Aurel Stroe este un mare reprezentant al culturii române, fiind compozitor, profesor, muzician, autor, publicist și muzicolog. A scris muzică cultă, contemporană, simfonică, vocal-simfonică, de cameră, corală, muzică electronică și muzică de scenă, a trăit în România, în SUA și în Germania, unde a și predat, la Mannheim. A primit numeroase premii și distincții, printre care ordinul Chevalier des Arts et des Lettres al Republicii Franceze în 1991 și Premiul Herder din Viena în 2002.
Am avut șansa de a discuta cu Maria Clara Brumariu, nepoata sa, despre el și festivalul de muzică clasică Echoes pe care îl organizează anul acesta în memoria bunicului. Maria Clara face parte dintr-o familie cu istoric muzical: nu doar bunicul său matern a fost o personalitate muzicală, ci și tatăl său, Mihnea Brumariu, este compozitor. Vă invit să descoperiți cum onorează Maria Clara responsabilitatea aceasta muzicală creionând ecourile pe care bunicul le-a produs și moștenirea lăsată mai multor generații de muzicieni.
Ce amintiri frumoase ai despre bunicul tău, personalitatea, matematicianul, lingvistul, filozoful, compozitorul Aurel Stroe?
Mi-l amintesc foarte concentrat la masa de lucru. De obicei, când lucra, noi ieșeam în curte, la joacă. Uneori se ridica, se plimba prin cameră, iar înainte de a se întoarce în fața partiturilor, se uita întotdeauna la Munții Bucegi pe care îi iubea enorm. Îmi mai amintesc faptul că ne suna din Germania și, după ce întreba ce noutăți avem, ținea să afle mereu ce s-a mai întâmplat din punct de vedere politic. Una dintre amintirile mele preferate este legată de plimbările prin pădurea din Bușteni, la care mă lua cu el de multe ori. Mergea ușor aplecat, cu mâinile la spate, și îmi punea diverse întrebări ca să vadă cum înțeleg eu importanța vieții. Mă întreba ce citesc, cum mă înțeleg cu colegii, care sunt materiile preferate și, inevitabil, îmi povestea, pornind de la ceea ce spuneam eu, despre experiențele lui. O amintire la fel de dragă este legată de plimbările cu el pe malul Rinului, la Mannheim, sau prima înghețată pe care am mâncat-o la München împreună cu el și cu bunul lui prieten, Picky, adică Ștefan Zorzor. O să-i fiu tot timpul recunoscătoare bunicului pentru faptul că a insistat să urmez cursurile școlii germane și că atunci când mergeam în Germania, conversam mereu în germană.
Anul acesta onganizezi prima ediție a festivalului Echoes, care se va desfășura în perioada 10-12 mai 2024, în Bușteni, Ploiești și București. Vom avea plăcerea de a asculta prima sonată de pian semnată chiar de el, o lucrare de calibru în istoria muzicii contemporane din România. Ce alte lucrări o să prezentați în cadrul festivalului Echoes, în afară de compozițiile sale, și cine vor fi interpreții?
Echoes are legătură cu moștenirea fabuloasă pe care a lăsat-o prin lucrările sale, dar și cu influențele puternice pe care le-a avut asupra discipolilor săi. Am decis ca în festival să fie interpretate lucrări de-ale lui și lucrări, în primă audiție, semnate de discipoli de-ai lui. Anul acesta, cei trei compozitori care au răspuns rugăminții mele de a scrie câte o piesă dedicată sunt Mihnea Brumariu, Ionică Pop și englezul Jonathan Parry, care l-a descoperit pe bunicul pe internet și care a ținut neapărat să afle mai multe despre el chiar de la noi. A fost ideea lui să scrie o piesă pentru această ediție a festivalului, iar eu m-am bucurat nu doar că a făcut-o, dar și că am reușit să-i facilităm venirea în România, la festival, iar cu această ocazie îi vom prezenta și Bușteniul atât de iubit de către bunicul Aurel. Spre marea mea bucurie, percuționista Ioana Văleanu, care este și coordonatorul artistic al acestui festival, a găsit mai mulți tineri interpreți dornici să studieze serios și să participe la festival: clarinetistul Andrei Văleanu, violoniștii Andrei Mihail Radu și Abel Chircă, violistul Andrieș Cigulea și violoncelistul Csaba Maksay. Totodată, m-am bucurat enorm că pianistul Luca Pulbere, căruia Aurel Stroe nu îi era străin, a acceptat să interpreteze prima sonată de pian semnată de bunicul.
Deși Aurel Stroe locuia în București, preda la Conservator și avea elevi devotați, în fiecare weekend și în fiecare vacanță se ducea la Bușteni, unde familia avea o casă de vacanță ce amintea de conacul pierdut de la Urlați. Acolo compunea cel mai mult și organiza seri muzicale cu invitați importanți din lumea muzicii. Cum era atmosfera?
Ce-mi amintesc de la Bușteni sunt cursurile de vară pe care le organiza în fiecare an și la care participau mulți dintre tinerii muzicieni de atunci, compozitori și interpreți. De obicei, încercam să stau tot timpul cu ei, iar într-o zi chiar m-am ascuns sub scara din living ca să ascult despre ce vorbeau. Erau perioadele cele mai animate de la Bușteni, însă ne bucuram și de diverse vizite importante pe care le primea bunicul acolo, dar la acestea nu participam. Discuțiile deveneau, de obicei, prea serioase pentru mine. La cursurile organizate de el în Bușteni au participat foarte mulți muzicieni, iar cei mai mulți dintre ei sunt cunoscuți acum, atât la nivel național, cât și internațional.
Cele trei locuri pe care le veți pune pe harta festivalului Echoes anul acesta sunt București, Bușteni și Ploiești. La București a locuit o bună parte din viață, la Bușteni își petrecea momentele de liniște și vacanțele. Dar de ce Ploiești?
Am ales Ploieștiul din două motive. În primul rând, deoarece avem ocazia extraordinară de a susține concertul la Muzeul Judeţean de Artă Prahova – „Ion Ionescu-Quintus”, bunicul fiind un mare iubitor de artă. Al doilea motiv care m-a atras către Ploiești a avut legătură cu primul profesor de compoziție al lui Aurel, Marțian Negrea. Deși născut în zona Sibiului, aici se află fundația care îi poartă numele și am dorit, prin acest gest, să punem în valoare și contribuția sa culturală.
Îmi imaginez că în „salonașul” din casa în stil neoromânesc de pe Cazzavillan, unde compunea Aurel Stroe și unde se întâlneau personalități ale epocii, era un iureș al creației și ideilor (inclusiv întâlniri cu puternic accent și manifest anticomunist, cu „vecina” Ana Blandiana de pe strada Transilvaniei, Pleșu și Patapievici). Ce amintiri ai din acea casă sau din salonaș?
Ai dreptate, când venea bunicul în țară, chiar era iureș în toată casa, nu doar în salonaș. De obicei, întâlnirile aveau loc seara, iar cum eu eram destul de mică, stăteam doar cât să-i salut pe toți invitații, iar după aceea eram trimisă la culcare. În orice caz, bunicul mi-a oferit extraordinara ocazie să-i cunosc și uneori chiar să-i ascult pe aproape toți oamenii de cultură importanți ai momentului respectiv.
Compozitorul Bernard Cavanna, fascinat de muzica și personalitatea bunicului tău, a făcut un film despre viața lui Aurel Stroe, film ce pornește chiar din perioada comunistă. Și mi se pare interesant că atunci când venea în țară locuia în casa din Cazzavillan (probabil sub supravegherea securității, lucru valabil pentru orice străin care ne trecea granița). O să proiectați acest film în cadrul festivalului?
Da, locuia la noi și nu a fost singurul, chiar dacă, într-adevăr, casa era atent supravegheată de miliția din perioada respectivă. Chiar îmi amintesc faptul că alergam, la un moment dat, după una dintre pisicile preferate pe scara „din dos” și am dat nas în nas cu trei bărbați în uniformă și cu mitraliere. Mi-a rămas întipărită în minte acea imagine, chiar dacă am înțeles abia mulți ani mai târziu ce se întâmpla. În ceea ce privește filmul semnat de Bernard Cavanna, acesta va fi proiectat la ediția de anul viitor.
Aurel Stroe a plecat din țară în 1985, devenind, inițial, profesor la Illinois, SUA, apoi în Mannheim. De ce a plecat din țară? Cât de des și cum ați ținut legătura?
A plecat din țară pentru că a primit acea bursă la Illinois, iar motivul pentru care nu s-a mai întors a avut o corespondență strictă cu regimul politic din acea vreme; un regim care nu avea legătură cu niciun atom din bunicul. Chiar el spunea că libertatea este cel mai de preț lucru pentru un om, iar în România nu se simțea liber. Și avea dreptate.
De obicei, ne suna, și chiar dacă toată lumea era conștientă de faptul că discuțiile le erau ascultate, vorbeau inclusiv despre problemele din țară. De altfel, chiar în urma unei discuții de genul acesta s-au mutat milițienii la noi acasă. Bunicul a încercat de multe ori să ne faciliteze plecarea în Germania. Tata primise chiar o bursă de studiu acolo, însă condițiile impuse de regim au dat toate planurile peste cap.
Apoi, după 1990, a revenit în România și a început să organizeze cursuri de vară la Bușteni, locul său de suflet. Va fi aspectul educațional un obiectiv pentru anii următori ai festivalului?
Da, una dintre marile mele dorințe este să reluăm cursurile de vară pe care bunicul le ținea la Bușteni. Sper din tot sufletul ca acest lucru să se întâmple chiar de anul viitor, iar cu această ocazie, să oferim anual un premiu de compoziție Aurel Stroe.
Este un act de curaj să organizezi un festival cu o astfel de temă nișată pentru a-l readuce în atenția publicului pe Aurel Stroe. Care sunt provocările pe care le întâmpinați?
Cred că prima provocare de care m-am lovit a fost una strict personală. Mi-a luat aproape 10 ani să-mi fac curaj pentru a lua decizia să organizez acest festival, dar cred că așa a fost menit să se întâmple. A fost prima oară când am luat o hotărâre atât de importantă, iar lucrurile s-au legat ulterior într-un mod extraordinar. Dar cred că marile provocări abia de acum încolo vor începe. Este un proiect pe care îmi doresc foarte mult să îl cresc și chiar dacă este un festival cu o temă nișată, știu că moștenirea lăsată de bunicul Aurel este mult mai importantă decât orice provocare pe care o vom întâlni în acest demers. Chiar cred că omul de cultură, filozoful și compozitorul Aurel Stroe poate atrage un public format nu doar din muzicieni, și mai cred că este datoria noastră – a tuturor celor care iubim cultura și muzica – să sprijinim muzica contemporană. Astfel, am toată încrederea că acest festival va deveni, peste câțiva ani, un reper pentru viața culturală românească și că moștenirea extraordinară pe care a lăsat-o bunicul meu va ajunge atât la un public mai larg, cât și la tinerii muzicieni care nu au avut ocazia să îl cunoască.