aproape gol. E adevărat, suntem încă în afara sezonului turistic, dar la fel de adevărat e că mie, care nu am văzut muzeul ăsta altfel decât înțesat de telefoane și de audioghiduri lipite de urechi din toate colțurile lumii, e un miracol. Am o relație dubioasă și impregnată de scepticism cu miracolele, dar pe ăsta îl primesc exact ca pe ceea ce este: un dar. Ceva numai al meu pe care viața mi-l aruncă în față ca pe o firimitură de miraculos. E dureros și e superb. Și îl primesc.
Prima oară când am fost aici eram foarte tânără. Nu mai știu dacă am plâns. Dacă frumusețea a dat cu mine de pereți, dacă m-a făcut să mă simt mică și strânsă în cochilia mea de carne care trece de pe fața pământului, dacă pânza m-a lăsat să fiu numai ochi lipit de suflet, invadat de culoare, de duioșie, de măiestrie, de neasemuit, de poezie vizuală care își crestează borta ei în mâneca timpului. Și timpul se oprește.
Dar nu cred că am plâns. Cred că tinerețea din mine și-a umplut bine ochii, și-a aranjat rochia cu palma și și-a purtat sandalele în sala următoare.
Acum sunt în fața ramei supraornamentate din care mă privește Madonna della Seggiola. Am cu douăzeci (posibil și ceva) de ani mai mult. Plâng și nimănui nu i se pare bizar. Nici măcar mie, care am oroare de plânsul în public, când mă copleșește viața. Dar acum nu e vorba despre necazuri care mi-au intrat ca nisipul în ochi, ci de faptul că sunt aici, e frumos cum nu s-au inventat cuvinte pe care să le pot eu umple cu substanța clipei, tabloul ăsta mă absoarbe cu totul și aici, în fața lui, sunt doar un om iubit și în fața unei opere care exultă iubire sublimată, sunt un om care nu mai e așa de tânăr, care a trăit câte ceva, care mai are sau nu mai are, poate, un vis, două. Niște pagini de întors.
Nu ne sunt mereu confortabile momentele astea. Dar aici sunt firești. În muzee, față în față cu gândul care se unește cu senzația și-ți face cu mâna din alt timp, cu o carnație ireal de reală, cu un fald de catifea pe care-ți vine să-l atingi, cu viermele furișându-se în fruct, pe o tipsie care lucește stins. Aici plângi de bucurie, de tristețe că trece, se duce, te duci, de prea mult frumos. De ce s-a întâmplat și de ce nu s-a întâmplat. Sau nu mai are când să se întâmple. Vorba lui Florence Welch, how big, how blue, how beautiful.
Plângi de irepetabil.
De imperceptibilă, dar atât de puternică întâlnire, cu tine, cel care ai fost.
Eu, cea tânără, nu cred că am plâns la Madonna della Seggiola a lui Rafael. Poate nici la Velata. Nici la Frumoasa lui Tițian, nici la Englezul lui. Știu că era vară, aveam o rochie cu bretele și puține griji pe umeri. Dar aveam o eșarfă turcoaz care poate că a fluturat un pic când am ieșit de la răcoarea din muzeu sub soarele Toscanei care era și atunci exact la fel ca acum, adică perfect. Așa că fata asta mult mai tânără cu eșarfa ei trece, nevăzută, pe lângă mine cea de acum. Asta fac muzeele, uneori. Îți crestează o bortă în timp. Îți dau o clipă în plus. Una pe care nu o aveai. Ți-o strecoară în buzunar. Pe nesimțite. Miraculos.
Eu trec pe lângă mine și ies la soare. Și mă las în urmă, lângă Madonna della Seggiola, cu un plâns care doar aici probabil că nu i se pare nimănui bizar, inoportun, deranjant, împovărător. Arta îi face des pe oameni să plângă. Eul meu mai tânăr a trecut prin sala asta și acum nu mai e. Nu mai e aici.
Suntem doar eu și frumusețea asta care forțează limitele traductibilului.
Numai că acum, ca și atunci, în clipa asta la fel de enormă și de irepetabilă ca aceea, cineva mă ia de mână. Și în clipa asta, care nu are început și sfârșit, ci doar doi oameni în fața unui tablou, același tablou, la douăzeci de ani distanță, sunt, cumva, într-un mod inexplicabil, acasă. Sunt în siguranță. Sunt eu. Și nu mai am de ce să plâng.