Un amic m-a întrebat deunăzi ce filme bune am mai văzut. Am început să-mi recit lista dându-mi seama că vorbesc, de fapt, despre filmele care-mi plac mie – ceea ce nu înseamnă că sunt și bune.
Dar trăim în zodia lui like și dislike și a datului cu părerea și cu postarea, și cumva asimilăm calitatea cu ce ne place. Like = good. Un criteriu elementar după care judec un film este dorința de a-l revedea. Dacă vreau să-l revăd, înseamnă că m-a impresionat cu ceva. Că îmi place. Dar este un film bun? Poate da, poate nu.
Dintre filmele cu Brad Pitt, probabil cel mai des am revăzut The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford. E unul dintre acele filme în care tensiunea e palpabilă (un exemplu este Nocturnal Animals, al lui Tom Ford). Te dor ochii privind: Pitt îl joacă pe asasinul Jesse James, un personaj atât de imprevizibil încât cei care îi sunt în preajmă nu știu ce să facă sau să spună ca să nu se trezească cu un glonț în cap. Anturajul său pășește ca pe coji de ouă și îi rămâne aproape nu de dragul câștigului, cât de frica sfârșitului.
Pitt face un rol excepțional aici poate și fiindcă are concurență serioasă din partea altor doi actori pe care îi admir, Sam Rockwell și Casey Affleck. Și poate părea lipsit de importanță, dar un lucru care m-a făcut să revin la acest film este vocea naratorului, Hugh Ross. Un actor care nici măcar nu are poză la profilul de pe imdb. Și n-am insistat cu căutările, îmi place că Hugh e o… voce.
După mine, Jesse James este rolul de Oscar al lui Brad Pitt. Unul dintre ele, alături de cele din Twelve Monkeys și Fight Club. În niciun caz rolul din Once Upon a Time in Hollywood, care îmi întărește bănuiala că Academia Americană de Film își împarte uneori premiile ca un suferind de Alzheimer: văzând-l pe Pitt în Once Upon a Time și-au amintit ce bun a fost în nenumărate alte filme; așa că hai să-i dăm Oscarul până nu uităm.
Cu Leonardo DiCaprio, partenerul lui Pitt din Once Upon A Time, s-a întâmplat la fel, zic eu – rolul lui de Oscar nu e cel din The Revenant, este Billy din The Departed, e Jordan Belfort din Wolf of Wall Street sau Howard Hughes din Aviatorul; și este, în primul rând, Arnie din What’s Eating Gilbert Grape.
Acum că i-am făcut dreptate și lui DiCaprio, să continuăm cu „revederile”. Moneyball e cel mai recent – eram în avion și unul dintre vecinii mei și l-a pus pe laptop, cu subtitrare în engleză. O echipă de baseball aflată la limita retrogradării câștigă campionatul cu jucători selectați pe baza unor formule matematice – asta e povestea scrisă de Aaron Sorkin.
Văzut și revăzut este și The Counselor, regizat de Ridley Scott (cu Javier Bardem, Michael Fassbender, Penelope Cruz și Cameron Diaz). Pitt are doar câteva apariții și la final își pierde capul. La propriu. Interesant e că Pitt n-a mai jucat într-un film de Ridley Scott de la Thelma & Louise, deși Scott este regizorul care i-a pus cariera pe … calea cea bună. Ar mai fi de zis că The Counselor este adaptat după romanul lui Cormac McCarthy, scriitor și scenarist de o profunzime aproape nefrecventabilă pentru standardele Hollywood-ului. Și totuși, McCarthy este ecranizat de, iată, Ridley Scott sau de frații Coen, care au luat premiul pentru regie, scenariu și cel mai bun film cu No Country For Old Men (scris după romanul omonim al lui McCarthy).
Speaking of which – Brad Pitt joacă și el într-un film al fraților Coen, excelenta comedie neagră Burn After Reading, cu John Malkovich, George Clooney, Tilda Swinton și Frances McDormand. Pitt e un antrenor de fitness cu minte puțină, implicat într-un șantaj cu iz de spionaj – și e bun, e credibil, simpatic și un pic surprinzător.
Urmează apoi filmele pe care le consider un festin vizual: Tree of Life, poemul cinematografic al lui Terrence Malick, în care am descoperit-o pe Jessica Chastain. Un film care, mi se pare, a trecut neobservat la data apariției, deși a fost nominalizat la Oscar pentru regie, imagine și cel mai bun film. Director de imagine este Emmanuel Lubezki care, pentru felul în care „vede” filmele, a câștigat Oscarul trei ani la rând, pentru Gravity (2014), Birdman (2015) și The Revenant (2016).
O revedere plăcută este Seven Years in Tibet, regizat de Jean-Jacques Annaud. Anul trecut am avut ocazia să vorbesc cu Reinhold Meissner, alpinistul care a urcat toate vârfurile de peste 8000 de metri fără aport suplimentar de oxigen și care l-a cunoscut pe Heinrich Harrer, personajul interpretat de Brad Pitt în Seven Years. Unul dintre filmele mari, categorie în care pun Ultimul împărat, Doctor Jivago, Out of Africa și Vârsta inocenței, cu nenumărate cadre care îți taie respirația: „vinovat” de ele este Robert Fraisse, nominalizat la Oscar pentru excepționalul L’amant, regizat de același Jean-Jacques Annaud.
Și închei cu By the Sea, regizat de Angelina Jolie – probabil cel mai puțin popular film al lui Brad Pitt (bugetul a fost de zece milioane de dolari și în weekendul premierei a avut încasări de sub 100.000 de dolari). Filmările au avut loc în Malta: locuri splendide, oameni frumoși și eleganți, culori de o puritate ireală… Imaginea este semnată de Christian Berger, nominalizat la Oscar pentru Panglica albă, regizat de Michael Haneke (film premiat cu Palme d’Or și nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin în 2009).
Mi-a plăcut By the Sea. Are un ritm moale și o doză de contemplativ care mi se potrivește, probabil. Scenariul nu e grozav, jocul actorilor nu e convingător… Dar dacă te gândești că Brad Pitt și Angelina Jolie, aflați la acel moment spre finalul căsniciei în viața reală, interpretează în film un cuplu care merge în vacanță în sudul Franței încercând să-și revigoreze relația, lipsa de convingere nu e doar de înțeles, e chiar cheia poveștii și sursa ei de credibilitate.
Mi-a plăcut By the Sea și l-am revăzut – e disponibil pe Netflix. Cred că era iarnă și o vreme mizerabilă în București și secvențele cu mare și soare, asezonate cu muzica lui Serge Gainsbourg via Chopin și vocea nepământeană a lui Jane Birkin, m-au făcut să oftez pur și simplu cu gândul la vară.