FacebookTwitterLinkedIn

Dinți frumoși? N-am avut niciodată. Cei de jos sunt cum sunt. Puțin înghesuiți, unii mai în afară, alții mai înăuntru, dar nimic deranjant. Sus, aproape normali toți. În afară de unul. Ieșit invers. Mi-a stricat zâmbetul toată viața.

Distanța dintre el și ceilalți mă făcea să par cumva știrb de fiecare dată când uitam și îndrăzneam să râd cu toată gura. Noroc cu buza de sus. Nu se vede mare lucru de sub ea. Sunt unul dintre acei oameni care nu zâmbesc cu toată gura.

Cât despre mușcătură, aceasta nu este nici mai în față, nici mai în spate. Dinții cad direct unul pe celălalt. Ba, vreo doi-trei de sus sunt mai în spate decât cei de jos. Dezastru. Anii de izbit dinții unul de celălalt i-au tocit peste măsură.

Și asta nu e totul. Am paradontoză (acum sub control), dureri de stomac din cauza faptului că nu mestecam bine mâncarea, dureri de maxilar, mai ales la ceea ce eu numesc încheieturile maxilarului (scuze dentiștilor care citesc aceste rânduri, vocabularul meu în domeniu e foarte limitat), fața mi-a fost asimetrică mereu. Nu încerc să mă vând ieftin, dar și acesta e adevărul unui om care a fost ani de zile la televizor și care a avut mereu joburi ce-l puneau față în față cu o mulțime de oameni.

Într-o bună zi, deranjat de acel dinte răsucit, încurajat de tratamentul ortodontic al soției mele și al celui mai bun prieten, am ajuns la consult la un ortodont. Voiam aparat. Mă gândeam că într-un an, un an jumătate de purtat sârme în gură îmi voi îndrepta dintele și voi zâmbi și eu ca toată lumea.

Cât de vanitos, ați spune. Probabil. Însă această vanitate m-a ajutat să aflu celelalte probleme cât se poate de reale pe care le aveam – mușcătura defectuoasă, de unde și durerile de stomac, și, mai ales, o anomalie din naștere – un maxilar mult prea îngust, de unde și dintele strâmb, durerile de cap, asimetria feței, parodontoza, lipsa osului pentru un implant, de pildă, dacă s-ar fi pus problema, bruxism, sforăit.

Soluția? Singura soluție? Operația de lărgire a maxilarului. Nimic altceva nu-mi putea rezolva problemele, probleme care urmau să se agraveze pe măsură ce înaintam în vârstă.

Într-un limbaj pe care să-l înțelegem și eu, și voi, trebuia să mi se fractureze maxilarul în trei locuri, incluzând cerul gurii care urma să fie despicat în două, după care să port un aparat numit disjunctor pentru aproximativ trei-patru luni. Încurajator.

Acel disjunctor urma să-mi fie ancorat de măselele de sus și să aibă în mijloc un orificiu. Timp de câteva săptămâni urma să învârt cu o cheiță în acel orificiu împingând astfel cele două jumătăți ale cerului gurii în lateral și astfel lărgind maxilarul.

După lărgirea ideală, calculată de ortodont, începeau să se scurgă cele trei-patru luni de stat cu disjunctorul, timp în care se refăcea osul și maxilarul rămânea așa cum a fost lărgit și cum trebuia să fie din naștere.

A trecut un an și jumătate între aflarea diagnosticului și operația propriu-zisă. Și, dincolo de fricile și demonii mei, am avut mult de luptă și cu prejudecățile celor din jur, de la rude, prieteni, colegi, cunoștințe. Majoritatea mă încurajau asiduu să nu o fac. Argumentele erau bazate pur pe „vai ce o să te doară” și pe „nu ești atât de urât, dimpotrivă”. Mulțumesc mult. Puțini voiau să asculte și argumentele medicale. A fost greu să am în jur toate aceste voci chiar și pentru mine, care nu sunt ușor de influențat.

Când scriu aceste rânduri, sunt la două săptămâni de la operație și în plin proces de dat la cheie pentru lărgirea maxilarului. Urmează apoi lunile de refacere a osului și, după o perioadă, și acel aparat dentar ce-mi va aduna dinții împrăștiați de disjunctor și va răsuci și dintele problemă. Dureri? Nu la operație. E sub anestezie totală. După? Sigur. Orice os rupt doare. Noroc că există calmante.

La două săptămâni, nu sunt în măsură să apreciez reușita intervenției. Durerile s-au făcut mai omenești după vreo 10 zile și acum simt doar o presiune de fiecare dată când rotesc cheița în disjunctor. Însă așteptările mele sunt mari. Scriu mai încolo despre rezultate, cu siguranță.

Ce voiam să obțin sau să spun cu această confesiune? În primul rând, să îndemn părinții să-i ducă pe cei mici la ortodont. Până la 11-12 ani, maxilarul îngust se rezolvă cu un simplu aparat – osul încă nu este sudat. Operația se face numai după 18 ani.

Înainte să aflu de diagnosticul meu, habar nu aveam că există acest lucru și această operație. Acum, știu. Acum, știu că, cel puțin la Cluj, zilnic, se operează oameni din toată țara și de toate vârstele, de la 18 la 65 de ani. Că la Cluj este cea mai pricepută echipă specializată (și) în această operație. Că spitalele de stat nu sunt locul unde să vrei să petreci mai mult de câteva zile, dacă ai noroc și nu sunt complicații, ești lăsat acasă la o zi după operație. Că dacă este spre binele tău, nu trebuie să asculți de nimeni decât de tine. Că oamenii dragi din jur fac orice durere suportabilă. Că sănătatea e importantă.

Va urma. Nu neapărat luna viitoare sau peste trei luni, ci atunci când rezultatele vor fi finale. Până voi mai scrie pe acest subiect, promit un articol mai vesel data viitoare și vă las că trebuie să rotesc cheița.