FacebookTwitterLinkedIn

Shlomi Nissim în atelier

Ceea ce contează este mesajul lucrărilor și doar el, pare a spune artistul israelian SN (Shlomi Nissim), care își disimulează prezența, semnând doar cu inițialele, tocmai pentru a nu abate de la arta sa atenția privitorului. Însă chiar această modestie a autorului care nu vrea să-și concureze propria artă m-a intrigat – de-aici prezentul dialog.

Autodidact cu o carieră ce a debutat târziu, SN respinge jargonul și preocupările artei contemporane. E străin de discursul care problematizează, de reflecția care complică sau tulbură lucrurile. În ceea ce face, totul se află la suprafață, „la vedere”, exprimat în simetrii, culoare, reprezentări idealizate, schematice, ca într-o întoarcere la comandamentele dintâi ale Pop Artului.

SN este preocupat de acel frumos universal recognoscibil și acceptat ca atare, instantaneu. Există, fără îndoială, o doză importantă de decorativism aici, accentuat de permutările cromatice, de repetițiile din interiorul acelorași teme. Și totuși… SN este printre puținii care cred că în artă încă nu s-a spus totul, dar și că originalitatea nu e necesar să fie radicală, ci inteligibilă, iar operele trebuie mai degrabă să delecteze, nu să dea bătăi de cap privitorului.

Planeta, tehnică mixtă și foiță de aur de 24k, 120 x 127 cm

Aș vrea să începem cu cea mai dragă amintire din copilăria ta.
Amintirile mele cele mai pregnante au legătură cu natura și cu fetele de care-mi plăcea la grădiniță. Sunt, apoi, momentele când mergeam la pescuit sau când urmăream cu binoclul, împreună cu tatăl meu, păsările de pradă pe câmpurile din apropierea casei. Eram atât de entuziasmat să le văd de-aproape! Le desenam la biroul din camera mea; îmi aduc aminte că desenam, de asemenea, pantere. Biblia mea era o enciclopedie a sălbăticiunilor. O amintire foarte specială este legată de Elizabeth, o fetiță din grupa mea de la grădiniță de care m-am îndrăgostit. Mă prefăceam că am un ochi bionic, ca Steve Austin (The Six Million Dollar Man), unul dintre primii mei supereroi. Elizabeth sigur avea să se îndrăgostească de mine dacă o convingeam că sunt un supererou. Eu așa credeam, că trebuie să fii erou ca să câștigi inima unei prințese.

Știu că în copilărie visai să devii fotograf la National Geographic. Totuși, de unde venea atracția asta atât de puternică față de natură?
N-aș ști să-ți răspund. Dar mi-e clar că e vorba despre o pasiune adevărată, care vine de undeva, dinlăuntrul meu. Nu a apărut la un moment dat, e ca și cum m-aș fi născut cu ea, așa cum te naști cu ochi de o anumită culoare. Pot să explic cu ușurință ce mă încântă, dar nu și motivul încântării. Când visam să devin fotograf pentru National Geographic, nu mă gândeam că voi fi artist, asta pentru că nu mă cunoșteam suficient de bine. Viața care îmbină aceste două dimensiuni, natura și arta, s-a dovedit cel mai potrivit parcurs pentru mine. Nu mi-am dorit altceva mai mult, nu există altceva pe care să-l fi putut face mai bine. Mi-am găsit locșorul meu în lume.

Craniu – profilul stâng, tehnică mixtă pe foiță de aur de 24k, 120 x 127 cm

Și craniile din lucrările tale? Care e povestea lor?
Trecerea timpului și îmbătrânirea scriu o poveste foarte tristă. Nu m-am împăcat niciodată cu ideea morții, m-a preocupat mereu. Pe când eram adolescent, banca mea de la școală era plină de cranii desenate cu creionul și de nume de trupe de heavy metal; pentru mine e un lucru natural să desenez cranii și să port tricouri cu aceste trupe. Fotografiile de tinerețe ale oamenilor în vârstă mă întristează. Cred că îmbătrânirea este una dintre cele mai triste povești universale pe care le trăim.

Știu că nu ai urmat o școală de arte. După ce ai împlinit 20 de ani, ai lucrat într-o secție de sudură. Cum și când te-ai hotărât să-ți schimbi cariera și cât de greu ți-a fost?
La 21 de ani, am intrat în afacerea tatălui meu din domeniul lăcătușeriei și al fierăriei aplicate la fabricarea de rezervoare de combustibil – nu exista, așadar, nici cea mai mică legătură cu arta în ceea ce făceam. Pe la 35 de ani, am simțit că viața se îndepărtează tot mai tare de ceea ce-mi doream eu să fie. Nu simțeam o corelare între interioritatea mea și ce se petrecea în jur.

Am înțeles că trebuie să găsesc puterea de a merge împotriva curentului, de a-mi croi propriul destin. M-am apucat de fotografie. Am început să-i dedic zilnic tot mai mult timp, apoi și artei. Am pus multă pasiune, eram foarte încrezător. Cu aceste două lucruri, aproape totul devine posibil. Când îți place ce faci, găsești și forța necesară. Nu pot spune că a fost greu să mă dedic exclusiv artei, trecerea s-a dovedit lină.

Desigur, m-am confruntat cu multe refuzuri din partea galeriilor, dar nu le-am pus la inimă, am continuat ceea ce făceam. Singurul lucru care mă preocupă e ce simt când creez. E adevărat că nu am studii sistematice de artă, dar am trăit arta, ca atare, de când mă știu. Am știut dintotdeauna că pot face artă de calitate, extraordinară.

Să ne întoarcem un pic la a treia decadă din viața ta. Ai făcut atunci o mare călătorie prin Noua Zeelandă, Australia și Vietnam, care s-a dovedit importantă pentru destinul tău. Cât de mult contează călătoriile pentru munca ta de acum?
Da, după 20 de ani, am făcut această călătorie care a inclus Noua Zeelandă, Australia, Vietnamul și Thailanda și care a durat șase luni. A contat mult: era prima oară când, plecat fiind, aveam un aparat foto (unul cu film). M-am simțit, realmente, ca un fotograf. Eram omul la care visasem în copilărie, fotograful de la National Geographic. M-am simțit pentru prima oară un fel de supererou, unul cu aparat de fotografiat. Eram protagonistul din Podurile din Madison County, filmul acela cu Clint Eastwood și Meryl Streep, care mie îmi place foarte mult. Asta era viața pe care mi-o doream.

Călătoriile sunt foarte importante pentru mine, le dedic destul de mult timp. Acum câteva luni, am fost în Tanzania. Copil fiind, cu siguranță m-aș fi bucurat foarte tare dacă aș fi știut că astfel de voiaje aveau să devină parte din viața mea. Dar la fel de importante sunt călătoriile interioare.

Și care sunt locurile care îți plac cel mai mult?
Locurile mele favorite sunt, fără nicio umbră de dubiu, acelea unde poți vedea stelele noaptea, unde cerul nu este poluat de lumină artificială. Îmi plac junglele, pădurile străbătute de izvoare, savana africană plină de animale. Îmi plac locurile unde omul trăiește în armonie cu natura. Dar să nu mă înțelegi greșit – îmi plac mult și marile orașe, New Yorkul și Londra, de pildă, unde dependentul de cumpărături din mine își poate face poftele.

Au fost și momente dure în cariera ta?
Cariera artistică e în sine o provocare, eu așa cred. Prietenii îmi spun că eu caut problemele cu lumânarea; nu-i contrazic. Se zice că arta cu adevărat bună se naște din durere. Eu râd mult, dar durerea sufletească e și ea parte din mine. Sunt un perfecționist când vine vorba despre artă și frumusețe, iar perfecționismul acesta iscă durere. Soluțiile de compromis nu sunt o variantă în ce mă privește și e o provocare să-ți petreci fiecare zi așa.

Fotografia joacă în continuare un rol important în felul în care contempli, imaginezi, exprimi frumusețea. Aș vrea să-mi spui mai multe despre practicile artistice pe care le-ai abordat de-a lungul anilor.
E adevărat, arta mea combină mai multe tehnici. Mi-au plăcut fotografia și pictura de la o vârstă fragedă, iar tehnicile acestea îmi sunt la îndemână, mai ales fotografia. Însă esențial rămâne locul pe care îl ofer creativității și inteligenței emoționale, asta pentru a înțelege în detaliu felul în care arta mea îl va influența pe privitor.

Superman din fluturi – negru, tehnică mixtă și cărbune pe hârtie, 118 x 135 cm

Am văzut că spui adesea: „Frumusețea îmi frânge inima, pur și simplu”. Mulți dintre artiștii contemporani nu mai sunt interesați de frumusețe, în sine, considerând că altele sunt lucrurile cu adevărat importante și actuale care merită, așadar, a fi explorate. Cum decurge dialogul tău cu tendințele și evoluțiile de pe scena internațională a artei?
Faptul că nu am trecut printr-o școală [de artă, n.a.] mă face să mă simt cumva ca Mowgli, ca un copil sălbatic în această lume. În general, eu rămân în micul meu univers, indiferent de ce se întâmplă. Iubesc frumusețea. Iubesc simetria. Îmi plac lucrurile simple care pot fi înțelese instantaneu și care lasă o impresie puternică și durabilă. În arta mea se va regăsi doar ceea ce mă interesează și mă entuziasmează pe mine. E important ca ea să fie diferită, iar faptul că există voci care cred altceva nu face decât să valideze țelul meu.

Cât de mult s-a schimbat viziunea ta asupra frumuseții de-a lungul anilor?
Frumusețea fascinează, ea radiază putere, la fel ca sexul și banii. Frumusețea conduce lumea. Ne dorim să avem cele mai frumoase lucruri. Se întâmplă uneori ca, după o vreme, ceva să nu-mi mai pară chiar atât de frumos, ceea ce mă ia mereu prin surprindere, deși, ca artist, trebuie să țin cont de acest aspect. Azi, spre deosebire de perioada de dinaintea carierei mele artistice, sunt mult mai împăcat cu pasiunea mea pentru frumos, cu căutarea lui. Soluția pe care am găsit-o eu a fost deci să devin artist.

Inimă de paladiu, tehnică mixtă și cărbune pe foiță de paladiu, 120 x 127 cm

Ce înseamnă pentru tine originalitatea și autenticitatea?
Se numără printre cele mai importante chestiuni când vorbim despre artă. Un lucru pare mult mai interesant la o primă vedere decât atunci când îl revezi… asta dacă nu cumva te-ai îndrăgostit de el. Îmi doresc ca, în fața artei mele, publicul să trăiască entuziasmul propriu copiilor. Când un colecționar cumpără lucrări, își dorește, de fapt, ceva ce oaspeții lui nu au mai văzut. Vrea să-i vadă entuziasmați de ceea ce posedă. Din punctul meu de vedere, originalitatea se află în topul celor trei chestiuni care fac diferența atunci când vine vorba despre arta adevărată: frumusețea, încântarea, originalitatea.

Lucrezi cu prestigioasa Eden Gallery, care are săli de expunere pe trei continente, în mari centre artistice. Cât de importantă este pentru tine această colaborare și care dintre galeriile Eden e preferata ta?
E un parteneriat foarte important pentru mine, desigur, pentru că îmi oferă unul dintre lucrurile pe care artiștii îl prețuiesc cel mai mult: șansa de a-mi vedea de ceea ce fac fără să-mi bat capul cu altceva. Sunt norocos. Dar n-am o galerie favorită, pentru că toate oferă artei mele cadrul optim. Îmi place că, în ciuda faptului că seamănă între ele, fiecare are personalitatea ei. Poate că sună straniu, dar nici nu prea ajung să le vizitez pe toate. Plus că am un sentiment de sfială atunci când le trec pragul, când vizitez expozițiile.

Acum, că ai ajuns ceea ce-ți doreai să fii, care e visul tău?
Să-mi văd de ceea ce fac. Îmi doresc ca peste 10-15 ani, când voi privi în urmă, să-mi dau seama că acest moment a reprezentat doar începutul. Asta m-ar umple de fericire.

Foto Eden-gallery.com