FacebookTwitterLinkedIn

Suntem învățați de sistemul clasic de învățământ să punem accent și presiune pe dezvoltarea cognitivă a copiilor încă din primii ani de colectivitate. Este de ajuns pentru o creștere frumoasă? Nu. Iar în rândurile de mai jos povestim de ce dezvoltarea emoțională are un rol atât de mare în creșterea unui copil echilibrat, cu o stimă de sine crescută și cu rezultate bune la învățătură.

Avem o goană după dezvoltare cognitivă – părinți și profesori deopotrivă – încât deseori uităm că nevoia primordială în primii ani de colectivitate și nu numai este cea de dezvoltare emoțională. Să își identifice emoțiile, să dea glas gândurilor lor, să învețe cum să creeze relații cu ceilalți sau cum să își gestioneze frustrarea când ea apare – acestea sunt obiectivele adevărate pentru primii ani de viață ai copilului. Este foarte important ca la început „de drum“ să dăm glas emoțiilor lor, să le dezvoltăm exprimarea verbală pentru a spune cât mai multe din ceea ce își doresc, să îi ajutăm să pună în cuvinte nevoia.

Deoarece, atunci când copilul are o bază socio-emoțională integrată, învățarea se va așeza mult mai armonios. Iar învățarea profundă are loc atunci când copilul este bine emoțional, este în siguranță, are nevoile de bază îndeplinite, când s-a creat o relație cu persoana care facilitează învățarea (dacă ne gândim la sistemul clasic unde adultul creează experiența de învățare). Când relația dintre adult și copil nu este reprezentată de gânduri precum „sunt în siguranță, adultul mă vede, mă aude, îmi oferă suport, este blând, mă acceptă și nu mă judecă dacă greșesc“ învățarea se întâmplă forțat, pentru că trebuie, din frică și nu de drag.

Dezvoltarea socio-emoțională este platoul pe care așezăm învățarea

Când platoul nu este sau s-a crăpat, când este prea fragil, atunci mâncarea nu va avea un suport stabil. La fel este și în învățare. Dezvoltăm socio-emoțional copiii pentru a-i pregăti pentru viață, a-i echipa cu un set de resurse în interiorul lor, care le vor fi extrem de necesare în viața de adult când vor avea nevoie să gestioneze situații complexe, schimbări, relații, provocări. Construirea inteligenței emoționale este un proces care nu se încheie niciodată, un proces care se întâmplă în paralel cu dezvoltarea cognitivă și care îl ajută pe copil să-și dezvolte auto-controlul, să cunoască ceea ce îi place, să fie echipat cu resurse de gestionare a frustrării, de a face față unor situații provocatoare, să fie orientat către soluții sau să fie capabil să își stabilească un obiectiv pe care îl urmărește cu perseverență. Pentru că, de fapt, ce le dorim copiilor noștri? Să fie fericiți, să trăiască aliniați cu cine sunt, să facă ceea ce le place și să poată gestiona provocările din viața lor. Știm că fericirea noastră este influențată și de calitatea relațiilor pe care le avem, iar asta ține de dezvoltarea noastră socio-emoțională. Întâlnesc des copii foarte bine echipați cognitiv, dar care la 9, 10, 12 ani pun presiune pe ei ca un adult sau trăiesc anxietate, copii care au reziliență la frustrare minimă, probleme care  sunt consumatoare de energie și care îi fac să acționeze greșit în relațiile de prietenie și nu numai. Pentru că poate nu au avut modele, pentru că nu știu cum altfel să facă, pentru că în loc să ne concentrăm și pe această parte extrem de importantă în viața lor, celebrăm o altă reușită la o materie.

Dar cred că pentru a putea da glas emoțiilor copiilor, pentru a-i susține în momentele dificile, e important ca noi, adulții, să lucrăm cu propriile emoții, stări, să dăm noi glas la ceea ce simțim. Copiii sunt oglinda noastră, care uneori ne arată și ce nu ne place să vedem la noi.

Dezvoltarea emoțională este o bucată dintr-un puzzle care susține învățarea și dezvoltarea cognitivă. Iar eu, personal, când lucrez cu copiii în orele de dezvoltare socio-emoțională mă uit să antrenez și să lucrez cu ei pe 4 tipuri de sănătate: fizică, mintală, emoțională, relațională. Acesta este felul în care eu mă uit la această dezvoltare emoțională, iar fiecare dintre acești 4 piloni are nevoie de atenția noastră, are nevoie să fie antrenat. Iar când unul dintre ei este în dezechilibru, atunci toți ceilalți piloni sunt afectați, ca un domino.

Emoționalul și procesul  de învățare

Relația și echilibrul socio-emoțional nu doar că dau startul procesului de învățare, dar de multe ori îl și accelerează. În cadrul școlii pe care am fondat-o, ne concentrăm pe a crea o relație echilibrată între mentori (așa cum îi numim noi pe profesori) și copii. O relație bazată pe încredere, siguranță, joacă și blândețe. Când această relație există, orice experiență de învățare este primită cu mai multă deschidere și curiozitate de către copii.

Credem mult în învățarea prin joacă și prin puntea creată cu viața reală. Copiii învață prin joc și joacă, experimentând și înțelegând cum se aplică conceptele dezbătute în viața de zi cu zi sau cu ce le vor fi de folos. Folosim metoda FER- Familiarizare, Experiență, Reflecție atunci când creionăm orice experiență de învățare. Ne propunem, mai degrabă  să îi ghidăm pe copii către răspunsuri, mai ales pentru că informația este atât de accesibilă astăzi, să îi ghidăm prin întrebări, să le oferim experiențe practice pentru a înțelege ce să facă cu informația și cum să o aplice concret. Le dăm zilnic șansa ca și ei să fie mentori pentru colegi mai mici și ne uimesc cu încrederea pe care o capătă, responsabilitatea pe care o dezvoltă și de abilitățile pe care le au în a gestiona un grup de copii și a-i învăța pas cu pas ceva nou. Copiii pot alege ce vor să învețe, pot alege în interiorul unui curs dacă vor să aprofundeze un subiect sau altul sau propun tematici noi. Astfel, plecând de la interesul lor real, rămân angajați în procesul de învățare. Fiind o comunitate agilă, avem multe instrumente pe care le folosim pentru a-i ajuta pe copii să devină autonomi în propria învățare, să își gestioneze timpul, resursele, proiectele pe care vor să le realizeze.

Ce ar trebui să facă și părinții, în paralel, acasă pentru a-i ajuta pe copii?

Echipa părinte-profesor-copil este cea de care un copil are nevoie pentru a se dezvolta armonios. Părintele poate prelua din bunele practici de la școală pentru a le implementa acasă. Cum ar fi reflecția de la finalul zilei sau momentul de recunoștință. E important ca părintele să anunțe la școală orice schimbare apare în viața copilului, pentru că acestea se vor regăsi ulterior în comportamentul lui de la școală. Și doar așa, mentorul va înțelege ce are nevoie, de unde vin anumite comportamente și cum ar putea să îl susțină pe copil. Discuțiile despre cum ne simțim, normalizarea oricărui tip de emoție (fără a accepta orice comportament), oferirea ocaziei de a se descărca copilul (prin joacă, desen, contact fizic cu părinții) etc.

Luiza APOSTU, Fondator Rubik School