Acest „neoruralism” nu e un trend nou. Fenomenul „mutatului la țară” a început să ia avânt acum vreo zece ani, stimulat de „forța de muncă” revenită în România cu dor de casă, dar și cu noi standarde și perspective financiare. Lor li se alătură anual aproximativ 30.000 de români care pleacă de la oraș către sat, iar pandemia promite să mărească numărul lor. Izolarea le-a activat multor millennials dorința de a renova, construi, cumpăra sau chiar închiria o casă în România rurală.
Pare că a început să se întoarcă roata. Se renovează conacele boierești și româncele se reîndrăgostesc de iile lor tradiționale. Dacă a fost o vreme în care satului românesc îi era rușine că este sat, acum tot mai mulți copii ai celor „urbanizați” caută să revină la rădăcinile lor. Sunt oameni care își reiau în posesie casele, pământurile și, pe alocuri, chiar obiceiurile. De această dată, nu cu rușine, ci cu mândria de a locui la țară.
Cât de pregătiți sunt însă acești neorurali să și facă față vieții rurale, din moment ce majoritatea o cunosc numai din amintiri sau din scurte incursiuni de weekend?
După aproape un an de locuit într-un sat românesc de la deal (undeva între București și Sinaia), aș spune că răspunsul la această întrebare e foarte subiectiv. El ține de motivația și de adaptabilitatea fiecăruia. Și aș mai spune că viața la țară poate fi minunată, dar nu neapărat în felurile în care credem noi. Iată de ce.
O casă la țară nu înseamnă deloc o grijă în plus. Înseamnă un job în plus.
Indiferent că îți dorești o casă de weekend sau una de vacanță, te vei alege cu o proprietate de care va trebui să ai grijă tot timpul. Așa că, dacă vrei să lucrezi on-line și să întreții o grădină, ia în calcul relaxarea prin muncă.
Mulți oameni se concentrează pe faza de construire a casei și își imaginează că după aceea va urma marea relaxare. În realitate, finalizarea casei e mai degrabă începutul efortului decât sfârșitul lui. De ce? Pentru că viața la țară e o luptă permanentă cu entropia, mult mai vizibilă decât la oraș. Mai exact, natura e minunată, dar și invazivă și, prin urmare, tot ce nu cucerești te va cuceri. Așa se face că mai tot timpul trebuie să tai, legi, uzi, schimbi, îngrădești, repari, amenajezi câte ceva. Muncă fizică, multă. Abilități practice, din plin. Do it yourself, la tot pasul. Chiar dacă ești dispus să plătești, oamenii pricepuți și dispuși să facă treburi pentru tine se găsesc destul de rar. Dacă îi vrei și serioși, atunci chiar ai o problemă.
În acest an, am înțeles că disponibilitatea de a munci fizic și de a învăța să faci singur tot felul de lucruri e mai utilă decât disponibilitatea financiară.
Partea bună e că dacă te ții de munca în grădină, în principiu nu mai ai nevoie de sală. Pe lângă faptul că activitatea în natură te va încărca de energie vitală și de vitamina D, îți garantez că nimic nu-ți va antrena bicepșii precum o zi de sapă. Mai ales dacă îi supraviețuiești Eu am trecut (la limită) acest test și am înțeles rapid de ce bunicii noștri își permiteau să mănânce slănină… la câte calorii consumi cu așa efort, nicio grăsime nu se poate depune. Concluzia mea: rămân la orele de sport on-line și, în rest… Slavă cerului că există sape electrice.
În perioada de tranziție de la oraș la sat, ajută să ai prieteni cu experiență. Și simțul umorului cu tine. E foarte adevărat că revenirea la țară e ca o întoarcere magică în copilărie. Cu deosebirea că acum tu joci rolul adultului, deci s-ar putea să asociezi o ninsoare mai mult cu teama că va îngheța hidroforul decât cu bucuria săniușului. Și în aceste momente, ajută mult să știi pe cineva cu experiență care te poate ajuta sau care poate ajunge la casă în absența ta. Dacă te poți muta într-un sat în care mai ai rude, cu atât mai bine. În cazul meu, asta a făcut toată diferența.
Nu de alta, dar la țară fiecare anotimp vine cu surprizele lui. Din istoria subsemnatei: în primăvară am avut invazie de cârtițe (fix după ce gazonul crescuse uniform), iar peste vară, invazie de greieri (ocazie cu care am aflat că pisicile vânează greieri și am decis brusc că ne trebuie pisică).
Concluzia unu: indiferent cu ce te confrunți, există cel puțin un vecin care a pățit la fel și are o soluție mai rapidă și chiar mai ieftină decât cea la care te gândești tu. Învață să întrebi și să ceri ajutorul.
Iar dacă nu ai cum să faci asta old school, în grupul de Facebook „Mutat la țară – viața fără ceas”, sunt peste 120.000 de „vecini virtuali”. O super comunitate.
Viața rurală poate fi mult mai tehnologizată decât te aștepți.
Sunt multe sate în care poți avea tot confortul urban și eu am norocul să fiu într-unul dintre ele. La noi, străzile sunt asfaltate impecabil, există camere de filmat pe stâlpii de iluminat, iar oamenii folosesc internetul la fel de mult ca la oraș (prin fibră optică, nu altfel). Unchiul meu își primește rețeta lunară printr-un app care îi permite să discute on-line cu medicul de familie, fără să se mai deplaseze la dispensar. În schimb, eu am domiciliul de bază în sectorul 1 al Capitalei și trebuie să merg la clinică pentru orice rețetă.
Să nu mai spun că am comandat săptămânal legume proaspete, răsaduri și pâine cu maia prin grupul on-line creat de fermierii și antreprenorii din zonă. Numai Bringo îmi lipsește (încă), deși la 15 de minute de mers cu mașina ajung la toate hypermarketurile cunoscute, în general mai libere ca în București. Cu toate astea, prefer să dau o fugă cu bicicleta ca să iau ouă proaspete la tanti Mioara. Cum spuneam, să te ai bine cu vecinii e chiar o supercompetență.
Concluzia doi: România are azi multe locuri în care te poți bucura de natură fără compromisuri la capitolul confort. Asta nu înseamnă că în ele vei scăpa automat și de manele. (Deh, trebuia să existe un compromis undeva…).
Cu cât ești mai introvertit, cu atât ai șanse mai mari să te adaptezi repede la țară.
Dintr-o perspectivă psihologică, cei care preferă viața la țară sunt mai degrabă introvertiți, deci prețuiesc intimitatea și caută activitățile solitare. Or, la țară, de la mersul pe bicicletă și până la grădinărit, omul e mai mult în compania lui însuși. Nu degeaba Lucian Blaga scria că „aici, orice gând e mai încet şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva”. Probabil era la rândul lui un introvertit. Dacă însă ai o personalitate orientată spre extraversie, cu siguranță îți vor lipsi frenezia, socializarea și energia debordantă a orașului.
Concluzia trei: tot acest trend al mutării la țară poate fi un simptom al unei nevoi mondiale de introversie, ca un soi de contra-reacție organică la o societate sufocată de consumerism și de obiceiuri urbane extraverte. Asta nu înseamnă că e și accesibilă sau aspirațională pentru toată lumea (mlte oportunități rămân exclusiv în orașe, dar tot cred că e o terapie binevenită, de-o vacanță sau măcar de un weekend. Chiar și pentru cei mai extraverți „orășeni”.
Cât despre mine, nu știu ce va fi în viitor, dar tare sunt recunoscătoare pentru acest an. El m-a învățat să trăiesc fără tocuri și să copilesc roșiile, să plantez mai multe flori decât am visat vreodată și, mai ales, să îi arăt copilului meu constelațiile. Ore întregi am studiat cerul înstelat pe care bunica mea îmi arăta acum treizeci de ani Carul Mare și Carul Mic, pentru că numai pe ele le știa. Noi, în schimb, am învățat să citim cerul cu ajutorul unui app. Viața la țară poate fi foarte cool în 2021.
O puteți urmări pe Olivia Petre și pe conturile personale @OliviaPetre și @ArtaDeAFiÎmpreună.
