Între 15 iunie și 15 septembrie, am muncit. Mai tot timpul. Cu câteva excepții. Mai întâi am dat o fugă până acasă la Cluj, undeva la mijloc de iunie, pentru o vizită la stomatolog. Da, sunt genul acela. Expediția, de miercuri pe vineri, a mers șnur. Vineri seară am zburat, primul zbor din două, înspre destinația finală când, în marele hub intercontinental, avionul ce urma să mă ducă spre un alt mare hub, european de data aceasta, s-a stricat. Nu mai pornea. Dădeau piloții la cheie în neștire, dar motorul mormăia ce mormăia și adormea la loc.
Până când pilotul a zis: the aircraft ist kaput și pe noi ne-a trimis frumușel linia aeriană la culcare într-un hotel lângă aeroport. Bun și elegant hotelul. Doar că nu aveau restaurantul deschis la 11 noaptea când am ajuns, iar minibarul era gol. Pe holuri, automatele cu băuturi și snacksuri funcționau doar pe bază de monede. La recepție nu mai aveau mărunt. Am ajuns a doua zi acasă.
La început de iulie, am zis să fie o săptămână în Grecia. Înainte de căldurile alea mari și de hoarde. Călduri mari au fost. Grecia era în plin val de caniculă. Hoarde – nu. Am fost în Milos. Știu, nici eu nu auzisem. Citise soția mea în Vogue (da, e genul care citește revista aceea) și Milos a fost. Cu câteva zile înainte de a ajunge acolo, era plin Instagramul de poze cu Justin Bieber în Milos. Da, citise și soția lui.
Despre insulă nu vă povestesc. Vă zic doar că nu e totul alb și albastru, ci chiar foarte colorat – da, sunt și case roșii, verzi sau mov. Și galbene. Frumoase. Plajele sunt foarte diferite, de la cele cu nisip la cele cu pietroaie sau calcar. Da, se fac sporturi de apă. Nu, nu prea se petrece decât pe iahturi, în larg. Mâncarea e foarte bună, au specialități locale și restaurante pentru care merită să străbați insula de la un capăt la celălalt. Și nu e mică. Hoteluri mari nu prea am văzut. Se preferă cele gen boutique. Cu 5-6 camere, fiecare cu piscina ei și bucățica de plajă privată. Așadar, vara aceasta n-am fost nici în Mykonos, nici la Santorini. Am fost în Milos. Mergeți și voi, o să vă placă.
Restul lunii iulie și mult din august m-au prins la birou. A fost bine. Am fost aproape singur, majoritatea colegilor fiind în concediu, ca oamenii normali. Eu am făcut permanență. Adică am înlocuit pe toată lumea și am învățat câte puțin din ceea ce fac în mod curent ceilalți colegi. Interesant. Cartierul european în această perioadă e aproape gol, așa că și restaurantele și cafenelele din jur își reduc programul vara. Mie mi-a plăcut că nu era aglomerat.
După care mi-a venit ideea să zbor un weekend la Cluj. Am prins orașul între două festivaluri. Primul, cel mare de film, ce tocmai se încheiase, și al doilea, cel mai mare de muzică, ce tocmai începuse. Clujenii erau în letargie. Căldura topea asfaltul. Am stat la umbră. Weekendul acela a fost și ziua mamei. Am sărbătorit-o, mulțumesc. Și o zi din cele trei am fost și până la Oradea. Renovata, injectata cu hialuronic arăta minunat. După care am revenit la Bruxelles.
Iar la sfârșit de august am zis să merg în insulele Azore. Zbor direct cu Ryanair. Aproximativ patru ore. La un moment dat, stând în primul rând (da, sunt genul care își ia și locuri în față, și priority la low-cost), am observat că stewardul ținea evidența ordinii la baie. Pe motive de virus, încă este interzisă coada la baie (știți cum se formau ciorchini de oameni pe culoar, așteptând să intre la baie – problema nu era așteptatul, ci faptul că se împrieteneau și după ce ieșeau de la toaletă mai continuau poveștile, tot în picioare, pe culoar). Bun, deci stewardul zicea: „Nu, e rândul domnului, scuze, doamnă, ați fost a treia. Mai e și mama cu copilul care stă în rândul doi. Sigur. Vă fac eu semn”. Și cum el nu era tot timpul pe fază, am vrut să-l ajut mai ales că am văzut două bătrânele care nu au ținut cont de nicio ordine. Dar mi-a fost milă de ele. Altfel, zborul a decurs OK.
În Azore – hortensiile sunt albastre și cresc în lanuri. Adică cum sunt la noi lanurile de grâu, așa sunt acolo lanurile de hortensii. Albastre. Am înotat cu delfinii, am văzut broaște-țestoase marine și am mâncat caracatiță gătită delicios. Am făcut baie în Atlantic, mai cald decât mi-l aminteam, și m-am trezit zilnic la 7 ca să ajung la lecțiile de surf la 8. Plus cafeaua și dulciurile de casă sunt incredibil de bune în Azore. Cel puțin în Sao Miguel unde am fost eu.
Dar ce voiam să spun despre insulă? Că are cele mai scumpe mașini la rent-a-car. Pe cea mai mică mașină posibil am dat mulți-mulți euro pe zi. Nu are rost să zic câți. Și am stat o săptămână. Explicația servită mi-a închis gura, așa că nu am prea avut ce comenta, ba m-am bucurat că am găsit-o pe asta mică-mică, celelalte un-pic-mai-mari erau și mai, și mai scumpe. Adică: anul trecut, în vârful pandemiei, majoritatea companiilor locale de rent-a-car și-au vândut flota. Le era greu să întrețină mașini ce nu produceau nimic, pentru că turiști nu au prea fost prin zonă. Așa că, anul ăsta, cu vaccinul și certificatul verde, când numărul turiștilor a crescut semnificativ, companiile au trebuit să facă față cu cele doar câteva mașini pe care le aveau. Așa că le-au scos la închiriat la de trei-patru ori prețul din anii trecuți și și-au mai scos din pierderi.
Insulele Azore sunt frumoase, transportul public mai greoi, așa că o mașină este indispensabilă oricui. Mai trebuie să zic ceva de vaci. Sunt peste tot. Cred că pasc hortensii, de aceea untul azorian e cel mai bun, iar de lapte nici nu mai spun. Altfel, aici e singurul loc din Europa unde se cultivă ceai, dar și ananas. Care ananas crește din pământ, nu în pom. Nu știu ce era în capul meu.
Și voi? Cum ați petrecut vacanță de vară?
Scuze: punguța cu pufuleți era a mea. Mi-o luasem din aeroport din Cluj și o depozitasem în locul unde-și ține echipajul de cabină lucrurile cu care fac demonstrația pentru „în caz de pericol”. Întrebase o stewardesă. Pufuleții i-am mâncat după ce am ajuns acasă. Da, sunt genul care mănâncă pufuleți și eugenii. Generația „cum mi-am petrecut vacanța de vară”.