articol de Nina Brătfălean

Mulți părinți privesc comportamentul retras al copilului ca pe o problemă care trebuie corectată. În realitate, este esențial să facem diferența între timiditate și introversie, două concepte diferite, dar frecvent confundate. Din această confuzie pornesc, de multe ori, intervenții nepotrivite — bine intenționate, dar cu efecte contrare pe termen lung.

Copilul timid și copilul introvert – două realități diferite

Timiditatea este legată de nesiguranță: copilul își dorește să interacționeze, dar nu știe cum sau se teme de reacțiile celorlalți. Este o tensiune între dorință și capacitate. Introversia, în schimb, este o trăsătură de personalitate. Copilul nu evită interacțiunea din frică, ci pentru că își gestionează energia diferit. Are nevoie de mai mult timp singur pentru a se reîncărca și preferă relații mai profunde, dar mai puține.

Această distincție este esențială pentru că determină complet modul în care părintele ar trebui să reacționeze. Un copil introvert nu are o problemă de rezolvat, ci un stil de funcționare de înțeles. În schimb, un copil timid are nevoie de sprijin, dar nu de forțare.

Confuzia dintre cele două duce frecvent la presiune socială inutilă. Părinții încearcă să „activeze” copilul introvert: îl încurajează constant să vorbească mai mult, să fie mai sociabil, să participe la activități în grupuri mari. Deși intenția este de a-l ajuta, rezultatul este, adesea, invers: copilul începe să perceapă interacțiunea socială ca pe o obligație obositoare, nu ca pe o alegere. În timp, pot apărea retragerea și mai accentuată sau chiar respingerea activă a acestor contexte.

Când presiunea socială face mai mult rău decât bine

În cazul timidității, abordarea trebuie să fie diferită și mai nuanțată. Copilul are nevoie de expunere graduală, nu de „aruncare” în situații dificile. Interacțiuni unu-la-unu, grupuri mici, contexte familiare — toate acestea creează un mediu sigur în care copilul își poate exersa abilitățile sociale fără presiune. În timp, încrederea crește organic.

Un aspect important este rolul etichetelor. Atunci când un copil este descris constant drept „timid” — mai ales în prezența altora — această etichetă devine parte din identitatea lui. Copilul începe să se comporte conform așteptărilor asociate cu această etichetă. De aceea, este util ca părinții să evite definirea copilului printr-o singură trăsătură și să folosească descrieri mai flexibile: „îi place să observe mai întâi”, „are nevoie de timp să se acomodeze”.

Un indicator util pentru a face diferența dintre timiditate și introversie este starea emoțională a copilului. Dacă este liniștit, relaxat și implicat în activități solitare, este probabil introvert. Dacă este tensionat, atent la ce se întâmplă în jur, ar vrea să participe dar nu reușește, este, probabil, timid. Diferența nu stă în comportament, ci în emoția din spatele lui.

Să avem în vedere că important este și modul în care copilul se comportă după interacțiuni sociale. Copilul introvert poate părea implicat, dar ulterior are nevoie de timp singur pentru a se reechilibra. Copilul timid, în schimb, poate rămâne cu un sentiment de frustrare sau regret că nu a reușit să participe așa cum și-ar fi dorit.

Acceptare, sprijin și ritmul propriu al fiecărui copil

Un alt element relevant este presiunea culturală. Societatea valorizează adesea extroversia: copiii care vorbesc mult, care sunt activi social, care ies în evidență. În acest context, introversia poate fi percepută ca un dezavantaj, ceea ce nu este corect. Mulți copii introverți își dezvoltă abilități valoroase: capacitate de concentrare, empatie, observație fină, gândire profundă.

Pentru părinți, cheia este echilibrul între acceptare și ghidaj. Un copil introvert trebuie acceptat în ritmul lui, fără presiunea de a deveni altcineva. Un copil timid trebuie susținut să își depășească limitele, dar fără a fi forțat. Diferența este subtilă, dar esențială.

Este util și modul în care părintele modelează interacțiunea socială. Copiii observă cum inițiază adulții conversații, cum gestionează momentele de disconfort, cum reacționează la situații noi. Un părinte care tratează interacțiunea socială cu calm și naturalețe transmite implicit un model de urmat.

Pe termen lung, obiectivul nu este ca toți copiii să devină sociabili în același mod. Obiectivul este ca fiecare copil să fie confortabil cu propriul stil de relaționare și să aibă instrumentele necesare pentru a naviga situațiile sociale atunci când este nevoie.

Un copil care este înțeles și acceptat va dezvolta încredere. Un copil care este constant împins să fie altfel decât este va învăța, într-adevăr, să se adapteze, dar nu neapărat să se dezvolte autentic. Iar această diferență devine vizibilă mai târziu, în felul în care își construiește relațiile și încrederea în sine.

The post Copilul timid vs. copilul introvert: o diferență pe care mulți părinți o ignoră appeared first on Forbes Romania.

articol de Nina Brătfălean

Pentru mulți părinți, copilul care „explodează” din lucruri aparent mici devine rapid o sursă de îngrijorare. Crizele de furie, reacțiile disproporționate sau dificultatea de a accepta un „nu” sunt adesea interpretate ca probleme de comportament.

În realitate, în majoritatea cazurilor, nu este vorba despre un copil „dificil”, ci despre un copil care nu are încă instrumentele necesare pentru a-și gestiona emoțiile.

Furia este o emoție normală. Apare atunci când copilul se simte blocat, nedreptățit sau copleșit. Ce face diferența nu este faptul că se enervează, ci modul în care reușește – sau nu – să regleze această stare, pentru că reglarea emoțională nu este o abilitate înnăscută, ci una care se învață, treptat, prin experiență și prin relație.

Un aspect esențial în această discuție este dezvoltarea creierului. În primii ani de viață, zonele responsabile cu controlul impulsurilor și gestionarea emoțiilor sunt încă în formare. Cu alte cuvinte, copilul nu are încă „mecanismele” necesare pentru a se opri, a reflecta și a reacționa calm. Așteptarea ca el să se comporte ca un adult în astfel de momente este, pur și simplu, nerealistă.

De aceea este crucială reacția părintelui în timpul unei crize de furie a copilului. Tendința de a corecta, de a explica sau de a cere „să se calmeze” în plin episod emoțional are, de regulă, efect limitat. În acel moment, copilul nu este disponibil pentru logică. Are nevoie, mai întâi, să fie ajutat să își regleze starea.

Asta nu înseamnă acceptarea comportamentului, ci înțelegerea momentului. Mesaje simple, precum „văd că ești foarte supărat” sau „e greu acum”, validează emoția fără a valida reacția. Aceasta este o diferență foarte important de făcut: emoția este permisă, iar comportamentul poate fi ghidat.

După ce intensitatea furiei scade, apare momentul potrivit pentru discuție. Nu pentru reproș, ci pentru învățare. „Ce s-a întâmplat?”, „ce ai simțit?”, „ce ai putea face data viitoare?” – astfel de întrebări construiesc, în timp, conștientizare și autocontrol.

Un alt element relevant este prevenția. Mulți copii devin iritabili nu doar din motive emoționale, ci și din factori fiziologici: oboseală, foame, supra-stimulare. Observarea tiparelor ajută la reducerea frecvenței episoadelor. Uneori, o rutină mai clară sau o pauză mai lungă între activități face mai mult decât orice explicație.

De asemenea, contează modelul oferit de părinți. Copiii învață reglarea emoțională nu din teorii, ci din observație. Un adult care reacționează impulsiv transmite implicit același tipar. În schimb, un adult care își recunoaște emoțiile și le gestionează calm oferă un model funcțional.

Pe termen lung, obiectivul nu este eliminarea furiei, ci învățarea gestionării ei. Un copil care știe că se poate enerva, dar și că poate reveni din acea stare, va avea un avantaj real în relații și în situații dificile.

Copiii nu au nevoie să fie „calmi” tot timpul, ci au nevoie să învețe cum să devină calmi după ce au fost copleșiți.

The post Copilul care se enervează repede: problemă de comportament sau lipsă de reglare emoțională? appeared first on Forbes Romania.

Daniel Zaccaro a crescut în Quarto Oggiaro, un cartier dur de la periferia orașului Milano. La 10 ani era junior la una dintre cele mai cunoscute echipe din Europa, iar visul său era să devină fotbalist profesionist. Însă un gol ratat și judecata nemiloasă a tatălui i-au înfrânt acest vis. Ceea ce a urmat a fost o spirală a violenței: bullying la școală, jafuri armate, închisoare. Povestea sa adevărată – a unui băiat care nu s-a născut agresiv, ci a învățat să fie unul – a ajuns în librăriile din România sub titlul „Cu pumnii strânși. Cum am devenit un bully și cum am încetat să mai fiu unul”, publicată de Editura Didactica Publishing House (DPH).

Volumul, semnat de scriitorul și jurnalistul italian Andrea Franzoso și tradus în limba română de Sorin Curț, este publicat în original sub titlul „Ero un bullo. La vera storia di Daniel Zaccaro”. Titlul face parte din proiectul „Puterea literaturii europene în prevenirea bullyingului”, o inițiativă a Editurii DPH cofinanțată de Uniunea Europeană prin programul Europa Creativă – Circulația operelor literare europene.

„Credem că literatura poate fi un instrument esențial în educația copiilor. Proiectul nostru este dedicat părinților, educatorilor, cadrelor didactice și, mai ales, copiilor din România care merită acces la cărți de calitate, povești care îi pot ghida către bunătate, empatie și respect față de ceilalți”, a declarat Florentina Ion, CEO & fondatoare a Editurii DPH.

„Cu pumnii strânși” se detașează în peisajul literaturii antibullying printr-o perspectivă mult mai rar întâlnită: cea a agresorului. Autorul reconstruiește traseul care l-a transformat pe Daniel dintr-un copil rănit într-un adolescent violent, un bully temut de colegii săi, un tânăr care ajunge să jefuiască bănci și să fie încarcerat la Beccaria, penitenciarul de minori din Milano. Dar, în egală măsură, arată cum un adult care refuză să renunțe la un tânăr poate schimba totul. Întâlnirea cu capelanul Don Claudio și transferul în comunitatea de recuperare Kayrós marchează începutul unei transformări dificile, de durată, dar reale.

Violența, ca semn al sărăciei în gândire

Atunci când un copil trăiește emoții intense – furie, frustrare, suferință, gelozie, tristețe – dar nu are capacitatea de a le regla sau gestiona, de cele mai multe ori neavând nici cuvintele pentru a le exprima, atunci le arată prin comportament. Comportamentul violent este consecința unei capacități slabe sau absente de introspecție și reflecție: „Ce simt și de ce?”, „Ce mi se întâmplă?”, „Ce se află în spatele acestui comportament? Ce dezvăluie el?”. Fără cuvinte, ceea ce rămâne este violența. Este un semn clar al sărăciei de gândire. Un copil poate recurge la comportamente agresive și ca formă de apărare a stimei de sine: dacă se simte umilit, exclus sau incapabil, poate reacționa atacând, pentru a-și apăra sentimentul de sine. Toate acestea nu justifică violența și agresivitatea, dar ne ajută să le înțelegem și să găsim modul potrivit de a le aborda. Toate aceste aspecte se regăsesc și în povestea lui Daniel, este de părere Andrea Franzoso (foto).

În Italia, cartea a cunoscut un succes remarcabil: a fost reeditată de peste 20 de ori, a câștigat diferite premii și a fost adaptată într-un spectacol de teatru prezentat în peste o sută de școli într-un singur an. Volumul este folosit ca instrument de educație civică în școlile italiene și a generat dezbateri la nivel național despre rădăcinile violenței în rândul tinerilor. Cartea se adresează copiilor 11+ ani, dar și părinților, profesorilor și educatorilor care caută instrumente autentice pentru a deschide conversații dificile despre violență, alegeri și posibilitatea de a o lua de la capăt.

23 de titluri – instrument în prevenirea bullyingului

„Cu pumnii strânși” se alătură unui portofoliu de titluri europene deja publicate de DPH în cadrul proiectului, printre care colecții de povestiri din Polonia precum „Invincibil la bullying” și „Dezvolt valori importante”, volume din literatură neerlandeză precum „Pactul antibullying la școală”, dar și cărți ilustrate pentru copii de 3-6 ani care promovează empatia, diversitatea, respectul și generozitatea.

1.000 de cărți pe tema bullyingului, parte din acest proiect, au fost donate către grădinițe, școli, biblioteci, ajungând astfel la aproximativ 20.000 de copii din toată țara.

Lista completă a titlurilor din proiect:

• Cărticica bunătății – Francesca Pirrone
• Cărticica dărniciei – Francesca Pirrone
• Cărticica generozității – Francesca Pirrone
• Pactul antibullying la școală – Emy Geyskens
• Împreună suntem mai puternici – Barbara Iland-Olschewski
• Elefantul blând și crocodilul cu suflet mare – Sabine du Mesnil
• Invincibil la bullying – Agnieszka Frączek, Anna Czerwińska-Rydel, Anna Onichimowska, Anna Sójka, Beata Ostrowicka, Eliza Piotrowska, Joanna Krzyżanek, Liliana Fabisińska, Marcin Przewoźniak, Maria Ewa Letki, Maria Szarf, Roksana Jędrzejewska-Wróbel
• Dezvolt valori importante – Agnieszka Frączek, Anna Onichimowska, Anna Sójka, Eliza Piotrowska, Irena Landau, Joanna Krzyżanek, Liliana Fabisińska, Marcin Przewoźniak, Maria Ewa Letki, Natalia Usenko, Paweł Beręsewicz, Roksana Jędrzejewska-Wróbel
• Un prieten din mezozoic – Stanislav Solovinski
• Vindecăm prin fapte bune – Stanislav Solovinski
• Viața secretă a pisicii Sashy – Tais Zolotkovska
• Incredibilele aventuri ale lui Andrei – Ivan Andrusiak
• Cercul emoțiilor – Miriam Tirado
• Talismanul curajului – Brigitte Kolloch & Elisabeth Zöller
• 12 emoții importante – Agnieszka Frączek, Anna Czerwińska-Rydel, Anna Onichimowska, Anna Sójka, Beata Ostrowicka, Eliza Piotrowska, Joanna Krzyżanek, Liliana Fabisińska, Maria Ewa Letki, Maria Szarf, Renata Piątkowska, Roksana Jędrzejewska-Wróbel
• Un borcan plin cu iubire – Danielle Schothorst
• Îmi place de tine așa cum ești – Neele
• Umbre în curtea școlii – Ilse De Keyzer
• Curajul de a fi bun – Els Vermeltfoort, Ilona Lammertink
• Curajul de a face ce simți – Gesa Neitzel
• Cu pumnii strânși – Andrea Franzoso, trad. Sorin Curț
• Copacii nu sunt doar pentru păsări – Bonnie Grubman
• Agenția secretă a salvatorilor de cuvinte – Enrico Galiano
  
  

Titluri în limba ucraineană:

• Povești fermecate despre prințese – Iulita Ran
• Povești fermecate despre cavaleri – Iulita Ran
• Povești fermecate despre zâne – Iulita Ran

Întregul portofoliu al editurii poate fi consultat aici: https://www.edituradph.ro/

The post „Cu pumnii strânși”, povestea adevărată a unui bully care a ales să se schimbe appeared first on Forbes Romania.

Mihai Pricope,  balerin și coregraf,  Opera Comică  pentru Copii

În cei aproape 20 de ani de când dansez în Baletul Operei Comice pentru Copii, am învățat că orice spectacol reușit are la bază un ritm interior clar. Pentru mine, primăvara înseamnă o resetare fizică și emoțională, o tranziție care se simte în corp și în respirație. După luni petrecute între scenă și sala de repetiții, primele zile însorite mă scot din universul teatrului direct în mijlocul familiei, acolo unde coregrafia este imprevizibilă, dar infinit mai valoroasă.

Viața alături de Matei, băiatul nostru de 7 ani, și Mara, de 4 ani, capătă un alt dinamism odată cu venirea primăverii. Dacă iarna ne-a ținut mai mult în interior, acum ritualurile noastre se mută afară. Verificăm bicicletele, rolele și mingile, apoi parcul devine scena noastră principală. Încerc să le transmit copiilor disciplina mișcării, adaptată jocului. Matei transformă ieșirile în mici competiții, iar Mara vede totul ca pe un dans printre copacii înfloriți.

Echilibrul familiei este susținut de soția mea, Miruna, care reușește să transforme energia noastră într-un program coerent. Ea se asigură că sportul rămâne o bucurie, nu o obligație, iar weekendurile sunt gândite ca pauze reale de reîncărcare.

Primăvara aduce schimbări și în alimentație. Mersul la piață devine un ritual de familie, o lecție despre prospețime și energie. Verdețurile de sezon înlocuiesc mâncărurile grele, iar gătitul devine un timp de conectare, departe de ecrane.

Antrenamentele mele se mută afară, sub privirile curioase ale copiilor. Nu facem balet, ci educație prin mișcare: respirație, postură, atenție la corp. Weekendurile sunt dedicate evadărilor din oraș, drumețiilor și timpului petrecut împreună. Primăvara ne reamintește că viața în familie este un echilibru între disciplină și libertate – cea mai frumoasă coregrafie pe care o pot trăi.

Carmen Palcu, actriță a Teatrului Ion Creangă

„Cu toate că atât eu, cât și două dintre fiicele mele suntem născute iarna, iar acest anotimp are pentru noi o semnificație aparte — prin sărbătoarea Nașterii Domnului, aniversările noastre și magia în sine a Sărbătorilor — anotimpul meu preferat a fost dintotdeauna și cred că va rămâne primăvara.

Este momentul renașterii din toate punctele de vedere. Iubesc spectacolul naturii primăvara: mugurii copacilor, primii ghiocei, bobocii magnoliei din curte, neastâmpărul păsărelelor și zumzetul albinelor. Am așteptat cu nerăbdare luna martie, chiar dacă, în ultimii ani, anotimpurile par să se fi decalat, iar primăvara adevărată vine mai târziu. Simbolic însă, la început de martie, sărbătorim venirea ei și renunțăm, măcar puțin, la straturile groase de haine.

În familie, primăvara, încercăm să punem mai mult accent pe o alimentație variată și pe mișcare în aer liber. Scoatem bicicletele și paletele de badminton, pătura de picnic, o luăm pe Kira, labradorița noastră, și ieșim. Pentru fetele mele, la 11, 14 și 16 ani, anturajul începe să cântărească mai mult decât familia, iar ieșirile în parc, plimbările și timpul petrecut afară se desfășoară tot mai des în cercul lor de prieteni.

Deși mâncăm legume pe tot parcursul anului, perioada primăverii, a Paștelui și preparatele tradiționale ne îndeamnă parcă să „înverzim” puțin meniul și să ne apropiem de ideea de prospețime și reînnoire.

Unul dintre avantajele faptului că fetele mele au crescut este că am început să recâștig timp pentru proiectele mele personale și profesionale, pe care, fiind părinte singur, le-am pus multă vreme pe planul al doilea. Independența lor îmi oferă acum libertatea de a mă dedica mai profund muncii mele. Sunt implicată într-un proiect nou la Teatru și aștept cu nerăbdare premiera, iar alte proiecte sunt deja în desfășurare.

Pentru mine, această primăvară aduce nu doar viață nouă în natură, ci și un sentiment personal de deschidere și reînnoire.”

The post Ritualuri de primăvară în familie appeared first on Forbes Romania.

Primăvara înseamnă reset, energie  și timp de calitate în familie. Pentru Nadina Câmpean, prezentator Observator, Antena 1, acest anotimp aduce mai multă lumină în programul zilnic și mai multe momente petrecute afară alături de fiul ei, David. În acest interviu, vorbește despre ritmul familiei, bucuria lucrurilor simple  și echilibrul dintre viața profesională  și cea de mamă.

Primăvara vine mereu cu un aer fresh. Cum se simte schimbarea acestui anotimp în familia voastră?

Căldura şi lumina primăverii sunt foarte aşteptate în familia noastră. Nu mi-a plăcut niciodată frigul şi e clar că nici David nu este mare fan. Am avut noroc să ne bucurăm de două runde de zăpadă adevărată, dar deja visăm la iarbă verde, flori colorate, căldură… Aceasta va fi prima schimbare majoră: vom sta mult mai mult în aer liber şi ne vom bucura din plin de razele blânde de soare.

Pentru David, natura este o adevărată aventură. Cum arată plimbările voastre și ce descoperiri îl entuziasmează?

E fascinat de natură şi transformă fiecare zi petrecută afară într-o aventură. Suntem norocoşi să locuim departe de agitaţia din centrul capitalei şi să putem explora o bucăţică de pădure oricând. Putem sta ore întregi să studiem copacii și frunzele sau insectele care ne ies în cale. Suntem în perioada în care este fascinat de dinozauri şi îşi imaginează că descoperă urme de T-Rex, Stegosaurus sau Diplodocus.

În weekend te vedem la pupitrul Observator, de la Antena 1. Cum recuperați timpul acesta în familie?

Prima parte a zilelor mele de weekend îi sunt rezervate în totalitate lui David. Facem micul-dejun împreună, ne jucăm, mergem la spectacole sau locuri de joacă interactive. Sunt mamă cu normă întreagă, fără bunici sau bone, iar programul acesta este extraordinar pentru noi. E o bucurie enormă pentru mine să-l pot duce şi să-l iau de la grădiniţă în fiecare zi. Nu vreau să ratez niciun moment important din viaţa lui.

Primăvara aduce adesea și schimbări în alimentație. Ce preparate apar în meniul vostru?

David mănâncă foarte sănătos şi înţelege deja importanţa alimentelor în viaţa noastră. Din fericire, încă nu a descoperit pasiunea pentru ciocolată, ci ar mânca tone de iaurt, fructe şi migdale. Meniul va fi mult mai bogat în fructe, mai ales că este perioada în care acestea chiar au gust şi oferta de fructe româneşti este super variată.

Este importantă mișcarea în aer liber pentru tine și David?

Mişcarea în aer liber este esenţială pentru orice: sănătate, bună dispoziţie, somn etc. Din păcate, nu pot spune despre mine că sunt o persoană foarte disiciplinată la acest capitol, dar mă ţine David activă, ceea ce este minunat. Primăvara aceasta plănuim să mergem cu bicicleta  amândoi la grădiniţă, să începem ziua cu mişcare de la prima oră. În rest, alergăm din secunda în care ieşim până intrăm în casă.

Primăvara, există un echilibru mai bun între viața profesională și timpul petrecut cu familia?

Recunosc că pentru mine anul nou începe întotdeauna primăvara. Ianuarie şi februarie mi se par luni de hibernare, o perioadă de care corpul nostru are nevoie după un an plin. În schimb, martie readuce totul la viaţă, inclusiv energia noastră şi dorinţa de a face lucruri noi. Cred că şi rezoluţiile de revelion ar avea mai mult succes să fie duse la îndeplinire dacă am începe din martie.

Acest anotimp îți influențează energia și relația cu copilul tău?

Absolut! Deşi ieşim afară în fiecare zi, chiar dacă nu îmi place frigul, odată instalată primăvara, nu va mai fi o corvoadă, ci cu adevărat o plăcere. Deja aud aproape în fiecare zi întrebarea „a venit primăvara?” Doar aşa am reuşit să-l conving să renunţăm la decoraţiunile de Crăciun, cu promisiunea că se va instala mai repede odată ce renunţăm la luminiţe şi globuri. Energia lui este nelimitată oricum, dar faptul că va reuşi să o consume afară, în aer curat, este minunat.

Cum ai descrie primăvara în trei cuvinte?

Bucurie, energie şi lumină. În primul rând, este bucuria reînvierii naturii. Deja stăm cu sufletul la gură să vedem câte dintre lalelele, zambilele şi narcisele plantate de noi în toamnă vor colora curtea. Apoi este energia care ne cuprinde odată cu zilele mai lungi, mai luminoase şi mai călduroase. Şi, nu în ultimul rând, lumina, pentru că este anotimpul în care sărbătorim Paştele, un nou moment de reuniune a familiei. Am iubit aceste momente de când eram copil şi îmi petreceream vacanţele la ţară şi vreau ca şi David să înţeleagă importanţa familiei şi a sărbătorilor religioase.

The post Nadina Câmpean: „Pentru mine, anul nou începe primăvara” appeared first on Forbes Romania.

Natalia Nastas,  fondatoarea Simona’s Home: „Uneori, chiar și în haos  poate exista reușită”

Simona’s Home este rezultatul unei inspirații și al  unei viziuni puternice născute odată cu nașterea primei fetițe a Nataliei Nastas, afacerea purtându-i numele, Simona. Adrenalina și rolul de mamă au adus acest concept în viața Nataliei ca pe o misiune asumată pe timp îndelungat.

„Cred că pentru a porni în antreprenoriat este esențial să ai, în primul rând, echilibru acasă. Să simți sprijinul  familiei, să nu fii pusă în fața alegerilor forțate și să ai libertatea de a decide singură. Să te poți baza pe partener,  să fie alături de tine în  începuturi, fără a-ți pune pe umeri povara de a susține întreaga familie. Antreprenoriatul, alături de rolul de mamă, nu promite performanță imediată sau succes rapid.

Curaj, pauze și pași mici  care duc la armonie

Fiind mamă, există momente în care ești nevoită să faci o pauză. Dacă prima mea fetiță Simona m-a învățat curajul și ambiția, Chloe a venit să mă învețe iubirea profundă și valoarea de a fi prezentă în viața mea. Cea mai puternică lecție pe care am primit-o din aceste două roluri este că uneori și în haos poate exista reușită și frumos. Încurajez mamele să nu cedeze exact în aceste momente, să aibă încredere că fiecare pas mic făcut azi se poate așeza mâine în cel mai armonios mod.

Un proiect care crește  odată cu familia

Abia acum, când au mai crescut fetițele, simt că pot reveni cu un plan clar și că am încrederea lor.

Îmi doresc să dezvolt Simona’s Home în zona de online,  printr-un site adaptat acestui  stil de viață, și să construiesc  un brand personal autentic care să mă reprezinte și să inspire și alte femei.”

Andra Pintican, fondatoarea Școlii de HR: „Munca se învață acasă”

Povestea Andrei Pintican nu este doar despre antreprenoriat, ci despre supraviețuire, alegeri grele și curajul de a rescrie relația cu munca. Mamă a două fete, fondatoarea Școlii de HR vorbește sincer despre anii de epuizare, frică și reconstrucție, dar și despre cum a transformat businessul într-un instrument de impact, educație și exemplu pentru copiii săi.

„Ca să pot povesti cum am ajuns antreprenor, trebuie să încep cu relația mea cu munca, din perioada în care eram angajat. Acum 13 ani am rămas singură cu fiica mea cea mare, în București, fără familie aproape. Aveam patru joburi – unul full time și trei part time – și munceam 12–14 ore pe zi, adesea fără weekenduri. Ne-a fost greu nu doar financiar, ci și emoțional. Trăiam cu frica permanentă că nu voi avea bani pentru mâncare sau medicamente. Această frică m-a împins să muncesc fără oprire. Meritocrația a funcționat: am trecut prin toate rolurile din HR până la poziția de CEO. Dar, pe măsură ce creșteam profesional, munca devenea o religie. Sacrificam sănătatea, relațiile și bucuria, iar cea care suferea cel mai mult era fiica mea.”

„Viața m-a obligat să mă opresc!”

Am încercat antreprenoriatul de mai multe ori și am eșuat în câteva afaceri mici. Când am rămas însărcinată cu a doua fetiță, am lucrat până în ultima zi înainte de naștere, de teamă să nu ajung din nou în lipsuri.

Viața m-a obligat să mă opresc. Am părăsit Bucureștiul și am luat-o de la zero, alături de partenerul meu și cele două fiice. Ne-am mutat într-o rulotă, într-un sat necunoscut, până am reușit să renovăm o casă veche de peste 100 de ani. La Măciuca am început antreprenoriatul full time, cu multă frică. Cu un plan clar pe cinci ani, au apărut Școala de HR, Centrul de Carieră și ROST Village, construite pas cu pas, din profit reinvestit.

Mi-am renegociat propria relație cu munca

Aceste businessuri nu sunt scopul final, ci mijlocul prin care susțin proiectul meu cel mai important: Muncim cu ROST, un demers de antreprenoriat social care își propune să redea muncii sens și valoare. Fac asta pentru că sunt mamă a două fete. Și pentru că am înțeles, lucrând cu mii de oameni, că felul în care copiii văd munca acasă le va defini relația cu ea ca adulți. Am fost nevoită să renegociez propria relație cu munca: de la epuizare la muncă trăită ca expresie a identității, sursă de trai și impact.

Îmi cresc fiicele implicându-le în proiecte, inițiative comunitare și voluntariat.
Pentru mine, antreprenoriatul social și businessul regenerativ sunt forme de speranță. Iar lecția esențială rămâne aceasta: antreprenoriatul se învață trăind, ajustând și rămânând fidel valorilor tale — mai ales atunci când ești mamă.”

Laura Maria Iordache, fondatoarea Sourdough Bread Journal:

“Fără să știu, construiam în paralel două lumi”

Uneori, cele mai solide businessuri se nasc în tăcere, între somnul unui copil și primele ore ale dimineții. Între miros de pâine caldă și pași mici care descoperă lumea. Povestea Laurei Maria Iordache, fondatoare a Sourdough Bread Journal, nu este doar despre antreprenoriat, ci despre timp, răbdare și alegeri făcute cu inimă de mamă.

„Am început să fac pâine cu maia când Selina avea un an și trei luni, în momentul în care pandemia a lovit global. Citeam după ora 21,00, când ea dormea, mă trezeam la 4.00 dimineața, testam, frământam, coceam până la ora 10.00, când ea termina micul-dejun și începeam activitățile împreună. Se trezea zilnic cu miros de pâine caldă în casă. Fără să știu, construiam în paralel două lumi: copilăria ei și începutul unei identități profesionale.

Sourdough Bread Journal, între somnul unui copil și primele ore ale dimineții

Abia după ce Selina a împlinit 3 ani am început businessul care este astăzi Sourdough Bread Journal. Până atunci a fost o perioadă de creștere, de testare, de răbdare și de transformare profundă.

Am reușit să duc mai departe lecția timpului, răbdării și iubirii învățată timpuriu de la bunicii mei, care cultivau propriile legume și fructe și creșteau animale. Prin pâinea pe care o fac, simt că recreez acest ecosistem de muncă, emoție și trăiri — acel proces invizibil care transformă munca în hrană pentru farfurie și hrană pentru suflet.

Despre răbdare, vinovăție și adevărata măsură a reușitei

Am trăit, inevitabil, lupta interioară comună multor mame: dorința de a fi non-stop lângă puii noștri și vinovăția care apare atunci când suntem cu ei, simțind că nu muncim suficient pentru a le oferi mai mult, mai mult, mai mult. Războiul acesta tăcut, permanent, între prezență și performanță m-a atins și pe mine.

Cred profund că este extraordinar de important să investim în amintirile copiilor noștri. Ele le vor modela gusturile, mentalitatea, cultura și personalitatea. Amintirea olfactivă a pâinii făcute de mamă va rămâne impregnată în emoțiile Selinei pentru tot restul vieții ei — nu ca informație, ci ca stare, ca siguranță, ca identitate.

Cea mai mare reușită a mea nu este un business, ci mândria pe care o citesc în ochii copilului meu atunci când vorbește despre mama ei și despre ceea ce face ea. Acolo știu că tot drumul a avut sens.”

Alina Moroianu, Owner & Master Franchise Partner al brandurilor Feydom și Yataș Bedding în România: „Copilul a fost adevăratul meu  punct de reset”

Drumul Alinei a început, simbolic, de pe o planșă goală. Arhitectura a învățat-o să vadă forma înainte să existe, să aibă răbdare și să dea structură ideilor. Aceeași lecție a însoțit-o și în antreprenoriat: viziunea contează, dar sensul este cel care dă valoare durabilă lucrurilor pe care le construiești. Tot ce face are legătură cu confortul, echilibrul și felul în care oamenii se simt în propriul lor spațiu.

De la intuiție la construcție

„Acum opt ani am adus Feydom în România dintr-un sentiment puternic, greu de explicat, dar imposibil de ignorat. Anul trecut am făcut un nou pas important, preluând Yataș Bedding, convinsă că somnul nu este un detaliu, ci fundamentul unei vieți bune. Nu vorbim doar despre produse, ci despre starea de bine care începe acasă, în lucrurile simple și esențiale.

Maternitatea a fost adevăratul meu punct de reset. Nașterea lui Luca a reașezat totul. Dacă înainte succesul însemna rezultate, cifre și obiective atinse, astăzi înseamnă liniște, prezență și claritate. Nu mai era despre mine, ci despre ce rămâne după mine. Am învățat răbdarea și echilibrul dintre forța de a construi și fragilitatea de a simți.

Redefinirea succesului

Somnul a devenit o misiune personală în momentul în care oboseala mi-a afectat capacitatea de a lua decizii. Prima vizită în fabricile Yataș mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat „nivelul următor”: o lume mare, coerentă, în care totul funcționează. Nu m-a speriat, m-a activat. A fost confirmarea că lucrurile apar atunci când ești pregătit și aliniat.

Astăzi nu mai separ rolurile din viața mea. Le trăiesc împreună. Iar dacă, peste ani, fiul meu îmi va spune că am avut curaj și că am fost acolo pentru el, voi ști că am construit cel mai important proiect al vieții mele.”

Sorana Leru, fondatoarea  MISO Architects: „Maternitatea mi-a adus  o așezare  mai clară  a priorităților”

Sorana Leru este antreprenoare și arhitect de interior, un profesionist definit de rigoare, creativitate și capacitatea de a transforma spațiile interioare în experiențe coerente și sensibile. În 2014 a cofondat MISO Architects, un studio construit din pasiune pentru design autentic și echilibru între estetic și funcțional. Este, totodată, fondator și vicepreședinte al ARDI (Asociația Română pentru Design și Inovație), implicându-se activ în comunitatea profesională de designeri de interior. 

Echilibrul dintre antreprenoriat  și maternitate

„De-a lungul anilor, am dezvoltat brandul cu perseverență și viziune, extinzând activitatea prin deschiderea unui al doilea sediu la Brașov, pe lângă cel din capitală, și coordonând proiecte gândite în jurul oamenilor care le locuiesc, cu atenție reală la detalii și cu respect pentru arhitectura și designul de calitate.

Atunci când MISO a împlinit 10 ani, practic când primul meu copil a crescut suficient, a fost și anul când am devenit și mamă. Maternitatea mi-a adus o așezare mai clară a priorităților, dar și o productivitate sporită. Am descoperit o formă de iubire care îmi oferă o altă perspectivă asupra timpului și succesului. Am învățat răbdarea, prezența conștientă și echilibrul dintre fermitate și blândețe – caracteristici necesare și în business. Îmbinarea dintre viața de mamă și antreprenor presupune organizare, disciplină și adaptare continuă – acea formă de agilitate de care se vorbește.

12 ani de design, viziune și dezvoltare

Am început acest an (2026) cu un proces de transformare și maturizare a brandului MISO, care a împlinit între timp 12 ani, și pe care l-am preluat în totalitate. Este o nouă etapă de dezvoltare, asumată, cu direcție clară și responsabilitate deplină. 

Există multe provocări, mai ales în această perioadă de reorganizare profesională, însă fiecare etapă depășită cu succes este și un pas spre consolidare și maturitatea businessului. Îmi doresc ca MISO Architects să fie un business sustenabil, cu sens și coerență, în timp ce reușesc să îmi cresc fiica într-un mediu plin de iubire și stabilitate.”

The post Între puterea de a construi  și nevoia de a proteja appeared first on Forbes Romania.

În educația copiilor, vorbim foarte rar despre educația gustului, deși ea este una din primele decizii conștiente din viața celor mici. Ce aleg să mănânc? De ce îmi place ceva? Ce înseamnă „bun”? Răspunsurile la aceste întrebări construiesc nu doar preferințe alimentare, ci și capacitatea de a alege informat.

Articol de Nina Brătfălean

Primăvara este momentul ideal pentru acest tip de educație. Este anotimpul în care mâncarea revine la formele ei simple, proaspete, recognoscibile. Verdele crud, aromele delicate și texturile ușoare transformă farfuria într-un spațiu de explorare. Sau, mai exact, într-un laborator.

Gustul.  Competență, nu capriciu!

Copiii nu se nasc „mofturoși”. Se nasc programați să exploreze. Gustul se formează prin expunere repetată, prin curiozitate și prin libertatea de a testa fără presiune. Un copil forțat să mănânce va opune rezistență. Un copil invitat să descopere, va pune întrebări. Educația gustului funcționează exact ca educația financiară sau cea antreprenorială: nu începe cu reguli rigide, ci cu experiențe. Când copilul vede o legumă în forma ei naturală, o atinge, o miroase, o rupe, o combină, învață să relaționeze cu mâncarea într-un mod activ. Primăvara oferă contextul perfect pentru asta: ingrediente de sezon, gusturi neagresive, culori care atrag.

Farfuria. Spațiu de testare,  nu de evaluare

Una dintre cele mai mari greșeli în relația copilului cu mâncarea este transformarea mesei într-un test: „Mănânci sau nu mănânci?”. În realitate, masa ar trebui să fie un spațiu de experiment. Exact ca într-un laborator, nu toate testele reușesc. Și este perfect să fie și așa. Pentru copil, acceptarea unui aliment nou poate necesita 10, 15 sau chiar 20 de întâlniri. Asta nu înseamnă eșec, ci proces de învățare, pentru că gustul se antrenează, nu se impune. Primăvara ne ajută pentru că ingredientele sunt mai blânde, iar combinațiile mai ușor de acceptat: dulce cu acru, crocant cu moale, rece cu proaspăt.

Consumator pasiv  sau participant activ?

Un copil care participă la procesul de alegere a ingredientelor și vede cum se prepară mâncarea dezvoltă o relație complet diferită cu aceasta. Când merge la piață și alege „cea mai verde legumă”, când spală frunze împreună cu mama, când rupe salată sau aranjează farfuria, copilul nu doar gătește. Își asumă o decizie.

Această implicare construiește autonomie și încredere. Copiii care sunt lăsați să decidă (în limite sănătoase) devin adulți care nu se tem de alegeri. Însă în multe familii procesul de pregătire a mâncării îl exclude complet pe copil: fie mama sau bunica prepară masa, fie o comandă. Majoritatea copiilor nu au rol activ în ce se întâmplă în bucătărie, motiv pentru care de multe ori această încăpere înseamnă doar timp furat de la joacă, de la televizor, de la telefon sau de la tabletă… Nu este de mirare că nu vor găsi nimic interesant în farfurie.

Gustul bun nu este sinonim  cu luxul

Educația gustului nu ține de ingrediente scumpe sau sofisticate. Ține de atenție și respect pentru produs. O roșie coaptă, o brânză simplă, puțin ulei bun și câteva picături de lămâie pot fi o lecție de echilibru mai valoroasă decât orice preparat elaborat.

Pentru copiii de azi, capacitatea de a aprecia calitatea, simplitatea și autenticitatea este esențială. Tocmai acest lucru ne învață primăvara: că valoarea nu vine din complexitate, ci din claritate.

Copiii care învață să guste, nu doar să mănânce, vor avea o relație sănătoasă cu propriul corp, cu alegerile lor și cu lumea din jur. Vor fi mai deschiși la nou, mai curioși și mai puțin temători în fața schimbării. Educația gustului este, în fond, o formă timpurie de educație pentru viață.

Așa că, în această primăvară, cel mai important lucru nu este ce punem în farfuria copilului, ci cum îl invităm să o descopere. Pentru că uneori, o frunză verde nu este doar mâncare. Este începutul unei gândiri sănătoase.

Exercițiu simplu pentru acasă (5–10 minute)

„Farfuria de primăvară”

Mergeți împreună la piață și explorați pe îndelete legumele și fructele împreună cu copilul. Lăsați apoi copilul să aleagă:

• o culoare
• o textură (crocant/moale)
• un gust (dulce/acru)

Nu-l corectați, ci doar puneți-i întrebări! Ascultați-l!

Apoi, acasă, creați împreună masa cu ingredientele alese de copil și analizați, vorbind cât mai pe îndelete, fiecare aspect: culoare, textură, gust; comparați-le: cum erau înainte și după gătire.

Scopul acestui exercițiu pentru copil nu este să mănânce tot, ci să aleagă și să devină conștient că mâncarea are aspecte diverse, plăcute și pregătirea ei este o activitate plăcută.

Experiențe necesare în educarea gustului

Uneori copiilor le este greu să facă legătura între varza cumpărată de la piață și varza din farfurie, tăiată mărunt, fără experiența de a vedea grădina unde crește și etapele prin care trece până ajunge în farfurie.

Mai mult, dacă se întâmplă ca ora mesei să însemne întreruperea jocului pe calculator, copilul va începe să respingă mâncarea, mai ales dacă nu este dulcele lui preferat sau dacă nu îi este foame. Primăvara este ideală pentru exerciții simple în familie, pentru un prim pas în educarea gustului celor mici: plantarea unei salate într-un ghiveci, pregătirea unei mese rapide, compunerea unei farfurii colorate. Sunt gesturi mici, dar cu impact mare, care atrag atenția copilului asupra a ce este în farfurie și îl fac să recunoască legumele și ingredientele, dezvoltându-și astfel preferințele.

Ce învață copilul  când farfuria  devine laborator

1. Cum se ia o decizie informată
Copilul învață să aleagă între opțiuni („gust”, „textură”, „miros”), nu să reacționeze impulsiv. Este primul pas către gândirea critică.

2. Că este normal să testezi înainte să accepți
Nu trebuie să îți placă din prima. Exact ca în viață: unele lucruri au nevoie de mai multe încercări. Gustul se educă prin experiență, nu prin forță.

3. Diferența dintre „nu-mi place” și „nu cunosc”
Copilul învață să distingă refuzul informat de cel reflex. O abilitate esențială pentru viitorii lideri și decidenți.

4. Responsabilitate pentru alegerile proprii
Când participă la pregătirea mesei, copilul nu mai este consumator pasiv al mâncării. Devine parte din proces și își asumă rezultatul.

5. Respect pentru resurse și calitate
Primăvara, ingredientele simple arată că valoarea nu stă în cantitate sau lux, ci în prospețime și echilibru.

The post Cum educăm gustul copilului: Primăvara, bucătăria devine laborator appeared first on Forbes Romania.

articol de Ela Crăciun, prezentatoare TV, blogger, mamă a trei copii

Am devenit mamă de trei ori, în trei momente complet diferite ale vieții mele. Prima oară, la 23 de ani, eram, fără să mă judec acum, aproape un copil. A doua oară, la 30 de ani, aveam deja ceva experiență de viață, câteva lovituri încasate, câteva certitudini. A treia oară, la 38 de ani, eram matură, cu convingeri clare, mai informată și, mai ales, adaptabilă lumii din jur.

Așa că…

…parentingul meu a fost diferit, la fiecare copil. Dar nu pentru că aș fi vrut să experimentez, ci pentru că viața, informația și eu însămi mă schimbasem.

De multe ori vorbim despre „copilul diferit”, dar uităm un lucru esențial: părintele este o variabilă majoră. Modul în care vezi lumea la 23 de ani nu are nimic în comun cu felul în care o vezi la 36. Ce ți se pare important, ce te sperie, ce tolerezi, ce controlezi și ce lași să curgă se schimbă radical.

Când regulile verificate nu mai funcționează

Am avut un copil la care regulile clare au fost o binecuvântare. Programul, structura, limitele ferme îl linișteau. Știa ce urmează, ce este permis și ce nu. Era copilul care avea nevoie de un cadru bine desenat ca să se simtă în siguranță. Și apoi am avut un copil la care aceeași abordare a produs exact opusul. Cu cât impuneam mai mult, cu atât rezistența era mai mare. Nu pentru că voia să mă provoace, ci pentru că simțea că nu este ascultat.

Ce nu s-a schimbat

Să fie foarte clar: nu cred în parenting fără reguli. Nu cred în „lasă-l să facă ce vrea!”. Regulile au existat mereu în casa noastră.

Ce nu s-a schimbat niciodată au fost valorile mele: respectul, responsabilitatea, onestitatea, grija față de ceilalți. Acestea nu au fost negociabile.

Ce s-a schimbat a fost felul în care am ajuns la ele. Tonul, explicațiile, răbdarea. Capacitatea mea de a înțelege că un copil de 7 ani și un adolescent au nevoie de lucruri complet diferite, chiar dacă scopul este același.

„Vinovăția” mamei care nu face „la fel”

Am simțit de multe ori presiunea dorinței de a fi corectă. Comentarii, priviri, comparații subtile: de ce unuia îi permiți și altuia nu? De ce cu unul vorbești mai mult, iar cu altul ești mai fermă?

Adevărul este că parentingul personalizat vine la pachet cu vinovăția. Pentru că nu poate fi explicat ușor și nu arată bine din exterior. Dar am înțeles, în timp, că nu sunt datoare să cresc copiii mei pentru liniștea altora și că sunt datoare să îi cresc pentru binele lor.

Ce rămâne, după ani și ani

Dacă ar fi să rămân cu un lucru foarte clar, acesta este: nu există rețete universale! Există doar atenție, adaptare și curajul de a recunoaște că parentingul nu înseamnă a avea mereu dreptate, ci a rămâne conectat.

Am înțeles ceva esențial: nu copilul era „greu”, ci metoda era nepotrivită. Dacă aș fi continuat din orgoliu, aș fi câștigat poate ascultare pe termen scurt, dar aș fi pierdut relația.

Trei copii, trei lumi diferite, aceleași valori, aceleași reguli. Dar o mamă care a învățat că iubirea adevărată nu înseamnă să faci la fel pentru toți, ci să fii exact acolo unde are nevoie fiecare.

The post Trei copii, trei lumi appeared first on Forbes Romania.

La început nu pare nimic în neregulă. Copilul e „implicat”, „serios”, „responsabil”. Își face temele fără să fie rugat, merge la activități, știe ce are de făcut. Primește aprecieri: ce copil muncitor, ce ambițios, ce bine se descurcă… Apoi, într-o zi, ceva se rupe. Nu mai vrea să meargă la școală, spune că îl doare burta, că e obosit, că nu mai are chef de nimic. Și ne întrebăm, sincer surprinși: ce s-a întâmplat?

articol de Gabriela Maalouf, psiholog clinician

Ceea ce s-a întâmplat se numește burnout?

Burnout-ul nu este doar al adulților. Există și la copii. Doar că la ei nu arată ca la noi. Ei nu spun „sunt epuizat”, spun „nu mai vreau”. Nu cer pauză, ci se retrag. Nu explică, ci se însingurează puțin câte puțin.

Mă gândesc la o fetiță de zece ani, pe care o voi numi Ana. Era genul de copil care „nu pune probleme”. Note bune, activități extra, mereu atentă să nu greșească. Când o întrebai cum e, răspundea „bine”. Până într-o zi, când a izbucnit în plâns pentru un exercițiu banal. Nu pentru că era greu, ci pentru că nu mai putea. Când am întrebat-o ce o sperie cel mai mult, a spus încet: „Că nu o să mai fiu suficient de bună”.

Legătura cu dorința de performanță

Burnout-ul apare atunci când performanța nu mai înseamnă bucuria de a învăța, ci teama de a nu dezamăgi. Când copilul nu mai face lucrurile pentru că au sens pentru el, ci pentru că așa trebuie. Când greșeala nu mai este o etapă firească, ci o amenințare. Când pauza devine vinovăție, nu nevoie.

Mulți copii ajung să pară că funcționează impecabil, dar să fie complet epuizați. Sunt copiii care „se țin tari”. Care nu cer ajutor. Care par maturi înainte de vreme. Copiii care cred că valoarea lor stă în rezultate. Problema nu este că ne dorim copii capabili. Problema apare când uităm că un copil nu este un proiect. Este un om mic, cu un creier în formare, cu emoții intense și cu nevoie de ritm, joacă și liniște. Performanța susținută fără pauză nu construiește excelență, ci fragilitate.

Oboseală sau lene?

Un copil obosit nu este un copil leneș. Este un copil care a dus prea mult, prea repede, prea singur. Ce putem face? În primul rând, să fim atenți la semne: iritabilitate, retragere, scăderea motivației, dureri fără cauză medicală, pierderea bucuriei. Apoi, să redefinim succesul.  Nu ca acumulare de rezultate, ci ca echilibru între efort și refacere.

Cum să privim performanța

Performanța adevărată nu „arde” copilul. Îl susține. Îl lasă să respire. Și, poate cel mai important, îl lasă să rămână copil. Pentru că excelența pe termen lung nu crește din epuizare, ci dintr-un copil care se simte în siguranță cu cine este, nu doar cu ce face. Copiii au nevoie să știe că sunt iubiți și valoroși chiar și atunci când nu excelează. Mai ales atunci. Au nevoie de adulți care să le spună, explicit: poți să te oprești, e în regulă să fie greu, nu trebuie să demonstrezi nimic ca să meriți.

The post Burnout-ul copiilor  pe care îi vrem „cei mai buni” appeared first on Forbes Romania.

Pentru Maya Sorian, lumea nu a început cu aplauze, ci cu oameni care se transformau în personaje chiar sub ochii ei. A crescut în culisele Găștii Zurli, unde imaginația era la fel de firească precum respirația. De la copilul care privea fascinat de pe margine, la artistul care urcă astăzi pe scenă cu bucurie și asumare, drumul Mayei este despre curiozitate, muncă și puterea de a rămâne autentic într-o lume a emoției.

Maya, cum arăta copilăria ta trăită în culisele Găștii Zurli?

Colorată, de poveste, cu mulți oameni care veneau și plecau, cu actori care se transformau în personaje fără să îmi dau seama. Am fost un copil norocos, pentru că aveam camera de costume chiar lângă camera mea. Locuiam împreună cu mama și cu bunicul într-o căsuță mică, pe care mama a transformat-o în de toate: și birou, și sală de repetiții, și depozit, și garderobă de costume. Aveam acces nelimitat la peruci, baghete de zâne, pelerine de vrăjitoare…

Ce îți amintești cel mai clar din perioada în care doar priveai personajele de pe margine?

Am fost prezentă în lumea Zurli în toate etapele de construcție și dezvoltare. Ascultam fascinată planurile mamei, priveam cum se construiau coregrafiile și scenele, vedeam cum personajele prindeau viață și învățam să fac și eu tot ce făceau actorii pe scenă. Eu eram prima care afla despre fiecare personaj, primul copil care auzea cântecele și care urmărea spectacolele. Cu toate astea, atunci când se aprindeau reflectoarele, eram la fel de fascinată ca și copiii care vedeau pentru prima dată. 

Apoi ai crescut și ai început să ajuți…

Da, așa este. Întâmpinam fiecare spectator, făceam face painting, împărțeam punguțele sponsorilor și, când puteam, îi însoțeam în turnee, unde ajutam în Magazinul Zurli și în backstage. Cel mai mult îmi plăcea să aduc cafele pentru fiecare om din echipă. Îmi amintesc că îmi plăcea foarte tare rolul meu: să fiu pe margine și să știu tot ce se întâmplă în culisele unui eveniment atât de frumos.

Cum ai știut că vrei să fii parte activă din trupă și nu doar un spectator privilegiat?

Sinceră să fiu, nu a fost un moment concret. Curiozitatea a crescut puțin câte puțin. Dragostea mea față de scenă a existat dintotdeauna și am făcut multe cursuri: dansuri, balet, actorie…

Înainte să fac parte activ din trupă, am urcat de câteva ori pe scenă, în momente speciale, chemată și prezentată de mama. Am lansat câteva cântece împreună cu Zurli și au fost spectacole în care le-am cântat.  Probabil că, după cinci ani în care am fost plecată în străinătate, am simțit nevoia să mă întorc la mine. La partea artistică din mine și la căsuța mea, căsuța Zurli.

Cum creezi conexiunea cu copiii din public?

Încerc să mă uit la fiecare dintre ei. Sunt atentă peste tot, din primul până în ultimul rând. Îi salut, le trimit inimioare și pupici cu sclipici. Încerc să îi văd și să mă asigur că ei știu că îi văd. Uneori ies din coregrafie ca să dansez așa cum o fac ei. Fiecare spectacol e diferit și fiecare public e diferit. Astăzi sunt bucuroasă când recunosc o mare parte din copiii veniți la spectacol. Pe mulți dintre ei îi cunosc, îi știu chiar după nume, și mă amuză cum încă se șochează părinții lor.

Cum reușiți tu și mama ta să separați scena de familie?

Simplu: nu reușim. Probabil acesta este cel mai frumos aspect al relației noastre scenice. Astăzi suntem într-un punct în care relația noastră este la maturitate. Râdem mult împreună și gestionăm totul cu iubire și respect.

Ultima dată când am fost la Râmnicu Vâlcea, ne-am certat în dimineața spectacolului. Și așa s-a născut una dintre cele mai frumoase interacțiuni de pe scenă. Mama a întrebat copiii dacă ei cred că noi două avem o relație perfectă. Au fost surprinși să audă că și noi ne certăm, că suntem așa cum sunt ei cu părinții lor.

Ce ai învățat de la ea ca profesionist și ce ai învățat ca mamă?

Ca profesionist, am învățat aproape tot ceea ce știu: etica muncii, importanța prezenței și a energiei puse în ceea ce faci. Unele replici i le-am „furat” total, cuvânt cu cuvânt. Învăț în fiecare zi câte ceva nou, chiar și atunci când ea nu știe că „predă”.

Am învățat că nimic nu se întâmplă peste noapte. Ideile vin rapid, dar e nevoie de multe zile și multe nopți ca ele să prindă viață. Am învățat că trebuie să fiu în adevăr, pentru că publicul nu poate fi păcălit, iar copiii simt imediat lipsa de onestitate.

Ca mamă, m-a învățat că am voie întotdeauna să mă răzgândesc. Asta mi-a oferit o libertate extraordinară și nu m-a blocat în lucruri care nu îmi mai aduceau bucurie.

Ce sfat ți-a dat Mirela în ziua în care ai urcat oficial pe scenă?

Cel mai important sfat a fost să mă bucur. Să trăiesc aici și acum, pentru că nu se știe dacă vom mai trăi vreodată ceea ce trăim astăzi. Am observat că, în momentele importante, dorința de a face lucrurile să meargă bine se transformă în stres.

Pe Scena Zurli, cel mai important lucru este bucuria, emoția, pozitivitatea. Copiii asta simt cu adevărat. Așa că, atunci când nu știu cum să gestionez o situație, aleg să mă bucur de tot ceea ce vine spre mine.

Te vezi în continuare în lumea teatrului pentru copii?

Nu voi putea renunța niciodată la această lume. Orice aș face, mă voi întoarce pe Scena Zurli, pentru că este locul în care am crescut. Îmi doresc însă să îmbin asta cu alte proiecte, să explorez și să învăț lucruri noi.

Ce ai vrea să aduci nou în universul Zurli?

Îmi doresc multe: cântece în alte limbi, seriale, producții TV. Dar cel mai mult îmi doresc ca publicul să cunoască echipa din spate. În universul Zurli lucrează mulți oameni talentați și pasionați, iar eu vreau să îi ajut să iasă în față.

Care a fost cel mai emoționant moment trăit cu un copil din public?

În proiectul Zurli – Bucuria, am întâlnit copii care nu fuseseră niciodată la un spectacol. Într-un moment, m-am așezat pe buza scenei, iar toți copiii au venit lângă mine. Împreună le-am cântat părinților „Nu vreau soare, nu vreau lună, vreau pupic de noapte bună”. A fost profund emoționant.

Ce crezi că nu știu oamenii despre tine, dincolo de scenă?

Sunt o persoană extrem de implicată. Am fost mereu dornică să învăț și să prind oportunități. Am făcut teatru din clasa a VII-a, am organizat evenimente, am lucrat în dublaj. Dacă intrați pe Netflix și vă uitați la Fuller House în română, puteți auzi vocea mea în rolul Ramona.

Un „fun fact” despre tine?

Sunt pasionată de cinematografie. Îmi place să analizez filmele din perspectiva regiei, imaginii, luminii și interpretării actorilor. Uneori revăd aceeași scenă de mai multe ori, doar ca să descopăr noi detalii.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj copiilor care vin la spectacole, care ar fi?

Aș vrea să știe că întotdeauna va exista un loc pentru ei în Lumea Zurli. Aici sunt perfecți așa cum sunt. Nu trebuie să fie altceva decât sunt. Îi susținem să se bucure, să danseze, să cânte și să facă gălăgie de bucurie, pentru că asta este, de fapt, copilăria.

The post Maya Sorian: „Am crescut printre lumini, costume și povești” appeared first on Forbes Romania.