FacebookTwitterLinkedIn

Pentru că nu suntem capabili să digerăm sinceritatea absolută.

O minciună frumoasă sau un adevăr dureros – ce preferați? Adevărul, numai și numai adevărul ar răspunde peste 90% din oameni! Dar eu zic să nu le luați răspunsul de bun. În teorie, toţi ne dorim prieteni și parteneri 150% sinceri. Dar, oare, avem „stomac” pentru a primi sinceritatea lor brută, fără să ne supărăm și fără să creăm tensiune între noi? Realitatea tuturor relațiilor adevărate (nu cele de pe Instagram, evident) ne arată că NU.

Le cerem copiilor noștri să spună adevărul, dar noi mințim, în medie, de cel puțin două ori pe zi. De ce? Pentru că nu suntem capabili să digerăm sinceritatea totală. În ciuda faptului că o cerem și spunem (sau chiar credem) că o oferim la rândul nostru, de cele mai multe ori, NU avem o capacitate de autoreglare care să ne permită să integrăm opiniile reale ale celorlalți. Mai ales în subiectele sensibile pentru noi.

Suntem ostatici ai propriului Ego și contactul cu ceea ce cred ceilalți ne-ar face bucăți fragila stimă de sine. De aceea, o relație în care oamenii și-ar spune tot timpul exact ceea ce gândesc ar exploda foarte repede. Așa că nici nu vă sfătuiesc să încercați asta acasă. Mai bine vă uitați întâi la #TheInventionOfLying, să vedeți cât de tragicomic poate fi acest experiment.

Pentru că ne-am obișnuit să lucrăm zi de zi cu sferturi și jumătăți de adevăr.

Adevărul este că minciuna e parte din strategia noastră de supraviețuire și poate îmbrăca multe forme:

1. Eroarea: atunci când cineva minte din greșeală, dar fără intenție, susținând ceva fără a ști că acel lucru nu e conform cu realitatea.

2. Omisiunea: atunci când cineva prezintă în mod deliberat numai o parte (convenabilă sieși) din adevăr și ascunde aspecte relevante.

3. Distorsiunea: atunci când cineva deformează voit unul, mai multe sau toate aspectele unui lucru.

4. Negarea: atunci când cineva refuză să recunoască sau să accepte un fapt, fie numai față de interlocutor, fie inclusiv față de sine (deci poate fi conștientă sau inconștientă).

5. Minimizarea: atunci când cineva reduce voit amploarea sau implicațiile unui lucru/trăsăturile unei persoane.

6. Exagerarea: atunci când cineva amplifică voit amploarea sau implicațiile unui lucru/trăsăturile unei persoane/caracteristicile unui eveniment.

7. Invenția: atunci când cineva prezintă în mod deliberat o cu totul altă narațiune decât cea pe care o cunoaște în legătură cu un lucru sau cu o persoană.

Chiar și tăcerea poate fi o formă de a ascunde adevărul uneori.

Pentru că, pe măsură ce îmbătrânim, realizăm că nu toată lumea ne merită adevărul.

Eu nu încurajez lipsa de onestitate. Ce încurajez e dozarea cu responsabilitate a adevărului profund. Pentru că nu toată lumea din jur merită să primească din adevărul nostru interior. Cine e demn de acest dar prețios? În primul rând, noi înșine. Dacă am fi sinceri cu noi, dacă ne-am lua în brațe fricile și ne-am accepta vulnerabilitățile, motivațiile și adevăratele dorințe, am lua cu totul și cu totul alte decizii. Și probabil am fi mai împăcați cu consecințele lor.

Apoi ne merită adevărul cei care știu să îl respecte chiar și atunci când el nu coincide cu viziunea lor. Ideal ar fi ca primul pe listă să ne fie partenerul/partenera de viață. Dacă într-un cuplu nu exisă suficientă conexiune și iubire pentru a împărtăși adevărurile importante, atunci relația e foarte vulnerabilă. Cum spunea cineva, gradul de adevăr pe care îl poate suporta o relație e un indicator pentru soliditatea ei.

Oamenii care nu își pot împărtăși adevărul cu partenerul sunt, de fapt, foarte singuri. Iar a fi singur în doi e mult mai dureros decât a fi singur cu tine. Doi oameni care împart același spațiu fizic, fără a împărtăși și adevărul lor emoțional, trăiesc, de fapt, în realități diferite, în „case” emoționale diferite. Onestitatea, în primul rând cea emoțională, creează intimitate și sudează adevăratul cuplu, cel în care partenerii locuiesc împreună în aceeași realitate, chiar și atunci când sunt la mii de kilometri distanță. La fel, dacă o altă relație decât cea de cuplu permite un nivel de intimitate mai mare, e semn că relația de cuplu are o avarie la motor.

În legătură cu ce e important să fii sincer cu partenerul de cuplu? În legătură cu ceea ce este important pentru tine și cu tot ceea ce știi că e important pentru el. În al doilea rând, cu așteptările pe care le ai de la el și de la relație. În funcție de ele, partenerul tău își poate crea o hartă cu ajutorul căreia să navigheze spre ce îți dorești. Dacă reperele sunt false, nu e de mirare că se va rătăci pe drum.

Pentru că păstrarea unui „secret” într-o relație ne va „mânca” o cantitate de energie tot mai mare. Minciuna consumă resurse pentru a fi menținută: ea cere atenție la detalii și tot mai multe alte neadevăruri care să îi acopere vlăstarii. Pe termen lung, devine mai costisitoare decât pagubele produse de expunerea secretului cu pricina.

Pentru că, uneori, adevărul chiar nu e cea mai înțeleaptă alegere.

Iată cinci criterii pe care învățăturile budiste ne recomandă să le folosim când nu știm dacă e bine să nu să spunem ceea ce știm – înainte de a spune ceva important, întreabă-te dacă acel lucru este:

1. Faptic și adevărat (CE spui)

2. De ajutor sau benefic cuiva (PENTRU CE îl spui)

3. Cu intenții bune și nu în interes personal (DE CE îl spui)

4. Rostit frumos (CUM îl spui)

5. Potrivit pentru a fi spus în acel moment (CÂND îl spui)

Intenția contează. Să folosim adevărul pentru a zidi, nu pentru a distruge. Ne putem ascunde în spatele adevărului pentru a distruge încrederea unui om în sine sau pentru a-i zdrobi speranțele printr-o doză de realism administrată fără empatie sau când nu e suficient de copt pentru a ști să o primească. De aceea se spune că inteligența singură nu e de ajuns pentru a da mai departe un mesaj important. Pentru a comunica adevărul cu scopul de a construi, și nu de a dărâma, inteligența trebuie dublată de afecțiune. A spune adevărul cu dragoste face toată diferența.

O puteți urmări pe Olivia Petre și pe conturile personale @OliviaPetre și @ArtaDeAFiÎmpreună.