„Last night I dreamt I went to Halamiling again”… Spre deosebire de cea de-a doua doamnă De Winter și al său Manderlay, eu nu am niciun coșmar legat de Halamiling, însă, exact ca și în cazul ei, este un loc care m-a marcat. Și cred că a marcat-o și pe Daphne du Maurier, dacă, după o scurtă vizită în Cornwall, a rămas acolo pentru aproape toată viața.
Închid ochii și îmi amintesc de drumurile șerpuite, înguste cam cât o mașină și jumătate, străjuite de garduri vii naturale din plante aromatice – doar în Cornwall mi s-a întâmplat să văd o natură atât de liberă, de neîngrădită, de exuberantă, de vie. Doar în Cornwall călătoream cu geamurile mașinii deschise larg pentru a inhala mirosul florilor sălbatice care te învăluia la fiecare pas, pe fiecare bucățică de drum perfect asfaltat, deși ne aflam într-o zonă complet rurală.
Închid ochii și îmi amintesc de caprifoi, de trandafiri, de lavandă, de explozia de plante, de copacii seculari care străjuiesc drumurile și care formează bolte rupte parcă dintr-un tărâm de poveste.
Închid ochii și îmi amintesc de oceanul care, fără nicio avertizare, apare brusc în stânga drumului, uneori luminos și strălucitor, alteori gri și mânios, dar de fiecare dată spectaculos.
Închid ochii și îmi amintesc de lacurile pline de nuferi, de pădurile nederanjate în care se găsește câte o biserică veche din piatră, superbă în tăcerea ei, de șoimii majestuoși și de pescărușii gălăgioși, de stâncile abrupte care se aruncă în ocean, de orășelele mici-mici în care mănânci cel mai bun pește și cel mai bun fudge.
Închid ochii și îmi amintesc de Halamiling, ferma de secol 17 restaurată cu multă dragoste și mare cheltuială de Liz și Robert, o clădire din piatră „năpădită” de plante și flori și ascunsă în sânul unei vechi păduri, la rândul ei protejată de dealurile molcome ale regiunii și învecinată cu oceanul ireal de frumos.
Halamiling a fost un refugiu pentru câteva săptămâni, un colț de rai departe de lumea dezlănțuită, unde am putut să lucrez, să respir, să îmi înmagazinez frumusețe multă, foarte multă în suflet, pentru mai târziu. Locul unde m-am umplut de liniștea din jur, de culorile florilor și ale dealurilor, de lumina blândă a soarelui din Cornwall. Locul unde am descoperit cea mai frumoasă priveliște posibilă de la fereastra unui dormitor. A fost, cred, singura casă din toate călătoriile mele pe care mi-am dorit să o cumpăr.
O casă locuită în continuu de circa 400 de ani, unde s-au păstrat piatra și lemnul autentice, unde pereții nu sunt tocmai drepți, iar dușumelele așijderea, însă unde proprietarii s-au îngrijit să aducă tot confortul secolului 21. Repet – fără a strica, deranja, știrbi din frumusețea și autenticitatea unei clădiri venerabile. Un loc atât de frumos, încât a fost principalul motiv pentru care nu am descoperit mai mult din Cornwall –, era atât de frumos și de bine la Halamiling, încât nu-ți venea să pleci nici măcar pentru două-trei ore, ci doar să privești tabloul naturii din jur și să te bucuri de confortul și frumusețea din interior.
Ce m-a izbit în primul rând în Cornwall a fost atitudinea oamenilor față de natură – respectul, grija, dragostea față de fiecare plantă, fiecare copac, fiecare frunză. De la tablourile și schițele cu plante până la șervețelele de masă – tot cu plante – și până la nenumăratele sere și magazine de grădinărit, Cornwall, ca de altfel mare parte din Anglia, este o mărturie vie a iubirii pe care englezii o au față de natură. Nicăieri nu am văzut copaci atât de sănătoși și de uriași ca acolo, nicăieri nu am văzut hortensii atât de mari și triumfătoare ca în Cornwall, nicăieri nu am văzut grădini atât de exuberante, de colorate, de libere ca în Cornwall.
Nicăieri nu am văzut nici atâtea vaci și atâtea oi ca în Cornwall, turme imense cu animale superbe, extrem de curate și, invariabil, nepăzite de niciun cioban. Animale libere să se miște pe suprafețe mari, îngrădite, evident, de garduri vii, nu de ziduri sau sârme, și care înnoptau sub cerul liber.
Cornwall, o zonă foarte agricolă, este și gazda unor superbe manifestări publice, cum a fost Camelford Agricultural Show, unde am petrecut câteva ore împărțită între bucurie imensă, surpriză și amărăciune – aceasta din urmă, evident, pentru că noi, în România, nu facem ceva atât de simplu și de la îndemână, pentru că și noi suntem, de atâta vreme, o țară agricolă, cu tradiții superbe.
Revenind la Cornwall, într-o călduroasă zi de vară (după standardele lor, adică 30 de grade Celsius), am ajuns pe o imensă pajiște, unde se luptau pentru atenție: cel mai frumos armăsar pe care l-am văzut vreodată, dar și cel mai blând, care a avut apoi un show acrobatic alături de stăpânul său și de doi șoimi extraordinari, cai de rasă, călăreți care concurau pentru cupa oferită de autoritățile orășelului, ciobani care tundeau oile într-un timp-record, oi din rase despre care nu auzisem, dar care m-au frapat prin frumusețe (da, știu, oile nu sunt, poate, celebre pentru atributele fizice, dar, credeți-mă, acestea erau superbe), concursuri de vaci și de tauri – aici iar am avut un șoc atunci când am văzut ceva ce ei numeau taur, dar care cred că era probabil mai degrabă o creatură de basm – acest taur multicampion și stăpânul lui foarte mândru de animalul său mi-au amintit imediat de P. G. Wodehouse și celebra sa „Împărăteasă de la Blandings” (cine nu a citit, recomand cu căldură).
Desigur, erau o grămadă de distracții pentru copii, de unde băiețelul meu a refuzat categoric să mai plece, dar și multe alte atracții, precum demonstrații de dresaj canin sau… parada tractoarelor. Tractoarele sunt, în orice caz, o constantă a vieții în Cornwall și, nu de puține ori, am văzut adolescente foarte stăpâne pe ele care conduceau utilaje imense. Cu ocazia spectacolului agricol, am văzut tractoare mari și mici sau chiar uriașe, foarte vechi și foarte noi, toate conduse de familiile proprietarilor de ferme, de la cel mai mic la cel mai mare, foarte fericiți să salute publicul în stilul regesc.
Pe lângă animalele superbe, mi-au plăcut enorm corturile special amenajate, unde juriile alegeau câștigătorii la categorii precum: cea mai frumoasă hortensie, cel mai frumos trandafir, cea mai bună plăcintă făcută de un copil sau un adult și multe astfel de realizări pentru care se muncise mult în grădină sau la cuptor. De asemenea, un alt cort imens includea tot felul de standuri artizanale, de la porțelanuri din Cornwall la bijuterii locale sau ferme care își prezentau produsele – organice, în cantități foarte mici. Aici am mâncat cea mai bună brânză din toate continentele și țările pe care am fost binecuvântată să le vizitez (da, mai bună chiar și decât brânza din Franța sau din Italia!).
Dacă tot am adus vorba despre mâncare, atunci când am ales Cornwall, mă gândeam, oarecum resemnată, că peisajele superbe vor compensa mâncarea care, din ce citisem despre gastronomia britanică rurală, urma să fie în cel mai bun caz digerabilă, dacă nu chiar aveam să supraviețuim pe o dietă de pâine cu unt.
Cât de tare mă înșelasem… Specificul coastei este alcătuit din ferme care fac totul local și apoi vând sau, și mai bine, au mici restaurante unde pregătesc în fiecare zi feluri de mâncare din ingredientele zilei. Aproape fiecare fermă își listează, pe lângă ingredientele proprii, local food heroes, adică toate sursele de hrană curată, sustenabilă. În Cornwall am mâncat pentru prima dată bresaola din wagyu, specialități din carne de vită de care nu auzisem până atunci niciodată, condimentate cu măsline, fenicul și multe alte ingrediente. Acolo, băiețelul meu cel mofturos a mâncat aproape în fiecare zi hake sau haddock, pești specifici zonei, cu o carne albă, extrem de gustoasă, acolo am făcut supradoză de Cornish cream tea și de deserturi de casă la care nici măcar nu suport să mă gândesc acum, pentru că îmi vine să sar în avion și să fug iar în Anglia. Carnea de vită, ouăle, cartofii, legumele, salatele, peștele, fructele de mare – Cornwall e un paradis pentru cei care vor să mănânce sănătos, curat, foarte proaspăt și gustos.
Foto: Andrei Michailov
Citește aici partea a doua a articolului
