Chiar sunt. Plâng cu toată fața deformată și cu toți mușchii încordați pentru că, dacă plâng, înseamnă că deja m-am abținut să nu plâng mult timp. Pentru că sunt urâtă când plâng.
Nu mai știu cine mi-a spus asta prima oară. Am auzit-o des repetată copiilor mici prinși în ghearele vreunei emoții puternice. Are variațiuni de gen. Adică există și „Ce fel de băiețel ești tu?” Dacă plângi, adică. Pentru că plânsul e un eșec.
Am oroare de plâns și de intimitatea exhibată. În parte pentru că exact asta am înțeles că este. Un eșec de stăpânire de sine. Un faux pas social. Nu-i încarci pe alții cu plânsul tău. Nu ne arătăm în lume… urâți. În copilărie, era un eșec de a fi cuminte. Mai târziu, un eșec de eleganță. Cumva, toată arta și toată literatura lumii, toate explorările cinematografice ale umanității, toată poezia, toate relațiile care au trecut bariera complezenței nu mi-au desfăcut decât foarte târziu, și poate niciodată complet, gândul ăsta din încâlceala lui jungliferă. Vulnerabilitatea nu trebuie să fie despuiere publică. Plânsul nu e o eroare, un firewall spulberat de intruziuni, ci o reacție omenească, pe care, dacă ești într-un cerc de oameni apropiați, nu trebuie musai să o repari, ca pe un frigider stricat.
Social însă, rămâne un hybris. Un puseu de umanitate care străbate rolurile sociale și le clatină, pentru că îi destabilizează pe ceilalți. Oare cum trebuie să te porți cu cineva care se urâțește în fața ta? Când e mic și manevrabil, îi spui să nu mai plângă. Ceea ce nu înseamnă că oprești suferința, ci doar că invalidezi comportamentul. Nu mai ai bătăi de cap cu el pentru că nu-l mai vezi. Doar că un copil care plânge singur, de exemplu, nu e un copil urât. E doar singur. Foarte singur.
Plânsul discret se învață. Sunt, în economia unei zile, o mulțime de breșe în care poți să te îngrozești și să plângi doar tu cu tine. Dacă ai exercițiu, nici măcar nu-ți strici prea tare machiajul. Nu te vede nimeni altcineva urât(ă). Pe urmă poți să-ți vezi mai departe de treabă, civilizat. Rămâi în grafic. Ceea ce e puțin paradoxal.
Presiunea socială de a aprecia iubirea și prietenia e imensă și glorificările relațiilor dintre oameni merg de la reel-uri la cărți, de la workshopuri la retreaturi, de la seriale siropoase la școli de vară. Cumva însă, sunt experiențe care nu ne traversează pe toți. Nu toți iubim, nu toți suntem iubiți. E un privilegiu. Și, da, e cazul să-l apreciezi ca atare, să te bucuri când și dacă ți se întâmplă, pentru că nu e chiar un bun de larg consum, ci, mai degrabă, un produs de lux. Suferința, în schimb, e universală. Nimeni nu trece prin viață fără să nu aibă ceva de plâns.
Totuși, pe principiul kalos kai agathos, cultural, trebuie să fim frumoși și buni. Să zâmbim, să nu plângem. Să fim rezilienți, tonici, învingători. În suferință rămânem singuri și îi lăsăm singuri pe cei care suferă pentru noi, pentru că nimeni nu ne spune că nu prea există apropiere umană mai caldă decât să ții în brațe plânsul altcuiva, știind că nu poți să-i repari viața, ci doar să fii cu el când se simte învins. Și urât. Că optimismul toxic nu lasă suficient spațiu pentru ideea că dacă nu ești frumos, nu exiști și dacă nu suporți, ești defect. Ești mai slab, mai sensibil. Nu duci. Nu ești suficient de bun. În orice structură socială, de la haita de lupi la grupa zero de la grădiniță, le semnalizăm celor care nu performează în codul grupului același lucru: dacă nu ești suficient de bun, te excludem.
E destul de greu de înțeles un asemenea nivel de atavism în lumea contemporană, dar fragilitatea, când se întâmplă, e poate doar o gradație sau două mai puțin tabuizată ca în copilăria mea.
Când se întâmplă, cum spuneam, o viralizăm totuși cu ochiul hămesit al consumatorului de emoție care a ajuns deja în stadiul de dependență. Vulnerabilitatea e acces în intimitatea altcuiva și suntem toți voyeuri sociali pentru că, în fond și la urma urmei, momentul în sine ne întărește credința că plânsul acela nu suntem noi, nu e al nostru, nu noi greșim, nu noi suntem urâți, nu la noi e defectul, nu la noi e ceva de corectat, nu e problema noastră, nu ni se întâmplă nouă. Alteritatea rezolvă impasul. Plânsul e, întotdeauna, al celuilalt.
Și totuși, plânsul nu prea înseamnă pentru toată lumea detalierea psihologică a suferinței. Uneori, nu e decât un moment de umanitate care nu cere altceva decât prezență și, eventual, o mai mare toleranță. Lumea altuia s-a rupt și el e carne vie. Nu există numai două opțiuni – să-l repari sau să-l închizi în afara lumii tale. De fapt, experiența umană ne arată că posibilitățile sunt nelimitate și că de iubit și de suferit nu prea o facem la fel, oricâte scheme, 20 de pași simpli, cinci etape sau alte paturi ale lui Procust am confecționa în ideea că sufletul e un fel de IKEA, important e să te ții de prospect și să nu ratezi vreun șurub.
Lumea e imensă. Cea interioară probabil mai vastă decât ce prind ochiul și creierul. Și, uneori, străbați o parte din ea urât. Trist. Ceea ce nu înseamnă, neapărat, că trebuie să fii și singur.
