Pentru unii, iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul celui care a strivit-o, pentru alții iertarea este cea mai teribilă manieră de a te răzbuna; sunt și păreri care o fac un atribut dumnezeiesc și altele care consideră că nu este potrivită celor slabi, fiind atributul celor puternici. Mulți oameni folosesc cuvântul pentru a descrie experiența lăsării în trecut, după o vreme, a unei dureri personale. Cu timpul, ei încetează să se mai gândească obsesiv la o anumită suferință, iar când totuși își aduc aminte comportamentul jignitor al celui care i-a rănit, nu mai resimt nicio încărcătură emoțională. Și când vorbesc despre iertare, afirmă că ideea suferinței îndurate nu-i mai deranjează, gândind precum Sfântul Augustin: „Suferi de pe urma nedreptății unui om rău? Iartă-l, ca să nu fiți astfel doi oameni răi”.
Nu găsesc îngăduință, deși m-am străduit, și consider compătimirea o boală a unui suflet slab, pentru persoanele care se înduioșează de lacrimile răufăcătorilor, alimentând o rană care va întârzia să se vindece. Spinoza, unul dintre reprezentanții de seamă ai curentului filosofic raționalist, consideră că iertarea împiedică înfăptuirea justiției, reprezentând un risc pentru extinderea relelor în rândul oamenilor. La rândul său, un alt reprezentat al raționalismului, Immanuel Kant, consideră iertarea drept „cea mai înaltă formă de nedreptate”. Din acest motiv, Kant condamnă „indulgența moale”, considerând că iertarea nu contribuie la înlăturarea infracțiunii comise. În schimb, Hegel consideră că iertarea marchează recunoașterea egalității față de ceilalți, apărând în momentul în care o conștiință liberă renunță la judecarea celor care s-au compromis în acțiunile lor, motiv pentru care iertarea dispune de un loc special în dialectica de „recunoaștere” a celuilalt. Spre deosebire de Hegel, Vladimir Jankélévitch consideră că iertarea nu își găsește o justificare rațională sau juridică, plasând conceptul în domeniul filosofic, motiv pentru care iertarea reprezintă „darul plin de har, de care beneficiază infractorul”.
Pentru Hannah Arendt, reflecția privind dimensiunea iertării se plasează în raport cu posibilitățile acțiunii umane, deoarece natura umană se află într-o luptă continuă „împotriva imprevizibilității viitorului și a ireversibilității trecutului”. Jacques Derrida, chiar dacă admite faptul că există o limită a iertării, o gravitate a unei fapte care nu poate fi iertată, își focalizează atenția asupra autenticității iertării. Paul Ricoeur subliniază faptul că iertarea, deși nu este imposibil de acordat, prezintă un grad ridicat de dificultate în cadrul societăților. Realmente, sunt situații de viață în care răul pe care-l facem nu mai poate fi justificat în niciun fel. În acest caz, iertarea repetată la nesfârșit, ca în formula „de șaptezeci de ori câte șapte”, e o greșeală și, totodată, felul prin care cel iertat profită cu constanță. În cazul situațiilor de viață expuse mai sus, cred că vorbele Ilenei Vulpescu sunt cele mai clare: „Iertarea nu schimbă și nu șterge faptele, cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare”.
„Greșelile nu se iartă, ci se repară”, spunea Iorga. O eroare comisă din lipsă de maturitate, o greșeală a tinereții, ignorată din imaturitate, dar asumată și reparată ulterior, merită mai multă îngăduință și, evident, circumstanțe atenuante. Și atunci, dacă ierți, iartă totul, nu păstra umbre de zgură care să se trezească după o vreme la viață. Doar așa iertarea devine cea mai aleasă floare a victoriei. Iertarea poate fi privită din multe puncte de vedere: psihologic, filosofic, religios fiind cele mai importante. În cazul de față, a ierta greșeli de acest tip ajută și eliberează. Dacă iertăm, nu înseamnă că negăm faptul că am fost răniți, doar că, parcurgând etapele iertării (conștientizarea propriei furii, decizia de a ierta, atenția concentrată pe ideea iertării), vom descoperi, aprecia și ne vom elibera din chingile emoționale în care suntem prinși. Psihoterapia asigură spațiul, timpul, siguranța și metodele necesare unui demers al iertării. Nu toți iertăm în același fel. Dacă abordăm situația cu umor, putem gândi precum Oscar Wilde și să ne spunem: „Întotdeauna, iartă-ți dușmanii, nimic nu-i enervează mai tare”. Procesul iertării este unul personal, care se parcurge în timp și are modalități diferite de manifestare. Pe deasupra, motivația de a ierta este și ea specifică fiecăruia dintre noi. Când cineva spune: cele mai dificile trei lucruri în această viață sunt a păstra un secret, a ierta și a profita de timp, înseamnă că a trecut, cu certitudine, prin toate stările provocate, inclusiv de iertare.
Iertarea de sine este un alt tip de iertare. „Fii îngăduitor, căci toți avem nevoie de iertare”, spunea Seneca și cu siguranță în această speță e cea mai potrivită abordare. Psihopatologia iertării include: incapacitatea de a ierta, iertarea prematură, iertarea excesivă, pseudo-iertarea, căutarea implacabilă de iertare, capacitatea de a accepta iertarea, incapacitatea de a căuta iertarea și dezechilibrul dintre capacitatea de iertare de sine și iertarea altora (Akhtar, 2018). Iertarea este un proces complex. Uneori, ierți atât cât iubești. Când aud cuvintele iertare și a ierta, primul gând este spre învățătura biblică… „Şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. A ierta nu înseamnă a nu recunoaște ceea ce simțim sau ceea ce a dus la comiterea greșelii. A ierta înseamnă a-ți accepta și sentimentele de mânie, neajutorare, ranchiună și chiar anxietate și, totodată, înseamnă a intra în procesul de vindecare generat de ele, care va conduce la o sănătate fizică și psihică mai bună. Din punctul meu de vedere, este cea mai grea formă de iertare, însă cea mai benefică din punctul de vedere al rezultatelor pe termen lung.
Iertarea, semn al bunătății sufletești, o virtute creștină, este o lecție care se predă undeva în clasa a VI-a, dar care ar trebui să ne însoțească pașii de-a lungul întregii vieți. Iertarea este o formă de implicare, de forță, dar și de eliberare. Iertarea vindecă suflete rănite, minți obosite, trupuri slăbite. Și, în plus, nu știi cât de puternic ești până nu exersezi iertarea…