Dimineața nu sunt cea mai bună variantă a mea. E nevoie de trei reprize de cofeină, repartizate de la 6 la 9 și, în cazurile fericite, de zile care încep mai domol, de căști în urechi, cu un playlist custom-made și, mai nou, de un drum spre serviciu care duce prin parc (sunt altă persoană de când l-am primit, practic, cadou, dar încă nu am ajuns aici).
Povestea de azi începe după o singură cafea și cam 53 de secunde de muzică. Plouă enervant, e vânt și mă târăsc spre metrou echipată cu stoicismul necesar pentru aglomerația de la ora 8. Începe cu un decupaj în mulțimea care face corp comun spre stație. Tatăl e, practic, invizibil sub gluga lui, dar copilul, montat, ca toți de vârsta lui, în clasicul cosmonaut –
în cazul lui, galben canar – se lasă cârmit prin mulțime cu ochii pironiți în sus, într-un punct care nu se vede, fără să protesteze în vreun fel la manevrele tatălui de a-l urni din calea oamenilor grăbiți, de a-l apăra de frig, de a-i repune mănușile, de a-i ajusta fularul, de a verifica harnașamentul impermeabil care conține copilul.
Ascultă o poveste, îmi zic, și îmi scot căștile din urechi. Urechea imită ochiul, caută în mulțimea înghesuită pe scara rulantă secvența care o interesează, așa cum răscolești dimineața într-un dulap plin cu haine după o bluză sufocată de pulovere. Dar uite-o, e acolo, clară și distinctă între toate celelalte frânturi de conversații telefonice, mormăieli matinale între colegi de serviciu care s-au regăsit sau ciondăneli inerente, inclusiv traficul pietonal. Numai că nu e o poveste. E Tolkien. Și e în germană. O germană superbă prin care alunecă toate cuvintele copilăriei mele, împletite într-un déjà vu delicios (cu niște ani în urmă, am făcut și eu acrobațiile pe care le face tatăl acesta, gesticulând, traducând intermitent câte un cuvânt greu și ținând ritmul poveștii – doar că, în cazul meu, a fost în română și a fost cu C.S. Lewis, nu cu Tolkien, iar copilul (cosmonaut gri deschis) nu asculta vrăjit, ci se mutase cu tot corpul în Narnia și era livrat la grădiniță într-o stare de agitație și de fantezie mai intensă decât mi-aș fi dorit). Copilul acesta însă e dintre cei care nu reacționează, nu punctează, nu gratulează, nu țipă de încântare, nu dă să plângă de emoție, ci ascultă 100% vrăjit, în transă, ca și cum de respirația lui ar depinde drumul hobbiților spre Mordor.
Îi pierd foarte repede din vizor. Povestea devine una cu vacarmul când îmi dau seama că ne-am mai întâlnit. I-am mai auzit. Star Trek, română. Copilul era același, oare? Zâmbesc, și ușile de la metrou se închid pe fondul unei lipse totale de atenție din partea mea. Eu sunt încă acolo, pe acest microșantier unde, de fapt și de drept, nu se construiesc nici competențe lingvistice, nici rudimentele unei culturi literare. Sunt și astea, sigur, undeva în fundal, ceva mai departe, ca efect și nu ca acțiune care devine una cu efectul imediat, în timp real. Acel ceva pe care tocmai l-am zărit închegându-se e mai complicat, mai util și, cred, mai important: se numește complicitate. E un ingredient vital al relațiilor între oameni.
Toată ziua mea de lucru se scurge, minut cu minut, cu becul ăsta proaspăt aprins care pâlpâie în fundal. O luminiță difuză, care strânge în inima ei insuficient definită gesturile de peste zi: barista de la cafeneaua din colț care știe ce cafea vreau de cum am intrat, cu trei minute înainte să ajung la serviciu, discuțiile în care, pe lângă verb, alunecă nuanțe ale privirii, vocale pe care e împinsă neliniștea, zâmbete care calmează consoanele lichide, voci care își etalează textura la telefon, în tempera oțelită sau în uleiuri volatile. Totul e complicitate, e pâlpâire de comunitate mental emoțională, e aspirația mai mult sau mai puțin manifestă de a împărți cu cineva ceva care să te facă mai puternic mai târziu, în bătălie, să te ajute să tezaurizezi clipa, să găsești pace în ideea că altcineva – altă minte, altă pereche de ochi – vede lumea la fel.
Seara mă cuibăresc în sunetele cunoscute ale vieții noastre de-acasă și îmi dau seama că știu, în linii generoase, cam toate cuvintele dintr-o tăcere și toate luminițele dintr-un hohot de râs, știu după frecvența cu care lingura coboară în farfurie dacă supa e bună sau nu, știu după sunetul propriilor mele oase că afară e iarnă și că iar am uitat să-mi iau vitaminele. Complicitatea e simfonia lucrurilor nespuse, necomunicate explicit din care se construiește rețeaua magică pe care o numim intimitate.
În cartea pe care o citesc, Daniel Mendelsohn, un clasicist care-și cartografiază relația cu tatăl octogenar la pachet cu o analiză superbă a Odiseei, izolează în textul homeric o temă pe care o pune, în principal, în legătură cu cuplurile și căsnicia: homophrosyne. Este conceptul grecesc care, în traducere liberă, vorbește despre cum vedem și simțim lumea aidoma, într-o relație funcțională. Pentru mine, homophrosyne nu se aplică doar la cupluri și e ca pânza Penelopei: se țese greu și se destramă repede. Vorbește însă despre un fapt miraculos pe care-l ignorăm, așa cum am putea pierde din coada ochiului un tată și un copil, iarna, porniți pe o scară rulantă în căutarea unui inel vrăjit: ne găsim cu adevărat pe noi înșine în ceilalți. În povestea noastră care se construiește în ei. Nu e mereu la fel și etapele intensității și complexității stagnează, se poticnesc sau înfloresc în noi firide spectaculoase de sens, într-un ritm cu totul și cu totul imprevizibil. Trăim însă cea mai mare parte din aventurile vieții noastre, mai mult sau mai puțin eroice, povestindu-le. Proiectându-le în ceilalți.
Ajungem să știm cum e celălalt azi după cât de mult deschide gura într-un salut, recunoaștem vulnerabilitatea interlocutorului după cum își chinuie mâinile, știm când copilul nu e bine după forma ochilor lui, când migdala neschimbată pentru alții se strânge aproape imperceptibil într-o variantă pe care noi o recunoaștem imediat: cea febrilă. Complicitatea, prima etapă a acestui paradox superb, familiaritatea alterității (e aproape pleonastic și totuși splendid în intenția de congruență semantică) ține de exercițiu, de încredere și de capacitatea împărțită de a se minuna a unor oameni care învață să-și cunoască și să împartă frumusețe și oroare, înălțimi și genuni din care se conturează relieful niciodată tern al minții celuilalt.
Cumva, de-atunci i-am ratat metodic, cam în fiecare dimineață, pe tatăl și pe fiul care împart o poveste în germană. Am prins doar un capitol din prima treime a Hobbitului: drumul, începutul călătoriei. Într-un fel, mă bucur că e așa.