„În branșa noastră, nu prea ai prieteni. Sigur, ai succese, poate ai notorietate, poate ai momente de împlinire profesională. Ai conexiuni, surse, echipe, redacții, deadline-uri, șefi, parametri, teme. Prieteni nu prea ai.”
„Eu am.”
Tim (o să-i spunem Tim) a lucrat la BBC, are o experiență internațională de invidiat în jurnalismul de radio și ne ține un fel de crash course cu privire la ce poți face cu un microfon, o pereche de căști și o poveste în secolul nostru. Suntem o echipă internațională, toți cu douăzeci de ani mai tineri ca el. Carierele noastre sunt la început. Când îi spun că am prieteni, o spun de pe sub pielea omului tânăr, care a crescut cu filme în care prietenia e plasa de siguranță a fiecărei zile, un fel de confirmare a faptului că tu vei rămâne tu, că nimic grav nu te va amputa identitar din cercul unor oameni cu care împarți cafele, confidențe și un soi de umor vital care pare a fi inserat în orice gest. Tim se uită la mine cu o îngăduință aproape paternă, ca și cum nu ar vrea să desțeasă lucrătura păianjenului care-mi acoperă privirea. Pentru el sunt unul dintre nenumărații oameni tineri care cred că tot ce zboară se mănâncă și care s-au uitat prea mult la Friends.
„Prieteniile sunt conjucturale, Ioana. O să vezi.”
Acum, douăzeci de ani mai târziu, mă traversează destul de des ce a spus Tim atunci. Nu cred că are legătură cu profesia. Sau poate că are. Cel mai mult însă cred că are legătură cu așteptări prost calibrate și cu o anume mitizare a prieteniei care, din punctul meu de vedere, rămâne una dintre cele mai frumoase, dar și dintre cele mai fragile relații umane. Și cu faptul că, așa cum ne-a spus cu multă înțelegere pentru entuziasmul nostru acum douăzeci de ani, prieteniile sau, poate că e politically correct să reformulez, cele mai multe prietenii sunt contextuale.
Contextual, ne trimitem inimioare și recomandări de cărți. Contextual, suntem disponibili pentru ceilalți (chit că abia dacă reușim să fim disponibili pentru noi înșine). Contextual, ne pasă, ne e dor, ne iubim, vai, ce mult m-am gândit la tine. Cumva, am rămas doar cu gândul… Contextual, ne traducem prietenia în likeuri și distribuiri, etichetări în stories și reels, în scurte conversații pe chat care se termină foarte des cu „ar trebui să bem o cafea” pe care nu o bem, în fapt, niciodată. Mă rog, ne mai trimitem câte un GIF.
Dacă ne merge bine, avem în jurul nostru „comunități”. Dacă ne merge rău… lucrurile devin contextuale. Unele dintre cele mai grotești lucruri, în momentele proaste, le-am auzit de la prieteni. Sau nu le-am auzit deloc, pentru că prietenii au dispărut dincolo de o cortină a tăcerii, care probabil că e foarte grea, pentru că prietenii nu o ridică decât atunci când ești iar bine și te poți achita din nou full time de rolurile tale de bază de date ambulantă, umăr de sprijin sau arhivă mobilă de momente umoristice.
Unele dintre cele mai frumoase, calde, umane lucruri, în aceleași momente proaste, le-am auzit de la oameni despre care nu știam
că-mi sunt prieteni. Unii dintre ei locuiesc foarte departe, deci contextul e, oarecum, în defavoarea mea. Sunt extrem de ocupați și nu prea am băut cafele concrete. Nici de amuzat nu cred că ne-am amuzat prea mult, că nu avem o istorie în acest sens. Sunt totuși oamenii care au întins mâini de dincolo de ecrane, de hârtii, de cam orice când m-am clătinat. Uman, profesional, lăuntric. Nu am înțeles de ce, dar lipsa asta a motivației explicite a făcut lucrurile cu atât mai frumoase, ca și cum prietenia ar fi ceva care se poate lega strâns și atunci când nu râzi cu gura până la urechi și lumea ta nu e iluminată de speranțe. E o lume cenușie, în care altcineva totuși vrea să intre. Pentru tine.
Într-o notă vag melodramatică, alimentată literar (întotdeauna am avut o pasiune pentru Fitzgerald), asta te face să te gândești la petrecerile lui Gatsby, unde e mereu arhiplin și oamenii se bucură de o vară eternă, inundată de artificii și foșnet de muselină și de organza, și la înmormântarea lui, unde nu e absolut nimeni. Probabil pentru că s-a terminat șampania.
Nu mai am nicio legătură cu prietenii pe care-i aveam când l-am contrazis pe Tim. Pur și simplu, au alunecat din viața mea în viețile lor sau în viețile altor prieteni. De atunci, mișcarea asta de flux și reflux mi s-a întâmplat cu mai mulți oameni, ceea ce sigur că ar fi putut construi o barieră nici măcar fină nu de corali, ci de cinism. Încerc să nu-i cedez.
Când sunt pe punctul de a-i ceda, mă gândesc că, de multe ori, în contextele proaste, oamenii nu prea știu ce să-ți spună, pe când în contextele bune au toate vorbele la ei. Că o gafă e o gafă, o tăcere e o tăcere și viața merge înainte inclusiv cu relațiile pe care timpul, schimbările prin care trecem cu toții și… contextele, din păcate, le modelează continuu. Nu-i un capăt de țară. E doar un gust amar care la douăzeci de ani e intuibil, poate, dar greu imaginabil. La patruzeci plus e o experiență care nu te mai îndoaie, deși mai are, uneori, puterea de a te surprinde.
În copilăria mea, adoram după-amiezile în care bunica mea își primea prietenele în vizită. Uneori, aveam voie să rămân și eu, alteori, nu. Când aveam voie, sorbeam hulpav fiece frântură de conversație, fiece parfum, fiece urmă de ruj care se lipea de ceașca de porțelan în care se răcea cafeaua. Veneau pe la cinci și stăteau mult la povești, unele șopotite, că erau despre boli, mutilări și alte prietene care treceau prin orori despre care eu nu știam că fac parte din cotidian, alteori despre patiseria de casă, tipare de taioare scoase din Burda și din Neckermann, sirop de muguri de brad, pentru nepoții răciți, călătorii la care niciuna dintre ele nu avea acces, dar pe care toate le visau.
Erau un grup eclectic, care mi-au făcut cunoștință cu ideea de secrete, cu mirosurile pudrate, coafurile tapate, porțelanul chinezesc, ciocolata cu cocori pe ambalaj, povești interzise despre fiica prietenei unei cunștințe a verișoarei cumnatei doamnei care fusese croitoreasa Magdei pe vremea când Nelu învăța la seral. Mi le amintesc pe toate foarte viu, în straturi de voce, de mătase, diolen și Nina Ricci. L’Air du Temps, cel mai probabil. În adolescență cred că am trăit, la un moment dat, cu convingerea că așa o să îmbătrânesc și eu, între tăvi cu cornulețe și conversații la telefon, tocuri de cinci și cafea la ibric. Împărțită. Povestită.
Acum, când îmbătrânirea e mă degrabă un construct cultural și cafeaua vine de la espressor și se numește specialty coffee, iar taioarele se cumpără de la magazin și din aplicații, înțeleg mult mai bine ce-a vrut să spună Tim. Atât că eu nu cred că prieteniile sunt neapărat contextuale. Cred că țin de calitatea oamenilor. Iar pe teritoriul acesta am făcut alegeri proaste și alegeri mai puțin proaste. Nu mă îndoiesc că, așa cum pe mine mă dor (mai mult retrospectiv și, în orice caz, surd) cuvintele în plus sau tăcerile unora, am tăcut sau, poate, am vorbit prea mult la rândul meu, am lipsit sau am fost prea intruzivă când a fost nevoie de mine și nu am știut să fiu acolo. Pentru altcineva.
„Am”, mi-a spus cineva, de curând, într-un studio, „mai puțin de trei prieteni adevărați.” Am tresărit doar pe dinăuntrul meu și mi-am înghițit cuvintele, care erau „Și eu”. Și eu tot mai puțin de trei. Adevărați. Deși granițele cuvântului prieten sunt, în cazul meu, din ce în ce mai… contextuale. Încerc să nu aștept nimic de la nimeni fără să mă acresc suficient cât să nu văd când prietenia chiar vine și e caldă, firească, lipsită de zgomot. În unele zile îmi iese, în altele, nu.
Încă mă uit la seriale cu prietene prezente, aproape zi de zi, unele în viețile altora. Îmi plac. Răscolesc o amintire care mie nu mi s-a întâmplat, dar față de care am, acum, mai degrabă duioșia dată de experiența (în general, destul de dură) pe care ți-o imprimă dezamăgirile umane despre care știi că nu mai contează cine știe ce. In the long run.
Când se întâmplă însă o cafea cu un pic de viață împărțită narativ, o oră pe care o decupez în tandem cu altcineva din obligațiile zilei, am senzația foarte puternică a faptului că oamenii cu care poți împărți frumusețe și deziluzie îți dăruiesc și primesc din partea ta o anumită intimitate. E ceva care schimbă greutatea aerului și viteza cu care el îți umple plămânii. Ca un buffer. Ca o plasă de siguranță.
Uneori, vorbesc cu mama despre câte una dintre doamnele care o vizitau după-amiaza pe bunica mea. Cu cele mai multe știm ce s-a întâmplat, așa cum și ele cred că știu destul de multe lucruri despre noi. Câteva îmi scriu pe rețelele de socializare, cu precădere când le place o rochie a mea sau când mă văd într-o situație de muncă. Îi povestesc mereu mamei despre bucățile astea de conversație, ca și cum aș recupera un rest de cocă dulce din tava cu cornulețe. Pentru mine, ele toate arată la fel – coafate, pudrate, rujate, cu ciorapi fini și parfumuri recognoscibile. Doar eu am crescut pentru ele, port tocuri de zece sau mai mult și nu mă dau cu fixativ.
Mi le amintesc cum sunau, pe telefonul fix, mi-o amintesc pe bunica mea orchestrând întâlnirile lor.
„Auzi, mami”, mă întreabă fetița mea, din când în când, evocând câte-o figură care obișnuia să fie familiară, „ce s-a întâmplat cu X? Sau cu Y?”
De obicei am telefonul lângă mine (cred că, la un moment dat, scheletul nostru se va modifica și ne va crește un al șaselea deget, permanent atașat de un device), sunt cu căștile pe urechi, scriu un mail, am vreo șase ferestre de chat deschise și Instagramul clipocește și el o dorință de dialog ceva mai puternică decât Whatsapp Web. Sunt, cum ar veni, conectată.
Copila e însă mică și, din ce îmi aduc aminte, vârstele la care crezi în Ahile și Patrocle, Mickey și Pluto, Sherlock și Watson, Frodo și Sam, Carrie și celelalte au în ele o inocență superbă, puțin înțelegătoare cu natura umană, dar infestată de una dintre cele mai frumoase iluzii care continuă să ruleze, emoțional și imagistic, până târziu în viața adultă. Așa că adun toată înțelegerea din mine și toată detașarea care, măcar pentru o vreme, are șanse să fie un buffer între ea și lume, între mine și… ele. Contextele care au orchestrat disparițiile.
„Nu știu, puiule, nu știu ce s-a întâmplat.”