Suntem într-un restaurant. Ne-au înghețat picioarele și e a doua oară când comanda vine greșit. Foamea e și ea în cadru, probabil puțin indignată de faptul că râdem într-o complicitate a eșecului total, că deconstruim instant un moment mai degrabă șchiop care, corect ghidonat, trece în anecdotică. Nu ne îmbracă în frustrare.
Nu reușim întotdeauna. Eu nu (prea) reușesc. Nu că nu m-aș putea concentra pe partea plină a paharului, dar partea goală îmi scoate ochii. De fapt, aproape că m-am enervat. Am avut o săptămână oribilă, afară plouă bezmetic, plimbarea noastră a fost destul de calamitată, restul weekendului amenință cu teme, facturi și altele cel puțin la fel de antipatice, mi-e frig (se pare că austeritatea aduce și aceste regresii în săli de teatru complet neîncălzite și restaurante unde sursa principală de căldură e aburul din bucătărie), aici degringolada românească pare să fi contaminat 100% un business cu rădăcini etnice într-o zonă măcar riguroasă prin stereotip. Dar e rizibil. Cum tot explicăm nepișcați de țâfnă reclamagioaică, așa zgribuliți cum suntem, că am vrea să mâncăm împreună. Chit că mai așteptăm o oră. Și, oricum, acel main e greșit a doua oară. Nu ne supărăm, vrem doar să mâncăm împreună. Așa se și întâmplă, până la urmă. Mâncarea e bună, impronunțabilă de către unii dintre noi, prea picantă pentru alții. Amintirea însă e frumoasă. E ca o evadare dintr-un cotidian cu griji, căruia i-am scăpat o zi ca prin urechile acului.
În seara asta ne uităm toți trei la sport (e încă Olimpiada când scriu acest text) și ne minunăm de hazard, de cum distruge el neașteptat, aproape tragic, un vis olimpic în câteva secunde, după care ne mutăm cu arme și bagaje virtuale la Highclere Castle, unde se întâmplă toate dramele din Downton Abbey.
Weekendul se risipește, afară plouă enervant și, undeva, pe la 10 seara, toată lumea chițăie famelic în căutare de alimente complet nepotrivite cu ora. Fiecare mai moțăie puțin în cartea lui, aplicațiile sfârâie din telefon cu tot felul de tentații care țin mai mult de proiecție decât de posibilitate. Ne dezmeticim cât să mai râdem de amintirea prânzului ciudat.
Pe urmă, weekendul se destramă. Începe o altă săptămână. Reîncep grijile.
Grijile împing toate lucrurile care ne bucură spre finalul săptămânii. Mai ales pe acel împreună care e jucăria noastră comună, cu dietă variabilă și nu întotdeauna cu pelerină de ploaie în dotare. Dar o să scriu atunci. O să vorbim atunci. O să avem timp măcar să bem o cafea. O să ne plimbăm, poate, puțin. Nu, sigur, după ce se termină temele. Câte pagini de teme ai? Ah, poate mâine. Bine, când se poate. O să încerc, da. După deadline. După filmare. După ce trec de asta. După rezultate. După. Când ne mai liniștim.
Partea cea mai bună din viața adultă rămâne însă felul în care, măcar ocazional, i te sustragi. Trăiești în afara riscului, a algoritmului, a rutinei, a anxietății. Trăiești, deși ești profund neliniștit. De obicei nu ține mult și, poate, tocmai de aceea, tot ce reușești să faci în condiții imperfecte are o strălucire care-ți ține mintea luminată. Cât de cât. E ca abandonul unei uniforme sociale care-ți roade ființa în favoarea imperfecțiunilor care te definesc. Uneori mă întristează toate lucrurile din viața mea care nu pot fi modelate în contexte mai prietenoase. Mai tonice. Mai optimizate.
Filozofia validată publicitar a lui Just do it îmi scapă des printre degete, pentru că nu reușesc să mă adun cât să-mi împing propriile priorități în capul listei. O să fac mai târziu. O să mă ocup de asta când o să fie mai bine. Nu e acum momentul.
Doar că momentul nu e niciodată.
Stă în dulap, pe umeraș, ca o rochie perfect călcată în care te-ai simțit întotdeauna cam nelalocul tău. Poate că e prea prețioasă, poate că arăți diferit față de cum te-ai obișnui în ea. Ideea e că singură nu se strecoară din dulap, să vină să te tragă de mânecă, pentru că n-o să ai niciodată greutatea perfectă pentru ea și că o invitație la unicul context social în care s-ar potrivi nu există.
Așa clișeistic cum sună, condițiile chiar vor fi întotdeauna imperfecte. Dacă nu e grija de-acum, va fi alta, dacă nu e durerea asta de cap, o să vină alta, de spate, dacă lucrurile sunt complicate profesional, e puțin probabil să revii la un job sigur și predictibil, ca în secolul XX.
Nu știu dacă ideea e să le ignori. Sau să te-apuci de ce ai de făcut, eventual în paralel și nu la finalul zilei de muncă. Sau să nu-ți dai coate cu colegii de masă pentru că ești cam amărât că mănânci în frig. Sau să aștepți să fiți împreună ca în imaginea pe care ți-o proiectezi în minte, unde ai lucrat asiduu la casting, la scenariu, costume și decor. Doar regia ți-a cam scăpat din mână și acum viața îți rescrie filmul după capriciile ei. Și, chit că e intruzivă și, de prea multe ori, pur și simplu, lipsită de sensibilitate, adecvare și gust, cert e că de creativitate nu pare să ducă lipsă și nici cu energia nu stă tocmai rău.
Adevărul e că sunt lucruri pe care le vei rata. Povești care vor rămâne neîntâmplate și chiar, chit că nu le vei spune așa, vor fi baza viitoarelor regrete. Eșecuri. Deziluzii. Din păcate, deși colecțiile noastre nu seamănă neapărat între ele, fiecare și le are pe ale lui. Între ele toate, rămân lucruri de trăit.
Sigur, să trăiești clipa, să culegi trandafirul, să te bucuri de viață când ai spinarea îndoită de greutăți funcționează mai departe în poeme și în miniserii pentru întreagă familie. Sunt o relicvă a filozofiei occidentale care a invadat Instagramul și acum țipă cam la fel de toxic cum vocalizează și (ne)preferata mea, gândirea pozitivă. Noi, cei mai mulți, ratăm, blocați în sentimentul că suntem în scenariul nepotrivit. Viața însă licărește adesea, suficient cât să nu percepi ploaia din fundal.
Am o săptămână care se anunță grea și rezervele mele cu privire la ea sunt substanțiale. În weekend am fost cu ai mei în oraș. Am băut cafea în timp ce ploaia se scurgea pe geam și ne-am amestecat poveștile și vocile într-un mod pe care o să-l duc cu mine, ca pe un porte bonheur, în toate bătăliile contemporane. Am găsit, într-un buzunar, nu cel mai simpatic din geanta mea, un melc minuscul, din vara trecută. Am ajuns la restaurant lihniți și veseli, cu duminica deja drămuită în ore. A durat ceva până a venit mâncarea, dar era bună și am plecat de-acolo cu o listă nouă pentru unde vrem să ajungem și ce vrem să facem. Cândva, când se va putea. Ploaia nu s-a oprit până târziu, dar seara ne-a prins râzând cu lacrimi, pe o canapea mare cât un cartier întreg, într-o pătură de care tragem fiecare și în care ne cuibărim ca într-o vizuină, la adăpost. Nu știu dacă și ce o să bifăm pe bucket list. Am făcut pe întuneric biscuiți care sunt o jignire adusă ideii de biscuiți. S-au mâncat. Acum scriu în buza deadline-ului, m. pregătește un curs, M. se luptă cu temele. E urât afară, e luni dimineața.
Toată cohorta de spaime potențiale e odihnită și pregătită de atac.
Eu nu sunt cum nu sunt de obicei, luni dimineața. Ceea ce nu înseamnă că ieri, duminică, a fost o zi, pur și simplu, imprevizibilă, instabilă meteorologic, surprinzătoare culinar, curajoasă ca un melc mic, de vară, într-un anotimp cu ploi reci. Am avut la noi o umbrelă pe care nu am folosit-o. De la un punct încolo, cred că plimbarea a fost, pur și simplu, perfectă.