Proptită în coapsa canapelei, într-o zi de primăvară căreia mi-aș dori să-i pot adăuga un epitet ales și artificial ca în poeziile de succes, dar n-am, am decis să beau o cafea cu toate marile ratări pe masă.
Mi-am făcut unghiile cu Rouge Cinema, ca orice om care celebrează o reușită, în cazul meu, aceea de a le lăsa să crească la o lungime normală, Anne Brun zice pentru a treia oară la rând These Days, stau cu gura lipită pe umărul meu drept, care e cald și miroase a omleta de acum două ore și mă gândesc ce-aș putea face cu mâinile (sfatul singurului meu prieten, pentru atunci când sunt mult prea introspectivă).
De o bună perioadă the more I look inside, the less I see outside. Practic, un fel de mise en abyme, unde neliniștea interioară devine ferestre, trecuturi, oglinzi prin care îmi contemplu chipul, fișat, de fiecare dată, prin spectrul patimii, acest cuvânt care mi-a și îmi guvernează existența since forever. Și de unde am zgârietura asta pe braț și de ce desemnăm prin patimă atât pasiunea, cât și suferința. Și, și de ce nu s-au pus de acord grecii cu latinii, să nu ajungă Tatiana azi să interpreteze ba că pasiunea, pesemne, e una și aceeași cu suferința, ba că cele două pot coexista doar într-o interdependență, generându-se una pe alta. Dar Tatiana nu speculează pe subiect, căci ei îi e rușine să arate că le știe pe toate, când realitatea e, de fapt, cealaltă și revine la a scrie doar despre ceea ce simte, căci sentimentele sunt singurele care nu se contestă.
Să trăiești cu patimă și binele, și răul în aceeași măsură e, pe bună dreptate, istovitor, dar extrem de benefic nu doar pentru siluetă, ci și pentru sentimentul constant că ești ca un calciu efervescent în apă all day long. Nu te poți baza pe tine, nu poți paria nimic pentru nicio dată recentă, nu știi când o să sari să săruți, nu știi când o să ieși nevăzută pe ușă, nu știi că o să te bușească plânsul dacă o să-ți miroasă a „fripturică” pe vreo străduță sau dacă o să te așezi în rochia ta neagră de catifea pe bordură, să asculți mierlele.
„Te admir pentru libertatea și pasiunea cu care trăiești” este mesajul pe care îl primesc pe rețele, cel mai des. Aș răspunde la fel de fiecare dată: acest palton are și căptușeală. Libertatea, cu granițele ei arbitrare, nu se termină, în cazul unui înfometat de emoții, nici măcar acolo unde începe decăderea.
Mi-am amintit acum, scriind, de o discuție de acum câteva seri, când G m-a întrebat, în afara vulnerabilității, pe care o consider o super putere, care e următoarea. Și răspunsul a curs ca înghețata pe cornet, puterea de a fi nobody. E o super putere, dacă acest deziderat vine de la sine, dar e o super putere chiar dacă pui la bătaie înfrânarea, ca să stingi dorința de a vrea să fii cineva.
Nu neg că celor cu vocația ratatului le e mai ușor, cazul meu, dar chiar și mie, uneori, mi-a fost greu să nu mă debilitez într-o societate care cultivă competiția și vanitatea, din ce în ce mai sistematic. Citesc și mă scălâmb la gândul cum va citi fraza mea „să nu mă debilitez…”, subînțelegând prin asta să vreau succesul, un mentor/leader/business-coach sau cum s-o mai numi el în ziua de azi.
Despre patimă aș putea lega multe dintre cele care astăzi m-au pus în condiția celui care ar putea palmdoriza o posibilă ecranizare a vieții sale.
Am fost să iau țigări de la minimarket, cu o accentuată stare proastă, purtând un palton negru, ca o poloneză din anii ’80, două ace de siguranță în urechi, părul lăsat liber, ca de obicei. Cer țigări la casă și mâinile îmi tremură și poșeta este adâncă și mă precipit că nu găsesc ce caut și mă simt penibil privită și un domn în vârstă mă ajută cu o glumă, știți, corespondentul găurii negre a poșetelor doamnelor este buzunarul bărbaților.
A fost singurul schimb de replici al zilei cu exteriorul. Și singurul moment când am zâmbit. Deși îmi plac austeritatea și excesul nemților și detest efuziunile hispanice, mi-am dat seama că am nevoie și de gesturi fine, subtile, poate de mai multă tandrețe, poate de puțină galanterie old school. Am venit spre casă, mergând cu barba și nasul în gulerul hainei, una dintre notele personale, care m-au consacrat și grație căreia sunt recunoscută, pe stradă, de cunoștințe, cu ușurință.
Acum, n-am altă propunere mai bună pentru voi decât să vă spun să fiți o clipă atenți la mirosul paltonului pe care îl purtați, înainte de a-l duce la curățătorie, după iarnă. Mirosul ăla a tine, a viața ta, trăită timp de câteva luni, a zeci de parfumuri diferite, din toate zilele, cu toate gamele lor de sensibilitate, notele ușoare de tutun, de unde ai fost și ce ai făcut, de crâșmă, french fries, cremă de față, hol de casă, unde ți-ai omorât timpul zvâcnește a patimă, așa cum e ea descrisă în DEX, pasiune și suferință.
Am fost fericită și disperată în același timp. Mi-am dorit brusc să pot să petrec noaptea într-un hotel, unul unde am stat de două ori, și pe lângă care trec în fiecare zi spre casă, să fie o lumină de culoarea portocalei, să stau cu genunchiul la gură, mâncând mici cu cartofi prăjiți, în vârful patului, să port slip în dungi din bumbac și tricou și să mi se spună: nimic nu poate fi permanent.
Pentru a-ți crea o lume proprie, îți trebuie curaj, citesc că spunea Georgia O’Keeffe. Dragă Georgia, mi-am făcut una atât de bine, încât mi-am epuizat tot curajul. Vreo soluție, Georgia?