Ieri, spre seară, am aflat că azi în București va ploua, începând cu ora 12.00. Un sentiment meteo-emoțional a presupus că pentru asta ar trebui să am părul proaspăt spălat, limpezit cu mușețel, deși avea două zile de la ultima șamponare, să am praful șters, parchetul aspirat, flori în casă, lumânare aprinsă și, odată ce toate acestea se vor fi întrunit, alături de răcoarea și lumina unei zile cu ploaie, promisiunea că voi avea parte de o zi bună.
Acum când scriu, am părul curat, parfumat, două vaze cu bujori de grădină albi și roz, în stânga mea am risipit tot praful din casă, am pregătit o lumânare fig & amber, tot ce lipsește este chiar miza acestui ritual, respectiv ploaia.
E particular și poate de neînțeles pentru mulți (da’ nu pentru toți) să afle că există persoane meteo-emoționale.
În relația mea cu tipurile de lumină nu s-a schimbat nimic din copilărie și până astăzi. Amintirile mele cele mai frumoase sunt din zilele cu lumină rece, spartă, gri; cu lumină difuză; în lipsa luminii, noaptea; din zile cu nori joși și plumburii; din zile de iarnă cu lumină albă, toate cele urâte însă sunt legate de lumina de vară, strălucitoare, copleșitoare.
Dacă ies pe balcon, vara, am șansa să mă autoîngrozesc doar văzând imaginea tramvaiului în revărsarea nestăpânită a soarelui cum trece tărăgănind, ca existența însăși în acest sezon, pe asfaltul încins. Imaginea tulburător de senzorială, foarte à la Eliade, cu o încremenire specifică lunilor fierbinți, este reprezentarea iconică a acestui anotimp, care nu este deloc un simplu anotimp, pentru mine, ci aproape un sentiment, al disperării.
Am încercat cât am putut să poetizez acest cadru, suprapunându-i imaginea altui tramvai, mai istoric, mai romantic, precum cel din Lisabona, să mă gândesc cum duce el lisboeții (cum le spunea Alex Leo Șerban poeților de acolo) spre piațeta dintre Operă și Casa lui Pessoa, dintr-un colț în altul, pe străzi cu melancolii, ferestre colorate, coapte în soare, printre portocali și lămâi. Am eșuat, vara rămâne deloc mai puțin nesuferită, deși dispun de o mare predispoziție, devenită între timp o capabilitate, de a cinematiza viața.
Nici Hydra nu mă ajută. Nici Bolaño care scria din mijlocul deșertului vara, nici Sarah Murphy care își ducea perlele la plajă, fiind convinsă că soarele le face bine, nici măcar strada Toamnei, unde am știut că ceva se va petrece între noi, sau străzile dimprejur, nici Moșilor, o zonă pe care o idealizez, aparținând unui București neapucat de mine, tihnit, cu salcâmi înmiresmați, vișini pocnind de povara fructului, negustori ambulanți, cu case în care ai fi putut găsi pe masă, o carafă de socată și ai fi putut fi servit, în boluri din porțelan chinezesc, cu dulceață de cireșe amare, nici măcar un iubit care adora vara, nimic și nimeni nu poate așeza vara undeva în spatele coastelor mele, unde tot timpul e prea cald pentru a mai fi loc de încă ceva cald.
Între timp, s-a înnorat, am aprins lumina, mi-am adus o ceașcă de cafea și pare că intru în familiarul unei zile de toamnă, undeva în Praga, poate chiar într-una din clădirile nisipii de pe Celetna. Un moment de suspendare a timpului, o întoarcere într-o iarnă când purtam un parfum Bloody Rose și luasem un taxi spre o întâlnire cu un bărbat, într-o ceainărie care acum nu mai există.
Am băut, în acea seară, ceai, jenată să spun că eu ceai beam doar când eram răcită în copilărie, așadar, pe cale de consecință, ceaiul nu ar fi o madlenă bine primită. Dar e scuzabil, eram foarte tânără. Ceai știu că și Bowie a acceptat să bea, tot dintr-un motiv similar, la prima întâlnire cu Iman, căreia îi plăceau ceaiurile, el fiind atât de îndrăgostit, încât s-a temut că această licoare blândă, insignifiantă, călduță și de neprimit pe cerul gurii să nu ajungă vreun motiv de incompatibilitate.
Era tot vremea perelor pârguite când am început să scriu prima mea carte. Se întuneca devreme și eu eram aceeași daydreamer. Ascultam Quite Emotional, pe canapeaua moale, din piele maro, pe care, în iarna respectivă, am aruncat-o, pentru că tot soarele, eternul meu dușman, mi-o distrusese.
Știu că am plâns violent când au venit cei care au adus-o pe cea deep blue și au dus-o pe cea veche la gunoi. Erau niște oameni solizi, lipoveni, blonzi, cu ochi albaștri și mâini muncite și se uitau uimiți de ce femeia din fața lor plânge când i se scoate vechitura din casă. Până la urmă, cel mai tânăr m-a întrebat de ce… și printre sughițuri i-am spus că am împărțit viața cu canapeaua aia, fiind martoră la tot ce am trăit bun și frumos, mizerabil și dureros. N-a dat vreun semn că asta ar justifica manifestarea mea în vreun fel și nu m-a eliberat astfel de vina de a mă simți nefiresc cu dermatograful întins pe obraji.
Mă plimbam ore, la pas, în acel octombrie, fotografiam toți trandafirii fanați, inspiram adânc, când simțeam miros de vreascuri arse sau de zacuscă, aveam un jeans bleu deschis, care îmi cădea pe șolduri, când mergeam și mă lăsam fermecată de senzația aia de alunecare și îmi amintesc, aproape cu limba îmi amintesc, prăjiturile de la Rue du Pain, cu ciocolată și bezea, pe care mi le luam și baclavalele de la Emre Baclava. Între timp, Rue du Pain s-a închis și parcă nici eu nu mai sunt atât de deschisă.
Iarna, sub helanca mea neagră, era atâta entuziasm că nu mai încăpea. Îmi păreau până și sânii mai mari și ochii mai umezi (drept e că atunci începusem să folosesc lacrimi artificiale). Aflasem vestea de la oftalmolog, care îmi spusese: aveți deficit lacrimal! Ce veste cumplită pentru cineva care plânge cu voluptate, cum puțini oameni știu s-o mai facă astăzi. Cum naiba mi se terminaseră lacrimile…? deși motive ar fi existat. În iarna aia, într-o zi cu zăpadă și lumină bună, am primit cadou un tablou fermecător, Femeia cu cercei verzi, al Ligiei Macovei, și am plâns cu lacrimile mele și cu cele artificiale de bucurie la gândul că există cel puțin un om care știe cine sunt.
