ÎL VOI INVOCA PE EINSTEIN din poignet ca să ofer un nume atât credibil, cât și popular publicului, plin de scepticism la nivel de considerații ale celorlalți participanți ai vieții, cu nume nesonore, dar plin de certitudini cu privire la părerile personale. Mâncați-l pe Einstein acum, că cel mai bine merge canibalizarea mortului, care firește este în lipsa apărării, fapt ce poate valida, nu contează că în absență, adevărul vostru. A man should look for what is an no for what he think should be e una dintre considerațiile pe care le-a făcut, dar care nu sunt din rândul celor care populează social media, teritoriul iluziilor.
Am o săptămână de când deschid Facebook-ul doar ca să citesc câte un mesaj primit. Standardele de diletant pe care le văd în postări nefondante pe niciun repertoriu de fapte, nici actuale, nici regăsite în istoricul individului, îmi par o înfrângere uluitoare atât a bunului-simț, cât și a tot ceea ce ar fi trebuit să însemne anul 2025. Iluzia stă tabuitizată aproape ca un act de agresiune față de realitate și adevăr. Două categorii: fie cea în care rațiunea pare că părăsește complet masa discuției, fie cea în care rațiunea rămâne, dar ipocrizia deliberată și speculația o domină. În ambele situații ca o supernovă strălucește ea singură – iluzia. Pot accepta, în numele toleranței, aceste derapaje ca ocazionale, dar nu ca normă.
Între timp, a murit Lynch, o extraordinară ocazie pentru cei care habar n-aveau (întăresc, pariez că cei la care fac referire nu știau!) cine a fost, de a-și exprima regretul și de a se lamenta cum viața lor va fi „mai săracă” fără el, la fel și Marianne Faithfull, pe care aceeași categorie o deplânge azi și care în toată istoria prieteniei noastre online, la fel ca în cazul lui Lynch, nu a postat vreodată ceva despre ei), s-a furat și coiful, cel care fusese fie ignorat complet de cei care auziseră de el, fie inexistent complet pentru ceilalți, până acum, dar pentru care furtul devine brusc mai mult decât o situație regretabilă, o importantă pierdere. O dramă patriotardă, o falsă ocazie de afiliere la o revoltă nobilă, cu implicații profunde sunt notele în care se glosează postările. Pe naiba! În esență, pe nimeni nu preocupă în spațiul intim, însă iluzia că o face în spațiul public e o condiție sine qua non a omului actual, modern, care ia poziție de îndată, cu orice ocazie, indignându-se grozav, visceral, abisal. Pe scurt, artificial și neponderat.
Dar iluzia, la fel ca frumusețea, azi, e accesibilă. Așa cum oricând poți apela la medicul estetician, cumpărând puțină frumusețe, așa poți apela la iluzie pentru a cumpăra puțină stimă, moralitate, imagine, perfecțiune. Joci la cacealma și, deși nu te susțin, te pot înțelege. Și alții s-au jucat cu mintea ta atunci când ți-au creat o nevoie inutilă, ca apoi să-ți vândă și soluția/produsul, după caz, la fel de inutile ca și nevoia creată.
Boulevard of broken dreams* ar putea fi, de fapt, titlul onest al descrierii societății, cel puțin al celei de aici, peste care majoritatea pune filtre. Filtrul pe viață e poate cel mai rentabil. De aici poți să induci în eroare cât vrei. Iluzia e la trei cuvinte distanță, ce să te oprească să o activezi? Cum am spus, e accesibilă. Poți oricând să numești reviste obscure, în care apari, reviste prestigioase, poți câștiga un premiu irelevant pentru industria ta, pe care îl poți numi în fața celorlalți: unul dintre cele mai importante, poți să-ți cumperi apariții media, despre care vei spune că meritocrația a adus aceste ocazii extraordinare, poți chiar să-ți pui poze cu 15 kg mai puțin, chiar dacă dezamăgirea va fi mai mare la o întâlnire live, poți chiar să fii un regizor bun, dar să nu te mulțumești cu atât, astfel să nu ratezi niciun eveniment dramatic, despre care să nu postezi, pentru încă 10 minute de faimă și iluzie prinsă în ultimul joben al moralității, fără ca aceasta însă să te împiedice să o pierzi din vedere și în comentariile aferente respectivei postări. Slugărnicia e rentabilă atunci când e vorba de imagine, implicit, de public, implicit, de bani. Până la urmă, în viață e ca în gramatică, nu toate unitățile au aceeași importanță: există regent, există subordonat.
În plan personal, nu am simțit niciodată pornirea de a mă arăta nici mai frumoasă, nici mai isteață, nici mai talentată, nici mai accesibilă decât sunt. Să iluzionez oamenii m-ar dărâma știind că tot ce admiră e o proiecție pe care am construit-o cu bună știință și pe care o întrețin cu meticulozitate.
În schimb, practic autoiluzionarea cu privire la viață. Îmi pot îndulci starea cu un buchet de flori, cu două trei delicatessen, cu un album de fotografie, cu un playlist care să mă scoată din lumea asta atât de nouă, încât un manual de instrucțiuni mi-ar fi necesar, cu Mubi seara, cu o manichiură pe care mi-o fac singură la masa ratărilor sau cu o plimbare noaptea cu mașina, fără vreo adresă. Nu mă interesează starea de prezență la care lumea modernă tinde, prezentul m-a interesat de câteva ori în viață și asta când a fost atât de intens, încât părea deja un trecut la care voi jindui. Altfel, în lumea mea, nu se face nimic de ochii lumii. Hegemonia așa-zisei transparențe este, în opinia mea, cel mai prost pariu pe care îl poate face o epocă ce nu trăiește în mare parte, ci recreează viața, iar eu nu sunt dintre aceștia.
Mie îmi plac dezordinea și siropul, imperfecțiunea, curajul, doar în raport cu tentația, niciodată cu frica, uniformele militare, rigoarea și Dietrich, sinceritatea fără desecretizare și toate lucrurile mărunte sau mai notabile care mă fac să fiu Tatiana și doar pe ea vreau s-o scot în lume.
* Boulevard of broken dreams este numele unei piese a trupei Green Day.