Prea multă incertitudine, prea multă tristețe în jur, prea multă nemulțumire, prea multe lucruri care lâncezesc pe lista de to-do de săptămâni întregi și la care nu ajungi, prea multe urgențe. Prea multe cărți de citit, prea multe luni fără o vacanță adevărată, prea multe zile în care ți-ai pierdut cumpătul și ai ridicat vocea la copii, prea multe seri în care n-ai apucat să stai cu ei la povești înainte de culcare. Prea mult timp de când te-ai simțit în siguranță. Am început acest articol aseară cu două ore înainte să se instituie în Viena un al doilea lockdown pe motive de Covid-19 și la două ore după ce un tânăr de 20 de ani a deschis focul cu o armă automată în centrul orașului. Patru persoane au fost ucise, alte 22 rănite grav. Astăzi, și Marea Britanie a ridicat nivelul de alertă cu privire la potențiale atacuri teroriste la „sever”. Iar în seara asta se decid alegerile prezidențiale din SUA; rezultatul, indiferent care, va avea repercusiuni semnificative pentru întreaga planetă. Aveam de gând să scriu despre echilibrul dintre muncă și viață (work-life balance). Urma să povestesc despre cum, mai nou, sintagma „echilibru muncă-viață” e considerată perimată și se vorbește mai degrabă despre „integrarea” dintre muncă și viață (work-life integration). Foarte interesant – dar, până să ajungem acolo, cum reușim să găsim armonia dintre lume și viață? Ce faci când totul e, pur și simplu, prea mult? Am lângă mine, pe birou, o carte cu coperta roz bombon; se cheamă „Burnout” și am citit-o după ce am auzit un podcast în care Brene Brown le intervieva pe cele două autoare, Emily și Amelia Nagoski (marea problemă cu podcasturile lui Brene Brown este că îmi dau total peste cap promisiunile de a nu mai cumpăra cărți). La fel ca multă lume, m-am gândit inițial la burnout ca la ceva ce se întâmplă când muncești prea mult, cum pățesc de exemplu legendarii corporatiști japonezi care adorm pe stradă sau mor de epuizare. Realitatea însă pare să fie mult mai complexă – și mai aproape de casă.
Conform surorilor Nagoski, termenul de burnout a fost folosit pentru prima oară de Herbert Freudenberger, care l-a definit în 1975 ca suma a trei simptome:
– Epuizare emoțională („mi-a păsat prea mult și prea multă vreme, nu mai am putere”).
– Epuizarea resurselor interne de empatie și compasiune.
– Diminuarea sentimentului de realizare personală (inutilitatea oricărui efort, „orice aș face, e tot aia”). Sună… familiar, nu? Descris așa, burnout-ul pare mai puțin un fenomen exotic asociat cu dependenții de muncă și mai mult starea de spirit a oricăruia dintre noi după ce se termină știrile. N-o să vă surprindă, presupun, că a trăi în stare de burnout nu e deloc minunat pentru sănătate și nici pentru munca sau relațiile noastre.
Dar ce putem face atunci când sursele burnout-ului sunt evenimente globale, asupra cărora nu avem niciun control? E important să facem o diferență foarte clară între „stresor” – evenimentul, amenințarea care a declanșat reacția de stres – și stresul în sine – reacția neurologică și fiziologică pe care o provoacă în corpul nostru amenințarea respectivă. În lumea modernă, spun autoarele, „ai mai multe șanse să te ucidă stresul decât stresorul… În vreme ce tu încerci să ții sub control stresorii zilei, corpul tău încearcă să proceseze stresul zilei; este absolut esențial pentru starea ta de bine – la fel de important ca somnul sau mâncatul – să îi poți oferi corpului tău resursele de care are nevoie pentru a completa ciclurile reacțiilor de stres care au fost activate”. Ajungem în burnout pentru că rămânem blocați în „tunelul” unor emoții negative; în mod normal, acestea (furie, frică, anxietate) apar ca reacție la un eveniment stresant și au o durată de viață limitată – acesta este „ciclul reacției de stres”. La capătul tunelului suntem din nou calmi. Fenomenul de epuizare emoțională apare atunci când rămânem blocați într-o emoție, iar unul dintre motivele blocajului este expunerea constantă la situațiile care activează emoția respectivă.
Din fericire, se pare că există modalități în care putem să „completăm ciclul”, ajutându-ne corpul să proceseze stresul chiar și atunci când nu putem face nimic pentru a îndepărta sursa stresului. Cum? Să ne întoarcem cu imaginația la vremurile când te omora mai degrabă stresorul decât stresul. De exemplu, un stresor felin de câteva sute de kilograme, dornic de o gustare. Ce face un strămoș al nostru, să-i spunem Ug, urmărit de un tigru? Cel mai probabil, fuge, ajutat de reacția de stres a corpului, care suspendă orice activități neimportante cum ar fi digestia, libidoul sau sistemul imunitar, pentru a pompa toată energia către mușchi. Să zicem că Ug reușește, în mod miraculos, să ajungă înapoi la satul natal, unde frații și verii prind și ucid tigrul. Ug este fericit, recunoscător că e încă în viață. Trage adânc aer în piept, se îmbrățișează cu toată lumea, carnea tigrului e transformată într-un festin pentru întregul sat, Ug se simte în siguranță și fericit. Stress cycle – complete.
Dar ce poate face un contemporan al nostru, să-i spunem Geo, urmărit nu de un tigru, ci de o pandemie care durează luni de zile, combinată cu știri politice constant negative și asezonată cu atacuri teroriste, plus grija constantă despre ce se va întâmpla cu economia și, implicit, cu afacerea sau locul lui de muncă? Oricât ar părea de bizar, se pare că cea mai bună strategie pentru Geo e să urmeze exemplul lui Ug și să fugă. Sau să danseze, să joace tenis, să facă yoga, să țopăie pe loc. Cea mai eficientă armă împotriva stresului e mișcarea, pentru că „activitatea fizică e cea care îi confirmă creierului tău că ai supraviețuit cu succes amenințării, iar corpul tău e în siguranță”.
Nu te simți în stare să te ridici de pe canapea? Există alternative mai puțin epuizante, chiar dacă nu la fel de eficiente, inspirate tot din povestea lui Ug: respirații adânci și lente, interacțiuni prietenoase cu cei din jur (în mod surprinzător, o conversație scurtă cu casiera de la supermarket sau un schimb de replici și zâmbete cu barista pot fi miraculoase), râsul (mai ales împreună cu alții) sau afecțiunea – mai ales cea fizică: un sărut „ca-n filme”, o îmbrățișare prelungită sau, pur și simplu, mângâiatul pisicii. Sunt, din nou, metode de a semnala creierului nostru că lumea, așa alandala cum e ea, e totuși un loc în care ne putem simți în siguranță.
O altă categorie de metode pentru a ne elibera de stres sunt cele prin care ajutăm în mod direct la procesarea emoției: orice formă de exprimare a creativității. Sau, deși poate părea contraintuitiv, o porție zdravănă de plâns. Ambele sunt modalități de a ajuta emoția să se desfășoare, crescând șansele de a ne putea întoarce la starea de calm. Nu contează prea mult unde începem, iar fiecare dintre noi va reacționa mai bine la unele dintre aceste metode decât la altele. (Și e posibil să avem nevoie, pe lângă sprijinul pe care ni-l acordăm singuri, și de sprijinul unui terapeut.) Esențial e să facem ceva.
Recunosc că după seara de ieri n-am avut putere să fac sport – dar am ieșit la plimbare, mi-am îmbrățișat copiii și am răspuns cu drag mesajelor de pe Facebook, unele de la oameni cu care nu am vorbit de ani de zile, care întrebau dacă suntem bine. Înainte de culcare, ne-am uitat la sitcomul preferat al copiilor și am râs în hohote. Și poate mâine, poimâine sau luna viitoare o să îmi dau seama că, încet-încet, mi-am recăpătat destul din puteri ca să mă gândesc cum pot face să fie mai bine nu doar înăuntrul meu, dar și în afară. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.