În urmă cu vreo 20 de ani, o româncă și un turc și-au părăsit țările natale și au plecat către Tărâmul Făgăduinței. Fără să vorbească limba engleză, fără bani, fără prieteni, doar cu visul american viu în minte și cu dorința de a reuși, Simona Pelin și Zach Erdem și-au făurit cariere, averi și chiar imperii. Dar nu peste noapte, ci în peste două decenii de muncă grea și sacrificii.
Zach Erdem, supranumit „Regele din Hamptons”, a construit un adevărat imperiu de restaurante și hoteluri în paradisul miliardarilor, pornind ca spălător de vase la celebrul 75 Main, pe care acum îl deține. Simona Pelin a locuit la început într-un subsol și a trecut prin spaima deportării, după care a făcut carieră în imobiliare și asigurări, deținând în prezent un portofoliu impresionant de proprietăți pe Coasta de Est a Statelor Unite.
În buna tradiție de peste o sută de ani a Forbes, vă prezentăm o discuție pe alocuri dureros de sinceră cu doi „doers” – despre prietenii pierdute, nopți pe băncile din Central Park, agoniseli dispărute, minuni ale Providenței și dorința de a face mereu mai mult, mai bine.
Așadar, iată-ne aici cu Simona Pelin și Zach Erdem, vorbind despre visul american ca temă pentru Forbes România. Spune-mi, Simona, cum ai ajuns în Statele Unite? Ce te-a determinat să vii aici și cum ți-ai început cariera?
Simona PELIN: M-am născut într-o țară comunistă, iar visul meu era să trăiesc liber și să devin cineva într-o bună zi. S-a ivit oportunitatea de a veni în America. Dar, bineînțeles, am venit aici ca orice alt român, cu un geamantan plin de visuri și foarte puțini bani. Am reușit să obțin un interviu la MetLife, una dintre cele mai mari companii de asigurări, și, după multe discuții, am început să lucrez pentru ei. La începuturile carierei mele însă, am lucrat în comunitatea românească, pentru că nu vorbeam engleza. Apoi am avut câteva idei despre cum se pot crea locuri de muncă pentru imigranți în statul New York și am devenit manager. Iar apoi, câțiva ani mai târziu, am decis să îmi deschid propria companie. Sunt foarte fericită să am clienți care mi-au devenit și prieteni. De fapt, acesta este subiectul întâlnirii de astăzi – Zach (Zach Erdem – n.r.) este prietenul meu și, totodată, clientul meu.
Apoi am intrat în cel de-al doilea business, investițiile imobiliare. Întrebam toate persoanele cu care mă întâlneam și care cumpărau asigurări foarte mari de la mine sau produse de investiții ori pensii – cum ați ajuns la nivelul acesta? Și toți îmi răspundeau: prin investiții imobiliare. Așadar, am urmat o școală – să știu ce să fac, astfel încât să nu risc foarte mult. După ce am terminat școala, am cumpărat primul meu apartament, în Astoria. Eram și cu fiul meu în mașină. Când am fost să vizităm apartamentul, băiatul meu a zis: hai, mama, te rog, cumpără, că uite ce oglindă frumoasă are! Într-adevăr, avea oglinzi pe un perete întreg și de aceea părea mult mai mare decât era în realitate. Așa am început această aventură cu investițiile imobiliare, în urmă cu vreo 17 ani.
Îmi amintesc perfect ziua respectivă, pentru că nu am dormit două săptămâni după aceea – eram foarte stresată, nu știam cum aveam să duc toată povestea la bun sfârșit. L-am luat la 120.000 de dolari, am investit în el vreo 10.000 de dolari – l-am zugrăvit, am cumpărat un mic șemineu, alte câteva decorațiuni – și am reușit să îl revând cu 180.000 de dolari. Am fost foarte fericită, am câștigat 60.000 de dolari în trei luni de zile! După care am început al doilea proiect: de data aceasta o casă, la care – bineînțeles – am muncit și mai mult, am renovat-o și am revândut-o. Așa mi-am petrecut weekendurile și ultimii 17 ani – cumpărând case pentru a le renova și revinde.
Vă dați seama, este o muncă imensă, trebuia să văd cel puțin 100 de locuințe ca să fac o ofertă pentru una dintre ele. Am găsit o echipă de români care m-a ajutat să duc la bun sfârșit niște proiecte destul de mari, inclusiv o casă din Hamptons, care a fost făcută superb în interior, cu lemn, și care a avut un mare succes la revânzare. Apoi aceeași echipă m-a ajutat și în alte proiecte, atât în New Jersey, cât și în Manhattan. Însă acest business a devenit puțin mai dificil în urma schimbărilor sociale și economice din America și din toată lumea, în special după pandemie. În New York au crescut foarte mult taxele, dar și multe alte cheltuieli legate de construcție, ceea ce m-a determinat să vând o mare parte din portofoliul meu din New York și New Jersey, după care am reinvestit banii în Florida, în special în Palm Beach și Miami.
Acum sunt chiar aici, în Florida, unde îmi propun să duc businessul acesta mai departe, atât în privința asigurărilor, cât și în privința investițiilor imobiliare.
Așadar, în America nu este o viață atât de ușoară cum poate că se vede din România. Dincolo de asta, concurența este acerbă și tocmai de aceea trebuie să fii foarte bine pregătit profesional, trebuie să fii pregătit fizic pentru că muncești foarte, foarte mult și, în același timp, trebuie să studiezi în permanență piața, pentru că aici totul se schimbă de la o lună la alta.
Cât de greu ți-a fost în primii ani să depășești toate dificultățile – faptul că nu vorbeai engleza, nu aveai bani, nu aveai relații? Cum ai abordat aceste probleme?
Simona PELIN: Am un copil, Patrick, iar atunci când ești mamă singură devii foarte inventivă și creativă. Fiul meu îmi dă multă speranță și energie pentru a muta munții din loc. Am început în condiții foarte dificile, locuind într-un subsol. Mi-am creat un hobby, afacerile imobiliare – în fiecare secundă liberă pe care o aveam, îl luam pe fiul meu în mașină și începeam să caut case pe care să le renovez și să le revând. Nu mi-am luat nicio vacanță vreme de șapte ani și nu mi‑am văzut părinții timp de cinci ani. Visam chipul mamei mele.
Practic, dacă m-ar întreba cineva ce îmi place să fac, ar fi o întrebare la care ar fi greu de răspuns, pentru că toată viața mea am făcut lucruri pe care trebuia să le fac. Nu am făcut niciodată ceva pentru distracție – nu mi-am putut permite acest lux. Nu am avut timp. Prinsă între copil, afacerea mea, hobby-ul meu în domeniul imobiliar… nu aveam nicio oră liberă.
A fost nevoie de multă determinare și perseverență. Dar și de curaj, pentru că acum, privind în urmă, nu aș mai face același lucru a doua oară. E nevoie de puțină nebunie și cred că asta ține și de vârstă întrucâtva.
Când te-ai întâlnit cu prima ta mare șansă? Când ai făcut prima afacere importantă? Și cum s-a întâmplat – cu o casă, cu o poliță de asigurare?
Simona PELIN: Ei bine, prima mare schimbare în viața și cariera mea a fost când am devenit manager la MetLife. Asta, bineînțeles, m-a plasat la un alt nivel – social, financiar… Atunci mi-am permis să mă opresc un pic din goană, să mă uit în jurul meu și să spun: „Wow, mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns aici!” Iar a doua mare schimbare a fost atunci când am vândut prima mea casă. A fost o experiență extraordinară pentru mine – din punct de vedere personal, spiritual și financiar. Era un lucru pe care îl creasem cu mâinile mele și era atât de grozav că cineva a decis să cumpere casa aceea exact așa cum am făcut-o eu! Acest lucru mi-a dat motivația de a trece la nivelul următor, de a face încă una și încă una… E ceva ce m-a ajutat să merg mai departe.
Zach, ești cunoscut ca Regele din Hamptons – liderul de necontestat al restaurantelor și hotelurilor din această zonă extrem de exclusivistă. Cum ai ajuns în Statele Unite și de ce? Care a fost rațiunea din spatele acestei decizii?
Zach ERDEM: Să începem cu începutul. Am auzit povestea Simonei – în principiu, suntem cu toții imigranți și avem cu toții aceeași poveste – venim cu toții în această țară cu speranța de a ne crea o viață mai bună aici. Personal, n-am crezut niciodată că voi ajunge atât de departe.
Sunt din Turcia, m-am născut în Erzincan – o mică localitate din estul Turciei – și am crescut ca păstor. Obișnuiam să mă trezesc la șapte dimineața și până la șapte seara mergeam cu animalele în munți. Mă ocupam de ele toată vara, până când venea zăpada. Practic, aceasta era munca mea de vară, ca să îmi ajut familia. Locuiam într-un sat care nu avea nimic de oferit pe termen lung. Știți, genul acela de sat în care sunt doar câteva case și toți localnicii sunt înrudiți… Pe măsură ce am crescut, am început să caut noi oportunități, pentru că nu voiam să rămân păstor în Turcia până la sfârșitul vieții. Știam că trebuie să fac ceva cu viața mea. Bineînțeles, familia mea nu a vrut să mă lase să plec, pentru că avea nevoie de ajutorul meu, să mă ocup în continuare de animale.
Așa că într-o bună zi m-am trezit și am fugit din satul meu la Istanbul. Trebuia să o fac, aveam 17 ani, era timpul să-mi croiesc propriul drum în viață. Nu mai voiam să trăiesc în sat, nu mai voiam să fiu păstor. Am făcut acest lucru de la 11 la 17 ani, era deja prea mult. Așa că am plecat la Istanbul și acolo am tot căutat o cale de a ajunge în America – locul la care visăm cu toții. Adică, sunt sigur că mulți oameni care deschid, dintr-odată, ochii spre lume și află că dolarul este mai puternic decât lira turcească vor să vină în America (râde). Am aflat că cea mai bună și mai ușoară cale de a veni aici era să devin mai întâi student și apoi să vin aici ca student. Așa că am decis să merg la facultate. Mi-am depus dosarul la toate facultățile de top. Pentru a putea veni aici, trebuie să mergi la o școală bună. Nu-ți vor da viza dacă mergi la o școală obișnuită din Turcia. Însă nu am putut intra la nicio facultate bună din cauza situației mele financiare, din cauza educației mele. Nu am avut o educație cu care să mă pot mândri.
Ultima opțiune care îmi mai rămânea era o facultate în apropiere de Istanbul. Așa că m-am dus acolo. Pentru mine era doar un pas – planul era să merg la acea facultate, să stau acolo câteva luni. Măcar puteam să îi arăt ambasadorului că sunt la facultate, că voi merge (în SUA) și mă voi întoarce din nou la studii. Dar asta era doar o soluție provizorie, pentru a putea ajunge în America. Nu am avut intenția să merg la facultate, să fac studii de specialitate, cum ar fi managementul turismului… Când am aplicat pentru viză, primul agent mi-a spus că nu am cum să obțin viza pentru a merge la studii. Că facultatea nu era ceva pentru care guvernul ar fi acordat viză. Nu aveam bani să merg la Columbia, nu aveam bani să merg la Ohio, toate școlile lor bune erau mult prea scumpe pentru mine. Aveam nevoie de o soluție care să mă ajute să pun piciorul în America.
Mi s-a spus că asta nu se va întâmpla, că doar îmi voi pierde timpul și banii pe care îi economisisem în doi sau trei ani. Eu am spus că sunt dispus să risc acei bani, că sunt dispus să îmi asum orice risc, vreau măcar să încerc. Mi s-a tot spus să mai aștept un an, să mai economisesc niște bani, să merg la o școală mai bună. Am refuzat – nu aveam timp de pierdut, voiam să plec, așa că am continuat să insist. Iar ei mi-au spus: „Cum vrei, la urma urmei, tu ai de pierdut”. Așa că au găsit o facultate pentru mine și m-am dus la interviu pentru viză. Erau sute de oameni la coadă. Am intrat, arătând cât se poate de natural.
Vorbeai limba engleză?
Zach ERDEM: Niciun pic de engleză. Deloc. Asta era, de fapt, cea mai mare problemă a mea. Mi-aș fi dorit să pot vorbi ceva engleză. Cel de la ambasadă m-a întrebat de ce mă duc în America și cât timp aveam de gând să stau acolo. A fost foarte simplu. Apoi mi-a spus: „Bine, în două săptămâni vei primi viza”. Când am ieșit, m-am aruncat pe iarbă, mă bucuram ca un copil într-un magazin de dulciuri. Am alergat la agent și i-am spus că voi primi viza în două săptămâni. Iar el mi-a spus: „Nu, probabil ai înțeles greșit”. Iar eu am spus: „Ba da, am înțeles foarte bine, vorbea turcește”. Iar agentul mi-a răspuns: „Nu, eu îți garantez că nu vei obține viza”. Mi-a frânt inima. Am continuat să mă duc la cursuri. Două săptămâni mai târziu, fratele meu m-a sunat în legătură cu un plic galben pe care îl primisem de la ambasada americană. M-am gândit că asta este, probabil îmi spun că cererea mea a fost respinsă. De fapt, îmi aprobaseră viza. Nu-mi venea să-mi cred ochilor!
Am ieșit de la cursuri, mi-am luat mica mea valiză, mi-am luat la revedere de la toată lumea, spunându-le că plec în America. Și toată lumea mi-a spus să am grijă, că probabil era o păcăleală, nu putea fi adevărat. Dar era adevărat, aveam viza și trebuia să fac rost de niște bani de la prieteni, de la familie, de la toți cunoscuții mei ca să-mi cumpăr un bilet și să plec în America. Un bilet doar dus – era tot ce-mi puteam permite.
Așa am ajuns la New York. Am ajuns pe JFK, am petrecut două zile în aeroport, nu puteam ieși de acolo. Eram speriat și obosit, nu știam unde să mă duc și cum să mă orientez. Nu mai văzusem oameni de culoare în viața mea. Nu mai văzusem niciodată chinezi, nu mai văzusem spanioli… Veneam dintr-un sătuc cu animale și, dintr-odată, mă trezeam într-un oraș imens la care visasem atâta vreme – eram în New York! Era greu de crezut, greu de asimilat, credeam că încă visez. Așa că am stat două zile în aeroport până când mi-au spus că trebuie să plec. M-au scos din aeroport, m-au urcat în autobuz și am ajuns în Grand Central. Îmi amintesc că am plătit 13,50 dolari pentru autobuz la momentul acela. Și asta a fost tot. Îmi mai rămăseseră șapte dolari și ceva mărunțiș în buzunar, dar nu-mi păsa. Mă ciupeam, să fiu sigur că nu visez – hei, asta e America, aici voiai să ajungi! Nu-ți fie teamă, o să reușești! Îmi dădeam singur speranță, putere și energie. Îmi spuneam: Nu poți renunța acum! Dar unde o să stai? Și tot eu îmi răspundeam: Cui îi pasă? Străzile sunt ale mele. Voi rămâne pe străzi. Și asta a fost tot. Am petrecut câteva luni pe străzi, am căutat o slujbă, nu am reușit să găsesc una…
Și apoi am ajuns în Hamptons. Mai întâi m-am oprit la plajă, apoi am venit în oraș, căutând un McDonald’s, să mănânc ceva. Dar nu era niciun McDonald’s pe Main Street, așa că am ajuns la 75 Main. M-am așezat la bar și am întrebat cât costă o Cola light și un burger. Nu mai fusesem niciodată în viața mea într‑un restaurant. Era, probabil, primul restaurant în care intram. Și cred că cel de la bar era managerul. El mi-a spus: „Nu-ți face griji, mănâncă, e în regulă”. Dar eu am insistat: „Nu, trebuie să știu, nu am prea mulți bani la mine”. El mi-a spus din nou că totul e în regulă. I-am spus că îmi caut un loc de muncă, iar el mi-a zis: „Lasă‑mă să vorbesc cu șefa, poate te ajută”. Zece minute mai târziu, când mi-am terminat burgerul, a venit la mine și mi-a spus: „Ești angajat”. Era cel mai grozav lucru pe care îl auzeam după atâtea luni pe străzi. Pe atunci, era periculos să fii pe străzi. Am fost bătut, am trecut prin multe – și nu am putut să împărtășesc nimic din toate acestea cu familia mea, pentru că nu voiam să supăr pe nimeni. Așa că aceasta era cea mai bună veste pe care o auzeam, în sfârșit.
Mi-au propus să fiu barman, pentru că arătam destul de bine pe atunci. Dar am refuzat – nu vorbesc engleză, nu știu nimic despre băuturi, vă rog să-mi dați ceva în spate, să fac curățenie sau să spăl vasele. Așa că m-am dus la bucătărie și am început să spăl vasele. Voiam doar să fac ceva ca să mă pun pe picioare. Știam că o să mă descurc. Știam că nu aveam să renunț, indiferent de situație. Slujba era destul de interesantă.
După cum se știe, acum am mai multe restaurante și peste 200 de angajați și cred că m-a ajutat foarte mult să încep de jos – să spăl vasele, să recepționez livrările, să mă asigur că totul merge bine. Așa că am învățat totul de la început – despre băuturi, despre livrări, chiar și despre spălatul vaselor și toate celelalte. În afaceri este foarte important să ai habar până și de cel mai mic detaliu. Asta te ajută să ai succes. Un prieten de-al meu, de exemplu, a deschis un restaurant în urmă cu doi ani în Hamptons – și a dat faliment, a pierdut un milion de dolari.
De ce crezi că a dat faliment?
Zach ERDEM: Pentru că nu lucrase niciodată în domeniul restaurantelor. Lucra în domeniul construcțiilor și, dintr-odată, și-a dorit să fie într-un restaurant frumos, îmbrăcat cu haine bune, să cunoască oameni noi cărora să le spună că el este proprietarul localului. Ceea ce este complet opusul a ceea ce fac eu. Dețin unul dintre cele mai importante cluburi de noapte din Hamptons. Una dintre ciudățeniile cu care mă confrunt este că fiecare persoană care intră în club spune că este proprietarul clubului meu. Eu nu spun niciodată nimănui că eu dețin acest club! Niciodată. Nu-mi pasă cine spune că deține clubul. Eu dețin acel club. Stau acolo, îmi văd de treaba mea, îmi închid clubul, îmi iau lucrurile și mă duc acasă. Ei nu vor decât să discute cu fată frumoasă, doar de asta le pasă. Același lucru s-a întâmplat și cu prietenul meu. El nu avea niciun fel de experiență. A pierdut un milion de dolari. De ce? Pentru că trebuie să cunoști această afacere. Mă suna mai mereu: „Ce fac? Mașina de spălat vase nu funcționează”. Sau „Nu merge frigiderul”. Așa se întâmplă când deschizi o afacere despre care nu ai habar.
Ce ai făcut după primul tău loc de muncă? Cum ai crescut de acolo? Ai pornit de jos. Spui că este bine să cunoști toate dedesubturile unei afaceri pentru a ajunge sus.
Zach ERDEM: 75 Main a fost ca un cămin pentru mine. Apoi a apărut Nello, un român nebun, cel mai nebun proprietar de restaurant pe care l-am întâlnit vreodată. Am lucrat pentru el. L-am iubit pe acest om, dar, știi, întotdeauna există un preț pentru tot ceea ce faci. Domnul Nello a fost primul meu șef adevărat, am lucrat pentru el opt ani – din 2002 până în 2010, când am fost concediat. (Nelu Bălan a fost proprietarul unui restaurant legendar din Manhattan, Nell – n. red.)
El te-a concediat?
Zach ERDEM: Nu el. Nello a pierdut afacerea în favoarea unui grec. Iar cu grecul… nu m-am putut înțelege niciodată. M-a întrebat dacă vreau să fiu de partea lui sau a lui Nello. Iar eu i-am fost loial lui Nello. I-am spus: „Asta nu se va schimba niciodată. Indiferent dacă îmi dai un milion de dolari sau nu-mi dai niciun cent, asta nu se va schimba niciodată”. Iar el mi-a spus: „Atunci o să te dau afară într-o bună zi”.
În fine, deci Nello deschidea acel local în Hamptons. Toată lumea vorbea despre asta; chiar și la restaurantul la care lucram, 75 Main. Era o afacere mare, era probabil cel mai tare restaurant din New York și toată lumea era încântată că Nello a deschis un restaurant în Hamptons. Așa că am intrat într-o zi la Nello – unde acum se află restaurantul meu, Blu Mar –, iar Nello era în colțul din stânga, sub copac. A strigat la mine: „Salut, ce cauți aici?” I-am spus că sunt în căutarea unui manager. Și el mi-a zis: „Hai încoace, nu este niciun manager aici la ora asta”. Eram în pauză. Îi spusesem managerului meu că mă schimb și plec la restaurantul acela nou. Iar managerul meu mi-a spus că am doar 15 minute de pauză. Așa că m-am dus la Nello. M-a invitat la masa lui, bea Domaine Ott Rosé. O sticlă frumoasă, pentru mine arăta ca o sticlă de parfum. Și Nello m-a întrebat de unde vin. I-am spus pe scurt povestea vieții mele și că am doar 15 minute la dispoziție.
Mai târziu, după ce ne-am împrietenit, mi-a spus că m-a angajat pentru că i-am spus ceva foarte important – că am doar 15 minute să vorbesc cu el, pentru că trebuia să mă întorc să spăl vasele. Iar Nello s-a întors către mine și mi-a spus: „Tipul ăsta e incredibil! Îmi spune că este spălător de vase și că trebuie să se întoarcă, pentru că răspunde pentru vasele acelea”. Se aștepta ca eu să uit de meseria mea de spălător de vase, să rămân să vorbesc cu el și să încerc să îl conving să-mi dea un loc de muncă. Dar eu am fost foarte responsabil, i-am spus că am doar 15 minute la dispoziție. Dacă era interesat să mă angajeze, voi veni altă dată și vom vorbi atunci. Iar el i-a spus soției sale: „Îl vreau pe omul ăsta. E un om dintr-o bucată!” Apoi i-am spus că sunt turc și s-a topit complet. Mi-a spus: „Soția mea este turcoaică. Iubesc poporul turc. Toți prietenii mei, toți oamenii care lucrează pentru mine sunt turci”.
Mă întorc, deci, la locul de muncă, mă dezbrac, îmi pun șorțul, iar Nello vine după mine la 75 Main. Și îmi spune managerul: „E un om afară, care te caută”. Și eu zic: „Ah, trebuie să fie Nello”. Am ieșit afară cu șorțul meu murdar. Nello mi-a spus: „Hai încoace. Soția mea vrea să discute cu tine”. I-am spus că voi veni după ce îmi termin tura, la ora patru. Iar el mi-a spus: „Ascultă, o să fac din tine cel mai bun maître d’ din Madison”. Habar n-aveam ce înseamnă maître d’ pe atunci! Habar nu aveam că este un fel de manager. În fine. M-am întors să spăl vasele, la ora patru am terminat, m-am dus la Nello, apare soția lui – o doamnă foarte drăguță, foarte frumoasă, o turcoaică. Am început să vorbim despre una-alta și a fost foarte util, pentru că engleza mea nu era grozavă. Nici engleza lui Nello nu era prea bună. Însă ne înțelegeam. Și am vorbit ore în șir, până la ora două sau trei dimineața. În aceeași zi, Nello mi-a făcut cinste cu cina, a gătit pentru noi – pentru mine și soția sa –, ne-am împrietenit și m-a angajat să fiu mâna lui dreaptă.
La Nello, câștigam dublu – aveam o poziție mai bună, personal mai bun, o mulțime de avantaje. Ajunsesem, în sfârșit, în punctul în care îmi doream să fiu. Am lucrat la Nello toată vara.
Nello era mulțumit. S-a terminat vara, am petrecut iarna în Los Angeles, Miami și Las Vegas, iar apoi m-a sunat Nello. Cred că era în aprilie. Mi-a spus: „Deschidem localul, vreau să vii imediat”. Așa că m-am întors la New York și am început să lucrez pentru Nello cu normă întreagă. Ne-am petrecut vara în Hamptons, iarna în oraș, am devenit prieteni foarte apropiați.
Dar în 2010 Nello avea probleme financiare. Lucrurile nu mergeau deloc într-o direcție bună – am avut probleme cu statul, am avut probleme cu proprietarul, așa că statul a venit și a închis restaurantul. Nello și cu mine, doar noi doi, ne-am dus la Plaza Athénée – nu voi uita niciodată ziua aceea. Era prima dată când ni s-a închis localul, după 20 de ani și ceva de când Nello era în afacere. Și ne-am dus la Plaza Athénée, el și-a comandat o bere, eu mi-am comandat un cappuccino. Ne-am așezat, iar Nello a început să plângă că pierde totul – nu are unde să se ducă, nu are bani, nu va supraviețui. Și l-am întrebat: Nello, de câți bani avem nevoie? Iar el a spus: „Trebuie să plătim statului 150.000 de dolari astăzi”. Asta era doar una dintre plăți. Avea o datorie de un milion și ceva de dolari și făcuse un plan de eșalonare, dar nu a plătit niciodată. Prin urmare, statul a venit să-i închidă afacerea.
Nello plângea ca un copil. Cei din jur au început să ne întrebe dacă totul era în regulă. Ne-au dat un loc, undeva într-un colț, să nu ne vadă nimeni, pentru că oamenii îl cunoșteau pe Nello. Așa că i-am spus: „Bine, o să fac un drum până la bancă”. Cunoșteam doar două locuri când lucram pentru Nello, pentru că lucram 20 de ore pe zi – localul lui Nello și 64 Citibank. Asta e tot ce știam și nimic altceva, doar acele două locuri. Nici măcar nu știam ce era în clădirea de alături. De locuit, locuiam la Nello, în bucătărie.
Câți ani aveai?
Zach ERDEM: Când am început să lucrez pentru Nello, aveam 21 de ani. În 2010, aveam în jur de 30 de ani. Ca să revin la povestea de mai devreme – domnul Nello mi-a spus: avem nevoie de atâția bani. M-am dus la bancă, am tăiat cecul, am făcut plata la Fisc, apoi m-am dus la Kew Garden, am luat un taxi – totul a durat cam o oră. Apoi l-am sunat pe Nello și i-am spus să deschidă restaurantul, să ia anunțul de pe ușă (puseseră un anunț mare, „Sechestrat de Fisc”), pentru că totul se rezolvase, plătisem. Așa că ne-am reluat activitatea. Două săptămâni mai târziu, localul a fost închis iar. De data aceasta, de către U.S. Marshals. U.S. Marshals au venit, proprietarul hotărâse să ne închidă localul, pentru că Nello nu-și plătise chiria. Dar de data asta era mai grav decât cu Fiscul. I-am spus lui Nello că nu mai am atât de mulți bani, îmi mai rămăseseră doar 150.000 de dolari – toți banii pe care îi adunasem în cei 10 ani de muncă. El mi-a spus: „Dă-mi mie banii, îți promit că îți voi plăti înapoi cât mai curând posibil, cu o dobândă de 6%”. Am tăiat cecul pentru proprietar și am deschis din nou restaurantul. Apoi am început să primim în fiecare zi telefoane de la Fisc și scrisori de la Fisc, pentru că trebuia să facem următoarea plată. Nu aveam bani. Așa că Nello a început să caute peste tot pentru a găsi un investitor.
Era un grec, care locuia pe Madison, la numărul 63, și care obișnuia să vină foarte des la Nello. La vremea respectivă, managerul general al lui Nello era un grec. Era prieten foarte apropiat cu acest Makkos, așa că l-a chemat. Am citit primul contract cu Makkos și i-am spus lui Nello: Nu vrei să semnezi așa ceva. Practic, Nello nu avea voie să angajeze oameni, nu avea voie să concedieze oameni, nu avea voie să bea vin gratis, nu avea voie să verifice registrul de încasări. Nu avea voie să facă nimic.
Dar Nello a semnat, pentru că nu avea altă opțiune. S-a încheiat prima ședință, Makkos era de acum proprietarul oficial. Mi-a spus un singur lucru: „Tu nu voiai ca Nello să semneze cu mine și am să te fac să plătești. Știu că ești mâna lui dreaptă. Nu vei mai fi niciodată mâna lui dreaptă. Ai două opțiuni – fie vei fi de partea mea, fie vei pleca din acest loc”. I-am răspuns că sunt loial. Chiar dacă el era șeful, eu aveam să rămân alături de vechiul meu prieten. El mi-a spus: „O să joci cum îți cânt eu!” Din nou, am spus că nu, eu nu fac astfel de lucruri. De atunci, totul a devenit urât între mine și el. La vremea aceea, făceam niște bani frumoși la Nello. Apoi,Makkos mi-a tăiat salariul, turele, totul. Până când nu am mai fost nici măcar manager. Am devenit ospătar. Și apoi am auzit că mă va trece la bucătărie, pe un post de începător. Practic, încerca să scape de mine în orice mod posibil. Dar am decis că nu voi pleca până nu mă va concedia. Așadar, după opt ani, am fost concediat. La un moment dat, avusesem și niște bani, acum nu mai era cazul. Mă întorsesem cu 10 ani în urmă, pierdusem 10 ani din viață. Singurul lucru care îmi dădea curaj era că acum știam meserie și vorbeam engleza.
Și ce ai făcut apoi?
Zach ERDEM: M-am hotărât să mă duc în Hamptons și să iau prânzul la 75 Main, poate că proprietara era acolo, puteam să o rog să-mi dea ceva de lucru.
M-am dus, deci, pe Main Street și acolo am găsit un bilet pe care scria: „În construcție. Vom deschide la vară”. M-am uitat pe geam, mesele erau aranjate, paharele erau pe masă, șervețelele la fel. Localul nu părea să fie în construcție. Așa că i-am trimis un mesaj proprietarei: „Bună ziua, sunt eu, băiatul de la vase. Vă mai amintiți de mine?” Când plecasem la Nello, o lăsasem cu inima frântă. Știa cât de mult muncisem pentru ea, știa cât de cinstit eram, de fiecare dată când cineva fura ceva sau făcea ceva nepotrivit, îi spuneam. Toți oamenii de acolo mă urau. Știau că eu eram cel care îi spunea totul proprietarei.
M-a sunat imediat. Mi-a spus: „Nu‑mi vine să cred că trăiești, că mă suni, că îmi trimiți mesaje”. Șase sau șapte ore în acea zi am stat la telefon cu ea. Am convins-o să îmi închirieze spațiul. Dumnezeu să o odihnească în pace! A spus că nu știe dacă va mai trăi încă doi sau trei ani. Așa că m-am gândit că poate ar fi interesată să vândă localul, pentru că nu mai voia să aibă bătăi de cap. Și mi-a spus: „Ești singurul care merită să aibă pe mână acest local”. Avea oferte de la Tao Group, avea o ofertă de la Serafina, avea o ofertă de la o altă persoană, pentru un milion de dolari cash… I-am spus: „Nu pot egala niciuna dintre aceste oferte, nu sunt nici măcar pe aproape. Pot să vă ofer doar 495.000 de dolari. Vă voi plăti această sumă în trei ani, dacă îmi dați această șansă. Promit că vă voi plăti. Pentru început însă, pot să vă ofer ceva – bani nu am. Dar o să împrumut niște bani ca să deschid localul, să pun mese și scaune, să zugrăvesc și așa mai departe”. Ea a fost de acord. Am făcut-o să ia avionul spre New York. Eu și avocatul meu am așteptat-o pe aeroport și am semnat toate actele, iar eu am devenit peste noapte proprietarul restaurantului! A fost un succes răsunător, o știre care a luat tot New Yorkul prin surprindere – „ZACH ERDEM, MÂNA DREAPTĂ A LUI NELLO, A CUMPĂRAT 75 MAIN”. A fost un real succes, și încă peste noapte! Asta se întâmpla în 2010.
Am chemat zugravul, am sunat toți oamenii pe care îi cunoșteam, m-am rugat de toată lumea. I-am spus pescarului: „Ascultă, voi cumpăra pește de la tine pentru tot restul vieții mele, dar acum dă-mi pe credit”. Am făcut același lucru cu omul de la carne și cu cel de la delicatese. Și cu toată lumea. Cu toții au crezut în mine. Și lucrez cu ei și în ziua de azi. Și toate aceste lucruri au făcut ca localul să aibă atât de mult succes. Când am deschis porțile, era o coadă până la Golden Pear și înapoi. Cel mai de succes restaurant. Toți au venit la restaurantul meu. Îmi puneam costumul și cravata și intram în restaurant în calitate de proprietar. Era un sentiment incredibil!
În aprilie câștigam 800 de dolari pe săptămână, iar la jumătatea lui iulie aveam cam 1,5 milioane de dolari în cont. M-am dus peste stradă, acolo este o bancă drăguță – m-am așezat și am plâns. Am plâns de parcă nu-mi venea să cred. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă asta! Îmi ziceam: „Doamne, sper că nu e un vis. Dacă e un vis, nu vreau să mă mai trezesc!” Era un sentiment minunat. Imaginați-vă: câștigați 800 de dolari pe săptămână, salariul din restaurant – mulțumesc lui Dumnezeu că am fost concediat! – și câteva luni mai târziu aveți 1,5 milioane de dolari în contul bancar! Mă ridic și scriu suma de bani pe care i-o datorez doamnei proprietar. Am sunat-o imediat. I-am spus: „Uitați, am promis că voi plăti datoria în trei ani, dar cred că o pot plăti în trei săptămâni”. I-am dat banii înapoi și restul este istorie.
Ulterior, cum ți-ai extins afacerea în Hamptons?
Zach ERDEM: Am cumpărat localul lui Nello. Motivul pentru care am cumpărat restaurantul acela… Cum spuneam mai devreme, am fost concediat de acolo. Pentru mine a fost un fel de răzbunare. Dar nu sunt genul care să dau cu pumnul, eu mă răzbun în alte moduri. Am ținut localul sub o atentă observație. 75 Main mergea extrem de bine, iar eu investeam. Așa am întâlnit-o pe Simona, ea era consilierul meu financiar, mă ajuta să obțin proprietățile imobiliare și toate celelalte. Îmi investeam toți banii, așa cum am învățat de la Nello.
Simona PELIN: Îmi amintesc când a cumpărat localul lui Nello din Hamptons. A fost una dintre cele mai frumoase zile. M-a sunat și mi-a spus: „Ce crezi că am făcut? Am cumpărat restaurantul lui Nello!”
Zach ERDEM: Da, dar a fost din răzbunare. Eu urmăream acel loc. Și așa am aflat că erau pe cale să îl vândă. După șase ani, am cumpărat acel local, în 2016. Mi-am spus: „Acum a venit și vremea mea”. Nu am mai vorbit niciodată cu domnul Makkos. Nu am mai vorbit niciodată cu Nello după ce m-au dat afară… În 2016 am cumpărat localul și i-am concediat și eu, la rândul meu. Cu șase ani înainte, mă concediaseră ei pe mine din restaurantul lor, acum îi concediam eu din propriul lor restaurant pentru a le cumpăra localul. A fost un sentiment nemaipomenit, o experiență de neegalat pentru mine. M-au rănit profund, dar Dumnezeu e mare și m-a ajutat să mă pun din nou pe picioare, iar șase ani mai târziu am cumpărat tot localul, am construit un hotel elegant pe una din laterale și un club de noapte în spate.
Acum sunt în negocieri pentru o proprietate mare în Long Beach, sunt 404 spații deasupra, proprietatea are vedere la ocean, 20.000 de oameni trec pe faleză, este un minunat spațiu cu o suprafață de 6.000 de metri pătrați – mi-au propus să cumpăr un restaurant.
De asemenea, Greenport, tot în Hamptons, este un loc minunat. Este un orășel de pescari, e apă peste tot, este un loc superb, un loc istoric, de pe la 1600. Încă se mai găsesc pe aici câteva case foarte vechi – din anii 1600 sau 1800. Locul este foarte frumos. L-am angajat pe cel mai bun chef patiser din Europa – face niște deserturi incredibile. Este unul dintre cei mai talentați chefi patiseri. Are două stele Michelin în domeniul patiseriei – Gürsel Aydin, este din Turcia. Lucrează în cele mai bune restaurante din Turcia – St. Regis, Ritz Carlton și în alte asemenea hoteluri de lux. De asemenea, călătorește prin toată Europa, face parte din juriu la concursurile de patiserie.
Impresionant! Revin la Simona acum – cum ai descrie momentul acesta din viața ta, după tot efortul depus? Ce anume te face să fii fericită? Consideri că ai o situație suficient de bună? Îți dorești să faci mai mult?
Simona PELIN: În primul rând, vreau să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în viața mea. Cu siguranță, prima dorință de pe lista mea este să petrec timp cu fiul meu. Cea de-a doua, desigur, este să fiu sănătoasă.
Zach ERDEM: Prietenia este foarte importantă. Suntem prieteni de peste 20 de ani. Acest lucru este foarte rar în America. Oamenii de aici se concentrează pe muncă, muncă și iar muncă, după serviciu beau câteva beri, se duc acasă… și asta e toată viața lor, de fapt. Dar oamenii creativi au un mod diferit de a lucra. Eu nu beau niciodată, nu mă droghez, nu fumez… Mă concentrez pe felul în care aș putea să cresc, încerc să fac în așa fel încât ziua de mâine să fie mai bună decât cea de azi. Nu este ușor să ai peste 200 de angajați. Acasă păstoream 200 de animale.
Să vii în America, să trăiești pe străzi, să crești, să te pui pe picioare și să-ți vezi numele scris peste tot… New York Times a avut un articol foarte frumos despre mine, un articol mare, în care se spunea că, dacă ai de gând să ajungi prin Hamptons, trebuie neapărat să îl cunoști pe acest om de afaceri – adică pe mine. Am fost mândru de mine! Adică, serios, dacă știi cine sunt, de unde vin, totul are logică.
Acum am un reality-show pe HBO Max, am filmat deja trei sezoane. Primul sezon este deja pe HBO Max, al doilea sezon a început în ianuarie, iar al treilea sezon va fi difuzat în iulie 2024. Și tot în iulie vom începe filmările pentru sezonul al patrulea.
Și care este filozofia ta de business, ce înseamnă să deții un restaurant?
Zach ERDEM: Dacă eu nu mănânc un fel de mâncare în restaurantul meu, nu voi servi acel fel de mâncare clienților mei. Am concediat mulți prieteni sau copii de bani gata care lucrau în restaurantul meu, pentru că serviciile lor erau groaznice. Nu erau calificați pentru a-mi servi clienții, pentru ceea ce căutau, pentru ceea ce plăteau clienții mei. Dacă veniți la restaurantul meu, vreau să aveți parte de cea mai bună experiență cu putință.
De ce veniți la restaurantul meu? Serviciul, mâncarea și orice altceva trebuie să fie perfect. Eu trebuie să fiu acolo, să vă întâmpin personal – acest lucru este, de asemenea, foarte important. Nota personală este cheia. Mulți dintre oamenii care lucrează în această industrie, atunci când primesc banii, se așază într-un colț, beau, fiind înconjurați de femei frumoase. Eu nu fac asta niciodată. Stau la masă cu toți oamenii pe care îi cunosc, ca invitat, o dată sau de două ori, iau masa și asta e tot.
În restul timpului sunt la curent cu tot ce mișcă în restaurantul meu, muncesc, mă asigur că este fierbinte cafeaua, că mâncarea este bună, frumos aranjată pe farfurie și așa mai departe. Fiecare client care pune piciorul în restaurantul meu este mai important pentru mine decât orice altceva. Vreau să mă asigur că nu pleacă de la mine dezamăgit. Uneori, firește, se mai întâmplă și lucruri regretabile. Când trebuie să servești 1.500 de persoane pe zi, mai apar și astfel de situații – somonul vine crud, fileul mignon nu este gătit suficient… Se mai întâmplă. Nu suntem perfecți, dar încercăm să facem lucrurile cum trebuie pentru oamenii care vin în restaurantele mele, sau în hoteluri, sau în cluburile de noapte.
Iată o foarte bună filozofie de business. Ascultând ce a avut de spus Zach despre felul în care păstrează încrederea clienților săi, a tuturor celor care îi calcă pragul… Simona, tu cum păstrezi încrederea clienților? Pentru că și tu lucrezi cu unii dintre cei mai bogați și mai influenți oameni din America în domeniul imobiliar, al asigurărilor. Cum le păstrezi încrederea și cum îi menții implicați?
Simona PELIN: În primul rând, trebuie să faci întotdeauna ceea ce promiți – iar acest lucru este foarte important. Dacă mă sună un client în următoarele cinci minute, îi rezolv imediat problema. În al doilea rând, este foarte important să te pricepi la ceea ce faci. Pentru că nu contează ce naționalitate ai, ce sex ai, până la urmă, totul se reduce la cunoștințe și cifre. Întotdeauna am vrut să mă asigur că fiecare dintre clienții mei beneficiază de cele mai bune servicii și de cele mai bune produse. Pentru că, în cazul în care clientul meu nu are de câștigat pe termen lung, îl voi pierde. Sau dacă nu este protejat așa cum ar trebui să fie. Îmi place să ajut oamenii, îmi place să contribui la consolidarea securității lor financiare. Îmi studiez clientul și îi studiez nevoile cu mare atenție, pentru a mă asigura că planul pe care i-l propun îi va satisface nevoile acum și în viitor. În același timp, construiesc o relație cu acești oameni. Pentru a primi încredere, trebuie să oferi încredere.
Este foarte important să vezi că oamenii îți oferă din timpul lor… Eu plătesc întotdeauna pentru clienții mei când ieșim undeva. Le trimit cadouri de Crăciun, de zilele de naștere ale copiilor lor. Pentru că ei apreciază aceste detalii și atunci vor începe să te placă. Există agenți de asigurări care se poartă frumos cu tine până încheie polița și apoi dispar. Asta mi s-a întâmplat și mie – am achiziționat și eu o asigurare, pentru mașina mea. Agentul respectiv nu m-a mai sunat niciodată după aceea. Trebuie să-l sun de 10 ori până să-mi răspundă o dată.
Așa că eu construiesc această relație cu oamenii. Dar durează mult timp. Trebuie să fii foarte organizat. Dacă ai, să zicem, 2.000 de clienți, trebuie să îți faci timp pentru fiecare dintre ei, să îi faci să se simtă speciali. Uneori, nu ai o viață personală. Uneori, te implici extrem de mult, să te asiguri că nu-ți scapă nici cel mai mic detaliu care i-ar putea aduce prejudicii clientului tău. Îmi petrec cea mai mare parte a vieții încercând să îmbin familia, afacerea și viața mea personală. Nu este ușor, trebuie să jonglezi cu toate, să fii foarte organizat și să ai și personalitatea potrivită.
Zach ERDEM: Simona se descurcă foarte bine. Personalitatea ei le topește inima. În urmă cu 10 ani, mi-a încheiat o poliță de asigurare. Iar anul trecut am uitat să o plătesc. Sunt un om ocupat, mă înțelegeți. Și primesc un telefon de la ea: „De ce nu ți-ai plătit polița?” Iar eu zic: „Ce vrei să spui, cum nu mi-am plătit polița?” Și am plătit-o. Au trecut 10 ani, dar ea continuă să se asigure că plătesc polițele la timp. În 2020, am cumpărat clădirea de pe 75 Main – a fost o tranzacție importantă, o clădire de 10 milioane de dolari. Banca avea nevoie de informații, trebuia să știe dacă aveam asigurare de viață. Iar eu spun senin: „Nu am așa ceva”. Apoi mi-am amintit – femeia asta mi-a făcut o asigurare de viață acum 10 ani! Și le spun: „Ba da, am, iat-o”. Iar cei de la bancă îmi zic: „A, grozav, hai să încheiem afacerea”. Asigurarea a contat enorm, nici măcar nu-mi imaginam. Să realizezi că ai semnat ceva în urmă cu 10 ani fără să ai habar că acel ceva te va ajuta să reușești în viitor… 75 Main este una dintre proprietățile imobiliare de legendă din Hamptons. Proprietarul nu ar fi vândut-o niciodată. Dar pandemia de Covid l-a lovit atât de tare că a început să-și piardă afacerile una câte una. Așa că avea nevoie disperată de bani. Și atunci am venit eu, am încheiat actele și am cumpărat clădirea. Este un sentiment extraordinar. Începi ca spălător de vase. Și ajungi proprietarul unei clădiri în valoare de 12 milioane de dolari!
Ce anume apreciați la America, după ce ați stat aici timp de peste 20 de ani? O să încep cu tine, Zach: ce îți place cel mai mult în America?
Zach ERDEM: Dar ce nu-mi place în America? Cred că aceasta ar trebui să fie întrebarea, de fapt. Indiferent cui i-ai pune întrebarea asta, probabil va spune același lucru. Avocatul meu m-a întrebat dacă mi-am făcut testamentul. I-am spus: „Nu am niciun testament. Dacă mor, totul rămâne în această țară”. Tot ce am am construit aici. Am venit aici cu două cămăși și două perechi de jeanși. Acelea se pot întoarce în Turcia, dacă cineva are nevoie de ele. Dar restul, toată averea mea de peste 50 de milioane de dolari, rămâne în America. Putem împărți banii la copii, animale, poate vom putea lăsa o parte din ei soldaților americani care apără această țară. Cam așa va suna testamentul meu. Și avocatul îmi spune: „Eu sunt american, tu ești turc. M-ai făcut să plâng”. L-am făcut pe avocatul meu să plângă când am spus asta! Dar vreau să las totul aici. Ce-mi place în America? De ce mă aflu în fața ta acum? Te uiți la mine, vezi tot ce am realizat, vezi tot imperiul pe care l-am construit. Aveți nevoie de o poveste interesantă, care să inspire oamenii. Sper că această poveste va inspira pe toată lumea, pe toți cei care o vor citi sau o vor vedea undeva, cumva. Cred că este un bun exemplu, o soluție de a oferi ceva înapoi acestei țări. Am o mamă, poate că îi voi cumpăra o casă frumoasă în care să trăiască pentru tot restul vieții ei. Asta ar fi, în mare parte, ceea ce voi duce înapoi în Turcia. America este casa mea. Sunt cetățean american, ca Simona și ca noi toți. Nu am făcut armata, nici aici, nici în Turcia, dar am pus umărul pentru a mă asigura că mi‑am făcut datoria.
Și tu, Simona? Tu ce apreciezi cel mai mult în America?
Simona PELIN: Respectul. Aici sunt respectate valorile – valorile morale și munca. Nu cunosc o altă țară în care oamenii să aibă atât de mult respect pentru muncă. De ce? Pentru că, indiferent care sunt visurile tale, țara asta îți oferă ceva în schimbul eforturilor pe care le depui. Dacă muncești, îți îndeplinești visurile. Este o ecuație foarte simplă. Și cred că spiritul de inițiativă este cel care face ca această țară să fie unică. Pentru că oamenii sunt în competiție unul cu altul, vor să fie mai buni decât ceilalți, vor să construiască multe lucruri împreună. De asemenea, munca în echipă. Nu am văzut niciodată muncă în echipă mai responsabilă și mai performantă decât aici, în America. Este dovada că, dacă muncești din greu, poți obține tot ceea ce îți dorești.
Zach ERDEM: Muncești din greu, dar muncește inteligent. Spălătorul de vase de la restaurantul meu muncește mai mult decât oricine altcineva. Lucrează ca spălător de vase de patru ani. I-am spus: „Frate, tragi ca la jug, dar tot spălător de vase ai rămas”. Și mi-a răspuns: „Vreau să ajung ca tine”. Păi, știi ceva? Eu trag din greu, dar muncesc inteligent. E foarte important. Așa, toată lumea muncește din greu.
I-am mai spus angajatului meu: „Eu nu beau niciodată”. El bea în fiecare seară. Câte 12-14-24 de beri pe seară. Păi, ce faci? Câștigi banii ca să îi bei?
Încă o întrebare: revenind la începuturile voastre aici, ce le-ați spune celor care vor urmări acest interviu, celor care vor citi articolul de copertă și care nu știu încotro să se îndrepte? Care poate sunt dornici să înceapă de undeva sau care își doresc o carieră, dar nu știu de unde să înceapă? Așadar, ce le-ați spune tinerilor, celor care încă își caută un drum?
Zach ERDEM: Primul lucru pe care vreau să îl spun – dacă intrați pe YouTube sau căutați pe Google, există atât de mulți escroci ce profită de oamenii săraci care vor să își găsească un rost în viață. Ei vând tot felul de minciuni. Știți, când intrați pe internet și îl vedeți pe individul ăla care spune: „A, mi-am cumpărat acest Lamborghini, l-am luat pentru că…”. Aceștia sunt cei mai mari ratați. Nu intrați niciodată pe astfel de site‑uri. Dacă vrei cu adevărat să fii cineva, trebuie să te lași inspirat de o persoană pe care o admiri. Trebuie să alegi o persoană care să fie un adevărat model de urmat pentru tine. O persoană reală. Și încă ceva: obișnuiam să citesc foarte mult până când mi-am deschis afacerile și am început să lucrez 20 de ore pe zi, iar timpul nu mi-a mai permis să citesc. Dar cititul este foarte important.
Sugestia mea pentru acești oameni este să citească mult, să-și aleagă un model veritabil de urmat, să-i urmeze pașii. Nimic nu pică din cer. Averile nu se câștigă peste noapte. Eu nu mi-am construit tot imperiul acesta într-un an sau în 24 de ore.
În fiecare an, vedeți cum stați cu bilanțul. Am crescut cu 10%. OK, sunt mulțumit. Atâta vreme cât nu pierd bani, atâta vreme cât cifrele nu scad, sunt mulțumit. Chiar dacă vorbim despre o creștere cu 12% sau cu 8% – este tot un câștig. Pentru mine contează creșterea. Iar cifrele îmi spun cu cât am crescut. Dacă m-am descurcat cu 12% mai bine decât anul trecut, sunt mulțumit. Oamenii care vor să devină cineva trebuie să înceapă de jos, pas cu pas.
Nu se ajunge de la 1 la 10 cât ai bate din palme. Invers, de la 10 la 1 este foarte ușor. Crești treptat, 1 – 2 – 3 – 4 – 5. Acesta este cel mai bun mod de a construi ceva în viață. Așa am construit și eu. Nu am fost niciodată lacom, nu am spus niciodată că vreau să obțin asta, vreau să obțin aia… Va veni. Odată ce ți-ai construit baza, dacă ai mentalitatea potrivită – pentru că și mentalitatea este foarte importantă –, va veni. Nu e rău să deschizi o cafenea, dar te pasionează o asemenea afacere? O să-ți placă să faci asta? În fiecare dimineață la ora șase vei fi în stare să deschizi acea cafenea, să le vinzi cafea oamenilor? Sau o să o urăști într-o zi, pentru că, deși nu câștigi suficienți bani, tot trebuie să plătești chiria, tot trebuie să plătești asigurarea, produsele și toate cele, până o să-ți pierzi până și pielea de pe tine? Așa că cel mai bun lucru pentru tine este să începi de jos, fără grabă, ai o viață întreagă înainte. Vei ajunge undeva, cumva. Va trebui să muncești din greu? Da, cu siguranță. Dar vei munci inteligent, pas cu pas, avansezi încet. Înveți. Pentru că, după părerea mea, cunoștințele pe care le dobândești pe parcurs vor fi cel mai important atu al tău.
Înveți și te dezvolți treptat. La urma urmei, Roma nu a fost construită într-o zi.
Zach ERDEM: Exact. Am o mulțime de urmăritori pe rețelele sociale care mă întreabă: Cum pot să ajung ca tine? Cum pot să reușesc? Cum pot să mă îmbogățesc? Este foarte simplu. În primul rând, este bine că vrei să fii bogat. Bun, atunci fă primul pas. Ce ai de gând să faci mâine? Ai un plan pentru mâine? Nu, nu știu ce să fac. Deci nu ai un plan. Atunci îți va fi foarte greu. Vezi tu, cel mai mare risc este să nu-ți asumi niciun risc. Dacă îți asumi un risc în viață, vei fi inteligent. Iar vin și spun: eu nu zic să te arunci în ocean ca să prinzi peștele. Nu. Dar este important să îți asumi niște riscuri. Știu că trebuie să muncesc mai mult pentru a-mi plăti facturile, că trebuie să fac asta sau asta, că trebuie să fiu responsabil. Am peste 200 de angajați, trebuie să îi plătesc la timp atât pe ei, cât și să mă achit de toate celelalte obligații. Planificarea este cheia.
Trebuie să începi de undeva.
Zach ERDEM: Exact, trebuie să începi de undeva. Este esențial să faci ceva. Eu îți pot spune un milion de lucruri. Dacă nu ești atent, dacă nu pui în aplicare ceea ce spun, vorbele mele nu au nicio valoare. Dacă nu faci altceva decât să aștepți să dea norocul peste tine, nu ți se va întâmpla nimic bun niciodată. Vei ajunge la 60 sau la 90 de ani și vei aștepta în continuare.
Simona PELIN: Eu aș dori să subliniez ceea ce a spus el, pentru mine este o problemă care mă privește personal. Cred că trăim într-o societate în care lenea devine o modă. Pentru că toată lumea are acces la rețelele de socializare – Instagram, TikTok – de la o vârstă foarte fragedă, oamenii încearcă să își construiască o viață falsă și uită să trăiască o viață reală. Toată lumea intră pe rețelele sociale pentru a posta o fotografie și a obține o mie de like-uri. Oamenii petrec cinci ore pregătind aceste fotografii și alte trei ore pentru a vedea câte like-uri primesc, în loc să vizioneze un documentar, o poveste de succes sau să caute să afle câteva fapte importante care au contribuit la civilizația noastră. Bineînțeles, trebuie să-ți placă ceea ce faci. Dacă îți place, dă-i drumul. Este cât se poate de simplu. Trebuie să ai un obiectiv sau un vis și un plan și apoi… Doar cerul este limita!
Vă mulțumesc amândurora! Aș dori să încheiem în această notă optimistă – cerul este limita.
Zach ERDEM: Exact, cerul este limita. Asta le spun tuturor atunci când mă întreabă ce planuri am în continuare.
SIMONA PELIN:
„Am ajuns în Statele Unite ca orice alt român, cu un geamantan plin de visuri și foarte puțini bani.”
„Prima mare schimbare în viața și cariera mea a fost când am devenit manager la MetLife. Asta, bineînțeles, m-a plasat la un alt nivel – social, financiar… Atunci mi-am permis să mă opresc un pic din goană, să mă uit în jurul meu și să spun: «Wow, mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns aici!» Iar a doua mare schimbare a fost atunci când am vândut prima mea casă. A fost o experiență extraordinară pentru mine – din punct de vedere personal, spiritual și financiar.”
„Nu cunosc o altă țară în care oamenii să aibă atât de mult respect pentru muncă. De ce? Pentru că, indiferent care sunt visurile tale, țara asta îți oferă ceva în schimbul eforturilor pe care le depui. Dacă muncești, îți îndeplinești visurile. Este o ecuație foarte simplă. Și cred că spiritul de inițiativă este cel care face ca această țară să fie unică.”
„Dacă ai, să zicem, 2.000 de clienți, trebuie să îți faci timp pentru fiecare dintre ei, să îi faci să se simtă speciali. Uneori, nu ai o viață personală. Uneori, te implici extrem de mult, să te asiguri că nu-ți scapă nici cel mai mic detaliu care i-ar putea aduce prejudicii clientului tău. Îmi petrec cea mai mare parte a vieții încercând să îmbin familia, afacerea și viața mea personală. Nu este ușor, trebuie să jonglezi cu toate, să fii foarte organizat și să ai și personalitatea potrivită.”
ZACH ERDEM:
„Sunt din Turcia, m-am născut în Erzincan – o mică localitate din estul Turciei – și am crescut ca păstor. Obișnuiam să mă trezesc la șapte dimineața și până la șapte seara mergeam cu animalele în munți.”
„M-au scos din aeroport, m-au urcat în autobuz și am ajuns în Grand Central. Îmi amintesc că am plătit 13,50 dolari pentru autobuz la momentul acela. Îmi mai rămăseseră șapte dolari și ceva mărunțiș în buzunar, dar nu-mi păsa. Mă ciupeam, să fiu sigur că nu visez – hei, asta e America, aici voiai să ajungi! Nu‑ți fie teamă, o să reușești! Îmi dădeam singur speranță, putere și energie. Îmi spuneam: Nu poți renunța acum! Dar unde o să stai? Și tot eu îmi răspundeam: Cui îi pasă? Străzile sunt ale mele. Voi rămâne pe străzi. Și asta a fost tot. Am petrecut câteva luni pe străzi.”
„În aprilie câștigam 800 de dolari pe săptămână, iar la jumătatea lui iulie aveam cam 1,5 milioane de dolari în cont. M-am dus peste stradă, acolo este o bancă drăguță – m-am așezat și am plâns. Am plâns de parcă nu-mi venea să cred. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă asta! Îmi ziceam: «Doamne, sper că nu e un vis. Dacă e un vis, nu vreau să mă mai trezesc!»”
„Acum am mai multe restaurante și peste 200 de angajați și cred că m-a ajutat foarte mult să încep de jos – să spăl vasele, să recepționez livrările, să mă asigur că totul merge bine. Așa că am învățat totul de la început – despre băuturi, despre livrări, chiar și despre spălatul vaselor și toate celelalte. În afaceri este foarte important să ai habar până și de cel mai mic detaliu.”
Foto: Matei Buță
Fashion Stylist: Engie Hassan
