Surpriză! Încrederea în sine nu este o resursă de sine stătătoare. Nu există oameni cu încredere în sine și oameni fără. Există, în schimb, oameni cu mai multă încredere și alții cu mai puțină sau foarte puțină. Dar oameni lipsiți total de încredere în sine… nu găsim!
Ce este diferit la oamenii cu multă încredere? Exercițiu, practică în domeniul în care par să aibă foarte multă încredere în ei! Știu să facă mai multe lucruri, au siguranța că le pot face și au un grad de autonomie mai mare. Afirmăm că nu avem încredere în noi să vorbim în public, dar conducem, scriem proiecte, creștem copii și tot așa. Sau invers, spunem că putem vorbi ore în șir în fața publicului, dar nu putem face altele. Și ne repezim să dăm vina pe încrederea în sine, la orice lucru nou, neexersat suficient, ca și cum această încredere nu ar exista deloc. De fapt, încă nu este „încărcată”.
Experimentare vs. lipsa de încredere
Tot ce e nou ne sperie și de aceea tindem să ne autoetichetăm ca fiind persoane fără încredere în sine. Practic, diferența vine din experiența de a face. În încercarea noastră de a fi părinți perfecți, de obicei, îi supraprotejăm pe cei mici, facem lucruri în locul lor, iar ei nu ajung să aibă un nivel de autonomie corespunzător vârstei lor. Nu știu că pot, mai pe românește. Nu au încercat, nu au experimentat și consideră că ei nu sunt în stare. Reversul medaliei vine în adolescență, exact când tinerii nu au nevoie de critici, certuri și etichetări. Doar că noi, cei care ne-am dorit părinți foarte buni, câteodată mai obosim și, cum ei nu știu să facă mai nimic pentru că noi nu i-am încurajat, ajungem să le aruncăm vorbe de genul: „Ești mare și nu știi să faci nimic, ești leneș, ești obraznic etc.”.
Părerile celorlalți contează…
De ce zic că acest tip de comportament vine fix când ei, adolescenții, nu au nevoie de așa ceva? Pentru că adolescența este o perioadă foarte sensibilă. Atunci copiii încep să se raporteze la părerile celor din jur. Tot în adolescență apar schimbările corporale, când părul se îngrașă excesiv, mirosul de transpirație își face și el simțită prezența, ca să nu mai vorbim de fața iritată sau chiar acneică. Este perioada în care copiii văd și simt că se întâmplă ceva cu ei, înțeleg că e firesc, dar nu se adaptează ușor la toate aceste transformări atât de evidente și chiar deranjante.
Acum să ne închipuim…
… un adolescent care aude acasă, de la părinți, că nu face mai nimic bine și este etichetat în diverse feluri. Apoi merge la școală și primește remarci cu privire la felul în care arată. Cât îi va fi lui de ușor să creadă acele remarci? Foarte ușor! Cât de ușor îi va fi să cadă în depresie? Foarte ușor! Cât îi va de ușor să ceară sfatul părinților sau chiar ajutorul lor sau al specialiștilor? Foarte greu! Probabil va crede ce i se va spune că a făcut greșit, pentru că asta aude zilnic.
Ce e de făcut
În primul rând, să le oferim copiilor șansa de a fi autonomi de mici, pentru
a nu ajunge în astfel de situații, iar dacă am căzut în capcană, măcar să devenim atenți la felul în care le dăm mesaje.
Pe de altă parte, mesajele toxice pe care le transmitem copiilor, chiar cu bune intenții, vin tocmai din modul în care și noi am fost crescuți. Spre exemplu, mesajul să păstrăm lucrurile frumoase pentru diverse ocazii. Este un mesaj simplu, care nu pare dăunător. De fapt, subliminalul acestui mesaj construiește în mintea copilului impresia că este important să arăți bine în fața lumii, că asta este ceea ce contează, mai mult decât să fii bine cu tine însuți. Iar dacă punem acest mesaj în contextul actual al platformelor de social media, pentru majoritatea adolescenților acolo este locul în care își formează părerile despre lume, despre ce e bine, rău, frumos, corect, incorect.
Soluția
Copilul trebuie să primească aprecierea părinților, în primul rând. Apoi, cred că soluția este acceptarea de sine și vine din dragostea necondiționată pe care ți-o oferi. Când accepți că ești ce ești, că arăți cum arăți, doar atunci poți spune că te iubești și te simți confortabil cu imaginea ta. Și aici, rolul familiei este foarte important.
Cel mai mare moment al meu de conștientizare al acestui lucru a fost cu fiica mea. Charlize avea 8 ani și s-a lovit rău la dinții permanenți, iar eu am înnebunit de stres. În plânsul ei de durere, mi-a strigat: „De ce îți pasă așa mult de cum o să arăt? Ce, doar dacă sunt frumoasă sunt om? Doar dacă sunt frumoasă pot fi iubită? Doar dacă sunt frumoasă, trăiesc? Așa cum sunt, tot om sunt și trăiesc!” Am plâns mult după acel episod și mi-am dat seama cât de puternic sunt lipite în subconștientul meu toate normele, fricile cu care am fost crescută.
Revenind la filosofia de viață a fetei mele, concluzia pe care am tras-o a fost că, indiferent de haine, de kilogramele pe care le ai, de pielea imperfectă, de trăsăturile specifice chipului tău, ești un om iubit și valorizat de ceea ce știi și faci.
Ce se întâmplă între prieteni
Chiar dacă copiii si adolescenții reușesc să facă diferența dintre realitate și filtre, postări de laudă și altele asemenea, creierul lor primește stimulul vizual și auditiv. Degeaba îți spui că e un „fake”. De văzut tot ai văzut, stimulul tot a ajuns în creier, precum și dorința secretă „cum ar fi dacă…” și, ulterior, dezamăgirea: „Eu nu sunt așa!”.
Mai rău de atât e că, plecând cu imaginile astea pe stradă, copiii noștri se întâlnesc cu prietenii și se simt stânjeniți că nu arată bine. Și prietenii se simt la fel, iar dacă au un temperament mai impulsiv vor fi răutăcioși la adresa celorlalți, ca să se simtă ei în confort. E un cerc vicios și e foarte greu de ieșit din el.
Trăim într-o societate în care aspectul fizic, statutul social contează mai mult ca oricând, iar gradul de marginalizare pe astfel de considerente este și el crescut.
EȘTI OM, cu emoții, cu bucurii și tristeți, cu dorințe și visuri, cu războaie și victorii…TRĂIEȘTI!!! Iar oamenii ar fi bine să te respecte pentru asta și nimic mai mult!
Gabriela Maalouf, psiholog clinician