Danei i-a fost greu de mică. A crescut cu mama, tata, bunica și alți doi frați într-un apartament de două camere, unde igrasia și bătăile făceau parte din viața monotonă. Tatăl – alcoolic, mama – victima lui, bunica – speriată și ea, frații – mai mult pe afară. Din păcate, mai sunt multe familii cu probleme și suferințe, atât în România, cât și în Europa.
Când Dana a fost acceptată într-un program Erasmus în Paris, a plâns. Puțin de fericire, dar mai mult de tristețe și frustrare, pentru că știa că nu avea cum să se bucure de această experiență. Bursa Erasmus îi ajungea doar pentru o parte din costurile traiului într-o mare capitală europeană. Nu avea niciun sprijin care să îi folosească. Șansa aceea s-a dus, dar ideea i-a rămas. Azi lucrează ca educatoare în București. Studiase să devină profesoară, dar și-a găsit doar post de educatoare – și îi place. Europa este prezentă în unele dintre lecțiile ei cu cei mici.
Tania, din Baia Mare, a plecat în Belgia cu Erasmus în timpul facultății. Familie modestă, părinți iubitori. Nu avea bani de buzunar pentru ieșiri cu colegii sau clasica excursie la Brugge, dar învățase de mică să cânte la pian. A început să-i învețe pianul pe câțiva copii din cartierul unde stătea în gazdă. Așa a cunoscut oameni, și-a făcut prieteni, și-a găsit locul. Acum predă pian la o școală de muzică din Bruxelles. Trăiește decent, e împăcată și spune că totul a început cu acel semestru Erasmus.
Mihai, din Slatina, a ajuns în Germania prin același program, dar la început nu i-a fost deloc ușor. Îi era greu să se obișnuiască cu predatul și învățatul într-o limbă străină și, pentru o vreme, s-a simțit singur. Colegii străini se organizau pe naționalități și specialități studiate, de localnici nu știa cum să se apropie. Apoi s-a înscris într-un grup local de voluntariat. A plantat copaci, a făcut curățenie prin parcuri și a organizat evenimente pentru alți studenți. Așa și-a făcut prieteni, a învățat limbajul localnicilor și a descoperit că, dincolo de zidul prejudecăților, există oameni dispuși să-l asculte. Azi e inginer la Pitești. Încă nu are copii, dar, când găsește ocazia, îi învață pe cei din cartier despre voluntariat. Despre empatie. Și despre Erasmus.
Pentru unii, Erasmus a însemnat provocare. Pentru alții, bucurie. Pentru alții, a rămas doar un vis neîmplinit.
Programul Erasmus+ împlinește 38 de ani. În aproape patru decenii, milioane de tineri au învățat, au călătorit, s-au format. Și-au depășit fricile, și-au descoperit vocația, au înțeles ce înseamnă cetățenia activă. Europa a căpătat chipul colegului de cameră, gustul felurilor de mâncare tradițională sau sunetul limbii portugheze în sala de curs. Închei cu un alt exemplu: Annukka e finlandeză. Soțul ei – grec-cipriot. S-au cunoscut într-o bursă Erasmus. Copiii lor vorbesc finlandeză. Și greacă, engleză și franceză. Cea mare știe de acum și daneză. Locuiesc la Bruxelles, unde i-a dus cariera. De Paști, invariabil, merg în Cipru, unde țin tradițiile cu sfințenie. Iar în toiul verii, când soarele topește trotuarele din Bruxelles și plajele Mediteranei, îi găsim pe toți în Finlanda, la o baie în lacul unde apa are doar 18 grade.
Dar nu e totul roz. Încă sunt tineri care nu pot face călătoria inițiatică Erasmus. Încă e multă birocrație. Încă e nevoie să lucrăm mai mult pentru ca Erasmus să ajungă și la cei din comunitățile marginalizate, nu doar în centre universitare mari.
E important să spunem povestea Danei. Sau a Taniei. Sau a lui Mihai. Pentru că Erasmus nu s-a născut pentru a fi – așa cum se mai crede – un program pentru elitele școlilor și universităților. Nu este nici un mecanism care favorizează exodul de creiere. Dimpotrivă. Este un instrument de dezvoltare personală și civică, de apartenență, de construcție democratică și solidară – totul în context european. Te ajută să îți dezvolți abilități și competențe cot la cot cu colegi de generație din întreaga Europă, privind problemele și rezolvările prin ochii lor, te ajută să înțelegi Europa mai bine, dar și pe tine însuți/însăți, în contextul mai larg, european.
Erasmus nu e o recompensă. Nu este un privilegiu. Este un drept. Și, dacă suntem onești, e o necesitate – mai ales pentru generațiile care duc mai departe proiectul european al continentului pacificat: să-l facă mai prosper, mai sigur, dar și mai aproape de inimile oamenilor.
Visul meu este ca fiecare elev sau student să aibă, măcar o dată în viață, șansa de a călători prin Erasmus, ca o etapă firească a educației lor. Lucrăm intens ca să transformăm acest vis în realitate.
Pentru că Erasmus+ nu e despre plecat. Nu este despre călătoria de azi, ci despre investiția în viitor. E despre cum ne întoarcem.
Mai empatici. Mai conectați. Mai europeni, dar și mai români, în același timp. Mai pregătiți să nu cedăm în fața dezinformării, a urii, a extremismului, a ignoranței. Mai puternici – individual și colectiv – în familie, în școală, în comunitate, în țara noastră și în Europa.
La mulți ani, Erasmus! Lucrăm să te aducem în viața fiecărui tânăr european!
În iunie 2025, programul Erasmus+ marchează 38 de ani de existență – o aniversare care ne invită nu doar la celebrare, ci și la reflecție asupra impactului profund pe care acest program l-a avut asupra Europei și a tinerilor din întreaga lume. Ce a început în 1987 ca un proiect educațional european modest, destinat mobilității unui număr limitat de studenți, s-a transformat într-un simbol al unității, al mobilității academice și al cooperării interculturale. Într-un context în care exodul de creiere rămâne o provocare, Erasmus+ a arătat că mobilitatea nu înseamnă neapărat pierdere, ci mai degrabă construcția de caractere, cariere și punți între lumi diferite. În ultimii ani, programul s-a extins, incluzând în activitățile sale nu doar învățământul superior, ci și învățământul preuniversitar, învățământul profesional, formarea adulților sau sportul.
De Roxana Mînzatu
Roxana Mînzatu este Vice Președinte Executiv al Comisiei Europene, responsabilă pentru drepturi sociale și competențe, locuri de muncă de calitate și pregătire pentru situații de criză.