Unele case sunt mai case decât altele, așa cum unele „bulendre” sunt mai puțin bulendre decât altele. Când mi-am dat seama de asta, mâncam niște salată de vinete cu pâine – evident, întingeam, fără furculiță, cu furculița doar te înțep între coaste când treci pe lângă mine – și mă uitam pe niște poze. Și așa am dat peste sufrageria lui Jean Piaget și peste toate bulendrele, cărțile și emoțiile lui, surprinse într-un cadru din care pare că ieșim astăzi cu toții.
Freud a zis: „Uneori, țigara e doar o țigară”, și mi-am aprins una, și Jung a zis: „Cine trăiește în exterior visează”, și am deschis ochii și m-am întors într-un sistem de idei inconștiente, în casa în care m-am născut. Casă mică, vagon, cu vitralii la camera din față, umbroasă, cărți multe, adunate de Vicu, bunicul meu preferat, iubitor de țigări, alcool și poker. Camere înalte, bucătărie cu mobilă bleu-vernil, sobă Vesta, icoană pictată pe o nucă, pe perete – o am și acum –, oglindă ștearsă, furnici primăvara pe la colțuri, curte modestă, cu zmeură și cișmea. Eu, în patul din camera din mijloc, umbroasă ca ea, rece ca ea, cu breton Mireille Mathieu, în mână cu un corn cu mac, uns cu unt și miere.
Mi-am întins picioarele, au scârțâit de la vârstă, am deschis ochii, am căscat și am zis printre dinți: „Da, eu sunt casa!” Ne construim zidurile exact ca și casele în care ne naștem. Mai subțiri, mai groase, cei mai norocoși sunt cei din generația de azi, ei pot avea pereți transparenți, din sticlă, dar reci.
Într-o coregrafie hipnotică, le văd pe toate femeile din familie. Întind rufe în curte, pe sârmele ruginite, au rochii înflorate, părul prins la spate, fredonează ceva și trăiesc fără tihnă. Se grăbesc ca și cum ar pleca întruna spre gară. Au sâni frumoși, o distincție discretă și miros a colonie București. Le privesc ghemuită, nu semăn cu niciuna, semăn cu un băiețel cu păr auriu, din reclamele americane de Crăciun, și aștept un tren în casa vagon. Din poziția aia e greu să mă văd îmbrăcată în rochie de mireasă și cu mâinile știu să fac doar semn că sunt aici. Am oase subțiri, din faianță, fragmente din cea din bucătăria de vară, și aștept să văd fularul roșu al tatei care nu se ițește decât de câteva ori pe an, și atunci eu tot ghemuită stau și trece pe lângă mine și nu mă vede. Eu îl văd și încep să-i semăn tot mai tare.
Mama e o emulsie tandră și doar ea știe cine sunt. Ne plimbăm singure, mâncăm singure, mergem la Romarta singure, să ne uităm la puloverele Shetland, se joacă cu mine, îmi face cozi împletite, se preface că moare, urlu. Asta a fost o glumă proastă.
Visul e o mică ușă ascunsă în casă. Când cineva intra pe acolo, ceilalți nu știau, iar asta te făcea să crezi că acolo nu e nimic. De-asta, cât am stat în casa aia, eu n-am trecut pe acolo. Mecanismele de invadare nu le învățasem, cum nici acum nu știu să le fac să se miște aplicat.
Casă, casă de piatră nu fusese pentru nimeni aici. Dar nimeni nu se plângea. Piatra se vedea mai tăioasă, dacă te depărtai de ea. De aproape, era doar o bornă a realității. Cel mai trist era că frumusețea fusese o înfrângere. Părul lung, negru și mătăsos al mamei îmi trecea printre degete ca o certitudine că cineva mă va iubi în viața asta mult, disproporționat, continuu, oricum, până la capătul vieții. Și casa se umplea doar atunci de un abur dulce. Mierea se prelinge pe borcan și apoi pe fața de masă, untul s-a topit, cornul s-a mâncat. Singurul care a rămas este bretonul.
La Bana era altceva. Casa stătea pe un zăcământ de sare și totul acolo era mai solid și mai convingător. Pisica neagră era blândă și mereu mi-am zis că ei i-a scris Boris Vian acel blues. În plus, covorul ăla de polen din curte, primăvara, și cireșele care îți cădeau în cap, în mijlocul verii, câteodată, când stăteai pe scaunul mic, pliant, verde cu dungi albe, licuricii noaptea și magazia plină de resturi din alte vieți n-aveau cum să nu te învețe că sufletul e o formă permanentă. Din Bana, n-am luat nimic altceva, decât fețele de masă brodate, setul de pahare din sticlă mată, lăptoasă, cu silueta neagră a unei femei, primite de bunica drept dar de nuntă, și bucuria de a avea liliac pe masă și dulceață de cireșe în bufet. Și când ești strivit nu e pentru că nu ai cireșe, ci pentru că te-ai lăsat vierme.
Paharele stau în fața mea ca o formă obiectivă de frumusețe pierdută. Lângă ele am pus prezentul inconsistent, fractalic, prozaic, niște sticle de băutură cu etichete, o brățară, un trabuc primit cadou, pe care nu l-am putut fuma niciodată (îl dau la schimb cu un răsad de brumărea, că nu găsesc niciunde), și câteva fire de păr blond, prinse, încurcate, într-un elastic. Imprudentă, ca de obicei!
Vântul bate, miroase a mâncărică de legume, ghiveci, cum se spunea acolo de unde vin, ca o notă de subsol, am pus mult usturoi în ea și eu mă târguiesc cu mine ca-n talcioc. De la fereastră, totul e ușor și tot ce știm, știm de la ferestre. Ferestrele sunt pseudoființe. Un număr de emoții istovitoare au scorojit pervazul. Pervaz al așteptării, încununat fie de nereîntoarcere, fie de mai departe. Sunt și pervazuri mângâiate de pisici, cu rulouri cu dungi decolorate, bambuși curioși și orhidee înstrăinate.
Pe cele bune le recunoști după desenele cu cretă, semn că acolo oamenii au odrăslit.
Ferestrele de mahala declanșează resortul imaginar. Ferestrele boierești separă și clasifică.
Sunt ferestre de vară și ferestre de toamnă, așa cum sunt și oamenii. Dacă ai să te privești, din stradă, într-o fereastră, vei fi uluit să vezi că știi ce fel de fereastră este.
Dar dacă nu ieși la fereastră, nu vei afla niciodată că nu trebuie să aduci în casă pantere, cu gândul că vor deveni pisici – (onestă, recunosc: expresia nu e a mea, cred că e a lui Erich Maria Remarque).
Și nu Ana a fost zidită în perete, ci pereții caselor în care ne naștem se zidesc în noi.