Poate eram conservatoare. Sau poate toți eram conservatori, împreună, pentru că trăiam cu toții într-o paradigmă în care oamenii cresc, se cunosc și se dezvoltă interacționând fizic, ieșind la masă împreună, râzând înainte de începerea unor ședințe cu potențial de a fi tensionate… și așa mai departe.
Iată că funcționează.
Jour Fix, Town Hall sau individual meetings: toate sunt via conferințe video. Am reușit să comunicăm și să ne apropiem, suplinind întâlnirea în realitate. Surprinderea mea creștea de la perioadă la perioadă, constatând că putem să stabilim conexiuni și să începem să ne cunoaștem în finețe chiar și așa, în spatele unui ecran. Poate chiar mai bine așa.
Am reușit să aflu cine are pisici și câte, cine are papagali din echipă și la ce oră din zi fac cea mai mare gălăgie, am cunoscut copilașii colegilor mei, am văzut cum este decorat livingul lor, sau bucătăria. Iar ei au reușit să vadă când îmi pică ochii de oboseală, chiar dacă lumina ecranului ascunde asta foarte bine.
Iată câteva gânduri înspre o astfel de reușită; le notez mai mult ca recapitulare pentru mine, să nu cumva să uit ce capacitate incredibilă de adaptare, de comunicare, de empatie și de penetrare a stratului fin a fost creat omul să aibă… doar să dorească să o folosească.
Oamenii noi din echipă în poziții-cheie: să îi alegi doar dacă cineva în care ai încredere îi cunoaște sau îi recomandă, cunoscându-i de cel puțin patru-cinci ani.
Aceasta pentru că știm să ne vindem bine și pentru că rezistența la muncă multă și la presiune nu se află decât „in camp”. Deci cineva a cărui părere contează pentru tine să fi cunoscut „in camp” persoana respectivă.
Grijă la volatilitatea emoțiilor și la felul în care transmitem informațiile în echipele pe care le cunoaștem (doar) virtual.
Aceasta pentru că nu vedem cum reacționează mai departe de minutele de videoconferință, cum am vedea în realitate în mod normal, într-un birou.
În perioada pe care o trăim, emoțiile sunt mult mai volatile decât știam noi înainte să fim anunțați că întregul glob rămâne în casă pentru o perioadă nedefinită și o presiune continuă sau neînțeleasă poate atinge rău rezultatele de business care depind de omul respectiv.
Cuvintele valorează mai mult, dintr-odată.
În ultimele luni am devenit mult mai susceptibili la griji și la gânduri care nu au legătură cu realitatea. Așa încât un cuvânt este ascultat mai atent și procesat vreme mai îndelungată după apăsarea butonului „leave meeting”.
Fiasco-ul și ego-ul sunt prieteni buni.
Multe videoconferințe sunt folosite ca scenă de desfășurare a ego-ului; mai ales din partea celor cărora le dăm putere la început, pentru că suntem puțini și avem funcțiuni neacoperite. În spațiul virtual, ședințele „politice” pe care le aveam adineaori la birou își arată întregul lor fiasco și, prin selecție naturală, vor dispărea.
Înțelegerea și răbdarea trebuie să aibă granițe ferme.
Munca de acasă vine cu multe idei de scuze de întârziere de termene-limită sau de muncă mai puțină. Asta ține și de caracter, și de tărie, și de loialitatea față de companie. Să nu ținem lângă noi multă vreme oamenii cu scuze multe – mai ales într-un start-up în care o oră de nemuncă se vede imediat, ca și cum ar avea un spot de lumină pe ea.
