Dorința arzătoare de a realiza ceva; dorința de glorie, de onoruri, de parvenire, așa este definită în DEX ambiția. Pentru obținerea succesului, ambiția este o condiție de bază, însă nu este singura.
Spiritul de echipă, maturitatea în decizii, corectitudinea, devotamentul și disponibilitatea de a învăța și de a pune, de exemplu, interesele companiei sau ale celorlalţi din familie mai presus de cele personale sunt importante în egală măsură. Se pare că orice om are câte o ambiție, dacă nu pentru înțelepciune, cel puțin pentru fleacuri, el caută să ajungă faimos, dacă nu prin bunul-simţ, atunci prin nebunie. „Ambiția nu e condamnabilă, nici nu trebuie să-l blamezi pe acel ambițios care dorește să ajungă la situații mai înalte prin mijloace cinstite și onorabile; dimpotrivă, aceștia pot înfăptui lucruri mari și sublime. Cine însă e lipsit de aceste aspirații are un spirit inert, înclinat mai degrabă spre lene decât spre acțiune.“
M-am gândit să mă refer mai jos la două studii de caz care nu așază ambiția pe linie pozitivă, pentru că și din acestea avem multe de învățat. Studiul 1 este despre o tânără care a început să lucreze imediat după absolvirea facultății. Nu era o persoană ambițioasă, ci doar serioasă. Un bun executant, fără veleități de conducere și fără realizări profesionale notabile. După ce o lungă perioadă de timp a rămas pe aceeași poziție, într-una din zile, şeful ei direct a decis, într-un context de viață, să o scoată din zona de confort și să o motiveze pentru performanţe profesionale mai bune.
Reticentă la orice schimbare, Studiul 1 nu a fost prea entuziasmată de propunere, însă s-a conformat. Încet-încet, cu ajutorul acestuia, a început să prindă curaj. Au fost multe încercări și multe insistenţe până când Studiul 1 a intrat pe noul făgaș. Așteptările şefului au fost focusate atât pe creșterea performanţei tinerei în cauză, cât și pe îmbunătățirea performanţelor echipei. Din păcate, numită într-o poziție de conducere de același şef, Studiul 1, fiind pusă în faţa unor obiective și provocări noi, nu numai că nu a onorat poziția pe care tocmai o dobândise, ci a început să submineze poziția şefului și a reușit să-și alieneze întreaga echipă care și-a manifestat dorința de pleca din companie. Vanitatea, mândria excesivă și orgoliul ei au căpătat conotații mai mari decât spiritul de echipă și interesele companiei.
Nu vorbim aici de cui aparține vina, şefului, care nu a văzut faţa reală a candidatului, sau Studiului 1, care s-a văzut la mijlocul vieții fără realizări, ci despre cum ambiția poate fi prost înțeleasă. Plutarh, în cazul Studiului 1, ar numi ambiția bruscă a tinerei negoț cu virtutea, întrucât cei ambițioși nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slavă; înțeleg slava ca pe un idol și nu fac nimic sincer sau pe faţă, ci numai o grămadă de lucruri neînsemnate și ipocrite.
Studiul 2 este despre o tânără promițătoare, orientată în carieră de un manager performant, dar care nu se ridică la nivelul așteptărilor, din motive de proastă influenţă la nivel personal și o structură caracterială deficitară. Ajunsă pe o poziție de conducere, Studiul 2, ca să-l numesc așa, la care fac referire, s-a lăsat și se lasă în continuare influențată de un soț frustrat care a avut cândva poziția ei, pe care a pierdut-o din lipsă de loialitate faţă de companie.
Deşi ambițioasă, această tânără nu se focusează decât pe creșterea nivelului ei de trai, numele pe care l-ar putea dobândi ca funcție, salariul cât mai motivant și tipul de mașină pe care o conduce. Ambiția manifestată la locul de muncă de Studiul 2 este dovedită pur egoistă, nu ţine cont de context, de obiective și nici de echipă și cu siguranță în timp poate deveni nocivă.
Ambiția, indiferent că se referă la aspecte legate de viața profesională sau – dimpotrivă – personală, este o calitate atât timp cât este folosită cu scopul de a progresa, de a-ți îmbunătăți performanţele, de a obține mai mult sau mai bine pentru tine și pentru cei din jurul tău. Fără să-i afectezi negativ pe alții sau – măcar – fără să-i rănești. În orice caz, ea încetează să mai fie o virtute din momentul în care „calci pe cadavre“ pentru a-ți atinge ţinta.
Ambiția poate fi o virtute, la fel de bine cum poate fi și un viciu. Orientată asupra lucrului bine făcut, îndreptată spre sine în aceeași măsură în care e și spre ceilalți, proactivă, care îmbunătățește creativitatea, ambiția capătă valențe pozitive. Pusă în slujba egoului, când se promovează doar pe sine, ea poate ajunge să fie negativă.
O doză sănătoasă de ambiție nu trebuie să ne lipsească, indiferent că vorbim de viața personală sau de cea profesională. O cunoștință zicea, și îi dau dreptate, că vede în ambiție un posibil instrument aflat în slujba modelării personalității, atât timp cât ambiția este egală cu a te dezvolta, a-ți îmbunătăți competenţele, a excela. Aceasta în condițiile în care nu te domină mândria în detrimentul progresului și performanţei.
Ambiția în sine nu e nici rea, nici bună, dar mobilul către care este îndreptată face diferența. „Dacă ambiția cuiva are ca scop obținerea unor avantaje personale în detrimentul celorlalți, atunci ambiția sa e ceva regretabil. Dacă scopul ambiției personale este de a îmbunătăți situația celorlalți, atunci e o dovadă de noblețe.” Este absolut necesar să avem dorința de a crește, performa, de a fi ambițioși, atât timp cât suntem atenți și respectuoși cu ceilalți, onești și devotați în modul nostru de a acționa. „Este o ambiție de nume, una de situații și alta – cea mai înaltă și cea mai rară – de fapte”, spunea Nicolae Iorga.
Adevărata ambiție, justificată prin muncă, constă, mai degrabă, în a te dovedi superior prin merite decât prin demnități și are drept scop atât binele personal, cât și cel public, în egală măsură.