Am ieșit din vară transpirat. La propriu. Atât de multă căldură nu am mai răbdat vreodată, cred. Nici în verile lungi petrecute în Asia de Sud-Est. Nici în verile toride din București. Nicăieri. Și doar în Europa am stat.
Iunie și iulie m-au prins fără aer condiționat în Belgia. Și august, în România. Plus un road-trip asudat prin nordul Italiei. Sper doar că am înmagazinat destulă căldură să-mi ajungă toată iarna rece care se anunță. Măcar de-ar funcționa așa.
A venit acel moment din an în care povestim ce am făcut vara aceasta. Pe lângă suferit de căldură? Vara mi-am început-o pe Facebook și Instagram (dat fiind faptul că am muncit iunie și iulie). Mi-am văzut toți prietenii panicați prin aeroporturi, cu zboruri anulate sau, în cel mai bun caz, întârziate (foarte). M-am bucurat de poze cu camere de hotel frumoase, cu priveliști minunate, cu mese întinse și restaurante pe malul mării. Am înghițit în sec văzând ce prețuri mari sunt peste tot și m-am mirat cât sunt de mulți cei dispuși să le plătească.
Am asistat, tot pe social media, la o adevărată linșare mediatică a stațiunii Mamaia. Sincer, după ce s-a ajuns la un compromis cu prețul parcării și s-au mai potolit strigătele cu „berea mea ajunge caldă la mine la șezlong că e plaja prea largă”, au început pozele cu meniuri cu prețuri grozav de mari la restaurantele din aceeași stațiune și mai apoi cele cu „cât de pustie e Mamaia vara asta”.
Nu știu ce s-a mai întâmplat în august, că n-am mai urmărit, dar cred că nu a fost o vară ușoară pentru cei cu businessuri la Mamaia. Și asta nu m-ar fi enervat atât de tare – apropo, anul viitor sunt alegeri, puterea e la voi! Nu, cel mai tare m-a enervat faptul (din patriotism, dacă nu din altceva) că toată această linșare a Mamaiei se făcea în paralel cu o campanie agresivă pentru Albania și litoralul ei. Că ce apă, ce mâncare, ce oameni, ce libertate, ce prețuri. Mai ales ce prețuri. Nu cred că e pericolul să devină a doua Grecie sau Turcie sau Bulgarie. Dar, sincer, ce a fost cu vara aceasta și cu Albania?
Până să-mi aflu răspunsul cu Albania, am intrat și eu în vacanță și în loc să călătoresc spre România, ca orice om normal, cu avionul (două ore și un pic de zbor plus alte zece în aeroport), am decis să vin spre România cu Daniel și mașina lui electrică. Mașină ce are autonomie de 200 și ceva de kilometri, depinde cât de tare mergi. N-am mers tare mai ales că ne-a venit ideea briliantă de a ajunge din Belgia în România prin nordul Italiei, pentru că de ce nu? Era prea lung drumul spre țară și am zis să-l mai lungim cu vreo 600 de km.
A meritat. Italia este una dintre cele mai frumoase țări pe care le-am vizitat vreodată. Și n-am văzut decât foarte puțin din tot ce are de oferit. Daniel, care a bătut-o ani de zile în lung și-n lat, a decis ca pentru prima mea vizită (da, a fost prima, cu rușine recunosc) să ne oprim la Milano, lacul Como și Veneția. Probabil mulți ați fost deja la Milano și aveți propriile amintiri.
Mie cel mai mult mi-a plăcut pe acoperișul Domului privind Milano în toată splendoarea lui sub soarele pârjolitor de sfârșit de iulie. Bani și efort bine cheltuiți. La Como am mâncat noaptea smochine dintr-un smochin de lângă vila în care am înnoptat în Bellagio, am băut aperol pe terasa unui hotel de cinci stele din Tremezzo și ne-am minunat la Villa Carlotta. Veneția este locul în care mă voi întoarce data viitoare când voi veni în Italia.
Literalmente, data viitoare. Adică înainte de a merge la Roma sau în Sicilia, ambele aflate pe lista mea, ambele nevizitate de mine încă. După ce m-am pierdut noaptea pe toate străduțele de pe lângă Piața San Marco, dimineața am trecut în revistă marile atracții și spre prânz am ajuns în cartierul evreiesc, care m-a vrăjit cu istoria sa (pe care mi-o spunea Daniel pe măsură ce înaintam prin cartier) și cu o supă cu găluște ca la tanti Leibovici acasă. Iar la final, se știe, cappuccino la Cafe Florian în timp ce orchestra (formată din români și moldoveni) cânta Valurile Dunării.
După Italia, cu opriri la stațiile de încărcare – rețeaua de stații de încărcare pentru mașini electrice este surprinzător și îmbucurător de bine dezvoltată în zonele pe unde am trecut –, am ajuns la Budapesta, unde nu puteam să nu mergem la Cafe New York, locul în care toți prietenii și colegii noștri wannabe cool de la Bruxelles s-au pozat pe Instagram cu câte un pahar în mână. Noi, născuți cool, am lasat-o mai moale cu social media. În țară am intrat după cinci zile de la pornire, pe la Borș.
August a fost acasă, la Cluj, cu toată familia. Cu grătare în grădină și sporturi nautice pe lacul Tarnița. Cu mers la Minioni cu nepoții și la noul Top Gun. Cu pepeni roșii și înghețată italienească. Cu 30 de grade plus și furtuni de vară cu grindină. Și cu toată bucuria de a fi alături de cei dragi după atât de mult timp. Scrieți-mi pentru ponturi de restaurante la Cluj – știu cel mai bun sushi, cel mai picant indian, cele mai proaspete fructe de mare, și de curând s-a deschis și un brazilian cu cea mai bună vită ever.
Mi-a fost cald vara aceasta, dar a fost bine. Și tihnă. Toamna mă prinde în plin tratament ortodontic – îmi pun aparat dentar și sunt tare mândru. Doare rău. Și, uite așa, cum unii își pozează viața pe Instagram și Facebook, eu mi-o povestesc în ForbesLife. Vara voastră cum a fost?
Gulașul din titlu l-am mâncat în Ungaria. Primul – la Cafe New York și al doilea – câteva ore mai târziu, la un restaurant dintr-un sat prăfuit aproape de granița cu România. Al doilea a fost mai bun.