Una dintre casele fermecate ale Bucureștilor este cea în care locuiește și creează magie cu sunete de ciocan Ileana Dana Marinescu, artist în metal. Această casă ca o vrajă pare creată parcă anume pentru poveștile pe care artista le modelează în fier. Printre candelabre gotice, relicve, cărți și simboluri vechi, se ascunde acest atelier în care metalul prinde viață, devenind povești, amintiri, legende. Aici, fiecare obiect e o incantație, fiecare tăietură în metal e un gest ritualic, iar fiecare lucrare spune o poveste tăcută, dar eternă.
E FASCINANT CUM ÎN ACEST COLȚ DE BUCUREȘTI, unde timpul pare că a uitat să curgă, există acest loc încărcat de mister, istorie și artă: o casă ca un univers paralel, unde fiecare obiect are o destinație aparte, fiecare colț respiră magie, iar fiecare detaliu pare să fie atins de un destin nevăzut. Prima dată când am descoperit arta doamnei Marinescu a fost la Centrul Cultural ART 4 ALL, mai precis la Salonul de Iarnă, într-o expoziție colectivă. Atunci mi-am dat seama că lucrările sale nu sunt simple piese decorative, ci amulete ale trecutului, sculpturi ale timpului, artefacte vii. După finisajul expoziției, am venit alături de doamna Daniela Drăgulescu în vizită la doamna Ileana Dana Marinescu, să aducem acasă lucrările care s-au plimbat agale de-a lungul străduțelor vechilor cartiere bucureștene, dintr-un nucleu al artei în altul.
Astfel am pătruns în acest sanctuar al frumosului și am avut șansa să o cunosc într-un cadru intim și cald pe doamna Ileana Dana Marinescu. De la intrare, casa pare învăluită în farmec atemporal: am trecut de gardul de uluci și am pășit în grădina amorțită de iarna noastră fără zăpadă, dar animată de creaturi din metal care pândeau pe la colțuri, printre ramurile dezgolite ale arbuștilor de mahala. Aceste ființe m-au condus către holul de intrare cu mozaic decorat simbolic cu un… soare. Așa am fost introdusă în casa ce părea să aparțină unui alchimist misterios. Încă nu mi-am dat seama dacă am pășit în Marile Speranțe, într-o nuvelă de Gabriel Garcia Marquez sau direct într-un cabinet de curiozități de secol XIX.
După ce m-a cucerit zâmbetul doamnei Marinescu, am fost încântată ca în primul salon al casei-atelier să fac cunoștință cu insectele parte din familia-colecție realizată din ochelari vechi, cu lentile mari, precum purta Silvia Kerim în anii ’80. Apoi am cunoscut și familia de zâne create din pahare fără picior care zâmbeau șugubăț dincolo de-o ramă din lemn. Interiorul casei nu este decorat doar cu lucrările sale de artă, ci și cu obiecte, cărți, linguri de lemn, ascuțitori, vase de ceramică adunate de-a lungul anilor, fiecare piesă având o poveste unică. În salonul principal cu o sobă de ceramică albă decorată am mai descoperit alt micro-univers. Obiecte găsite, aruncate de alții, dar valorificate de mâinile dibace ale artistei, obiecte moștenite sau dăruite, toate își au locul perfect în inventarul artistic al doamnei Marinescu. Atelierul său, plin de lucruri de culori și materiale diferite, este locul unde istoria prinde viață, un spațiu sacru unde artista își petrece ore întregi dedicate creației. Dacă pereții acestei case ar putea vorbi, ar șopti secrete uitate, binecuvântări, ar cânta balade vechi și ar deschide porți spre lumi nevăzute.
Casa are un vitraliu realizat de soțul doamnei Marinescu, pereții salonul înveliți cu piele de Cordoba, mobilierul și parchetul original. Ba chiar vitraliul preia unul dintre motivele decorațiunii pereților și îl pune în valoare într-un mod aparte. Casa i-a aparținut inițial unui avocat care a pierdut-o la cărți. Familia Marinescu a cumpărat-o în anii ’70, dar imediat după ce s-au mutat aici, un vecin a întrebat-o pe artistă, mirat: „Cum de ați cumpărat această casă care urma să fie demolată?!” Da, se pare că se afla în drumul fatidic al demolărilor. Tragedie. Economii de-o viață, bani împrumutați și multe speranțe fuseseră investite în această casă-poveste. La aflarea veștii, soțul doamnei Marinescu a încurajat-o: „Dacă locuim aici chiar și 10 ani, sunt sigur că va merita!” Și iată că, printr-un miracol, casa a scăpat și doamna Marinescu locuiește și creează aici de aproape 50 de ani.
Doamna Ileana Dana Marinescu (alintată „Dana Castelana” de apropiați) a absolvit cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București în 1968, specializarea artă monumentală. La finalizarea studiilor, a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. În 2003, a primit premiul UAP pentru organizarea expoziției naționale „Miniaturi Textile”, iar în 2004 a primit premiul UAP pentru „Artele Focului”. De atunci au urmat numeroase expoziții personale și de grup, premii, călătorii, experimente și explorări.
La venerabila vârstă de peste 80 de ani, Ileana Dana Marinescu continuă să surprindă și să inspire prin lucrările sale ludice, transformând fierul rece în opere de artă pline de viață și emoție. Cu o carieră dedicată artelor monumentale, doamna Marinescu și-a manifestat dragostea neobosită pentru artă prin crearea de colecții fascinante de insecte și păsări în colivii, simbolizând libertatea și frumusețea universală. A studiat artă monumentală, dar s-a jucat cu diferite medii de expresie artistică: ceramică, pictură pe sticlă, metal. De-a lungul vieții sale, a fost dintotdeauna atrasă de puterea transformatoare a artei. Și-a dedicat ani întregi după absolvire picturii pe sticlă, având o mare finețe a detaliului și un remarcabil simț al gamelor de griuri colorate. Apoi a făcut experimente în domeniul creației vestimentare și a bijuteriilor de autor. Prima expoziție personală cu obiecte asamblate din materiale diverse și îmbogățite cu metal, în special cupru, a avut loc la Galeria Simeza din București în 2004 și s-a numit „Bijuterii de perete”. Dualitatea dintre forță și fragilitate a atras-o în mrejele fierului în care a rămas prinsă până astăzi.
Fiecare piesă din colecțiile sale este unică, realizată cu o atenție meticuloasă la detalii. Lucrările sale se află în colecții private din toată lumea (Germania, Franța, Belgia, Norvegia, Finlanda, Elveția, Marea Britanie, Africa de Sud, Thailanda, SUA). Sunt extrem de recunoscătoare că am putut respira și eu puțin în acest univers ușor alchimic, ușor exotic și puternic ancorat într-un imaginar în care mi-ar plăcea să mă refugiez.