Barna Nemethi, CEO al Curtea Veche Publishing, susține că majorarea TVA la carte a amplificat problemele cronice ale pieței editoriale, accelerând scăderea consumului și punând presiune pe întreaga industrie.
Barna Nemethi, CEO Curtea Veche Publishing
Forbes România: Piața editorială din România se află în prezent în criză? Dacă răspunsul este afirmativ, care sunt cauzele și efectele acesteia?
Barna Nemethi: În prima sâmbătă din decembrie 2025, prin porțile târgului Gaudeamus au trecut treizeci de mii de oameni — cea mai bună sâmbătă din istoria măsurată a târgurilor de carte românești, după contabilitatea Asociației Editorilor din România.
Aceeași asociație avertizase, cu jumătate de an înainte, că 2025 va fi cel mai negru an al pieței editoriale. Ambele afirmații sunt adevărate și niciuna nu o anulează pe cealaltă. Bine ați venit în piața românească de carte, singurul sector din economie unde sărbătorile și funeraliile se organizează în același pavilion, uneori în același weekend!
Anul trecut, când am făcut acest exercițiu de analiză, răspunzând la ancheta revistei Forbes România, cuvântul de ordine al industriei era „prudența“. Între timp, prudența a rămas fără obiect: nu te mai poți feri de ceea ce s-a întâmplat deja. Cuvântul anului este „paradoxul“ — starea în care toate semnalele sunt adevărate simultan și niciunul nu se lasă redus la celălalt. Criza cere management; paradoxul cere interpretare. Din fericire, interpretarea este chiar meseria noastră.
E criză? Întrebarea revine anual, ca un control de rutină, și devine tot mai greu de răspuns — nu pentru că răspunsul ar fi neclar; „criza“ presupune un accident, o abatere de la o stare normală la care te poți întoarce.
Piața de carte din România nu traversează o criză; acesta este climatul în care funcționăm. Ce s-a schimbat de anul trecut este că peste boala cronică s-a instalat un puseu acut, cu certificat de naștere: 1 august 2025, ziua în care TVA-ul la carte a urcat de la 5% la 11%.
Măsura guvernamentală ne-a asigurat o rară prezență în presa internațională: agențiile au consemnat, cu o cruzime involuntară, că țara din Uniunea Europeană în care se citește cel mai puțin tocmai și-a scumpit cărțile.
Aveam deja cea mai mică piață de carte din UE; acum avem și a doua cea mai mare cotă de TVA pe carte, după Danemarca. Comparația cu Danemarca merită un rând în plus, pentru că e mai instructivă decât pare: danezii își permit TVA de 25% pentru că au construit, mai întâi, vreme de un secol, biblioteci, librării și cititori. Noi am inversat ordinea operațiilor. Am taxat întâi.
Efectele majorării TVA la carte nu s-au lăsat așteptate. Din septembrie 2025, consumul de carte a scăzut cu două cifre, procentual, iar nota de plată completă abia acum se decontează: 2026 este anul în care șocul fiscal se traduce integral în cerere comprimată, cumpărături amânate și tiraje regândite în jos.
Cartea este, istoric, primul articol la care o gospodărie renunță când vin vremurile de drastică limitare a cheltuielilor — iar aceste vremuri au venit oficial, cu pachete de austeritate în serie. Ordinea victimelor e previzibilă și s-a mai văzut acest film: întâi ‒ autorul debutant, apoi ‒ editura mică, apoi ‒ librăria din orașul sub o sută de mii de locuitori.
Dar TVA-ul nu a stricat o piață sănătoasă; a accelerat o eroziune veche, pe care cifrele lungi o descriu mai bine decât indignările scurte. Între 2008 și 2023, cifra de afaceri a industriei românești de carte a crescut cu 76%. Sună aproape onorabil — până așezi alături restul economiei, care a crescut în același interval cu 206%, și inflația cumulată, de aproape 100%.
În termeni reali, piața s-a contractat. Industria a devenit, e drept, mai eficientă ca oricând: profituri cumulate în creștere, cu o treime mai puțini angajați. Numai că eficiența aceasta seamănă cu cea a unui organism care a învățat să respire cu un singur plămân — admirabilă și îngrijorătoare în egală măsură.
Din primele douăzeci și cinci de companii ale pieței din 2008, aproximativ 40% au dispărut între timp, prin insolvență, faliment sau radiere. Diverta, liderul pieței de acum cincisprezece ani, a reușit performanța de a intra în insolvență de două ori, în 2010 și în 2021 — un record pe care nimeni nu se grăbește să-l conteste.
Cei rămași în picioare au rezistat printr-o metodă care spune totul despre starea pieței: au învățat să vândă altceva. O parte tot mai consistentă din creșterea marilor lanțuri de librării nu vine din cărți, ci din ceai, papetărie, viniluri și obiecte care se nimeresc să stea bine lângă un raft de cărți.
Librăria românească profitabilă este, tehnic vorbind, un concept store care tolerează literatura. Nu e o ironie la adresa librarilor — e o soluție inteligentă la o problemă pe care n-ar fi trebuit s-o aibă. Când marfa care dă numele industriei nu mai poate susține singură chiria, diagnosticul nu se pune vânzătorului.
Sub toate acestea stă cererea reală, cu cifrele ei de necontestat: doar 6,5% dintre români cumpără cel puțin o carte pe an — unul din cincisprezece. Cheltuielile culturale ocupă 1,9% din bugetul gospodăriilor românești; mai puțin alocă doar bulgarii și ciprioții. Barometrul de Consum Cultural, publicat în toamna lui 2025, confirmă că 46% dintre români n-au deschis nicio carte într-un an întreg.
Într-o Europă în care cartea este o industrie de 24 de miliarde de euro anual, contribuția României rămâne o eroare de rotunjire.
Și totuși: treizeci de mii de oameni într-o singură sâmbătă de decembrie. Aproape un milion de volume aduse la Bookfest în iunie 2026, trei mii de titluri noi, cozi la autografe și copii care își negociază cu părinții rațiile de povești. Același Barometru consemnează, de altfel, o mărturisire savuroasă: aproximativ 16% dintre românii adulți declară că au fost la un târg de carte în ultimul an.
Japonezii au un cuvânt, tsundoku, pentru cărțile cumpărate și lăsate să aștepte, necitite, în teancuri; noi am rafinat conceptul până la abstracțiune — frecventăm târgul declarativ, scutiți de povara achiziției. Dar e o minciună care ne face cinste: oamenii aceștia vor să fie genul de oameni care merg la târguri de carte.
Problema nu este dragostea pentru carte, despre care foarte mulți vor depune mărturie. Problema este că am construit o cultură a cărții fără infrastructura acesteia.
Forbes România: Care credeți că ar fi primele trei măsuri pe care autoritățile (Ministerul Culturii, Ministerul Finanțelor, primării etc.) ar trebui să le pună în practică pentru protejarea și revitalizarea industriei de carte din România?
Barna Nemethi: Refuz lista lungă de doleanțe; propun trei banalități, ordonate crescător după cost și descrescător după rușine.
Prima nu costă nimic în plus față de ce s-a promis deja: aplicarea legilor care există. Legea bibliotecilor obligă la reînnoirea fondului de carte; în realitate, rețeaua națională a mai pierdut 226 de biblioteci într-un singur an — au rămas 7.957 — iar cei 2,4 milioane de utilizatori rămași activi împrumută fiecare, în medie, opt volume pe an.
Borges mărturisea că și-a închipuit dintotdeauna Paradisul ca pe un fel de bibliotecă; după contabilitatea Institutului Național de Statistică, România a închis anul trecut 226 de filiale ale Paradisului.
Biblioteca publică este cel mai subevaluat mecanism al cererii din economia culturală: un cititor format gratuit astăzi este un cumpărător solvabil peste zece ani, iar în țările care au înțeles asta achizițiile publice de carte sunt un canal de stabilitate, nu un moft.
Tot la capitolul legislație-ficțiune: „Voucherele culturale pentru elevi“ de 250 de lei și programul „O carte pentru fiecare elev“ — ambele votate în Legea învățământului, ambele neîncepute vreodată, ambele amânate oficial pentru anul școlar 2027-2028, din motive bugetare. Practicăm, probabil, singura austeritate din Europa care taie programe ce nu au apucat să existe.
A doua banalitate: întoarcerea TVA-ului la 5%, cu țintă declarată zero, cum este în Regatul Unit sau în Irlanda. Argumentul e strict contabil: încasările statului din TVA-ul pe carte sunt, la scara deficitului, neglijabile; distrugerea pe care o produc este, la scara industriei, structurală. Nu cerem o subvenție. Cerem încetarea unei extracții.
A treia banalitate costă cât o campanie de imagine ministerială și valorează cât toată politica culturală la un loc: un instrument național, continuu, de măsurare a pieței și a cititorului.
Forbes România: Care este profilul actual al cumpărătorului de carte din România? Care este opinia dvs. despre „portretul“ acestuia? De ce nu există, la nivel de industrie editorială, un studiu național continuu despre profilul și comportamentul cumpărătorilor de carte din țară?
Barna Nemethi: Cumpărătorul român de carte există și are un chip surprinzător de precis, dat fiind că nimeni nu l-a fotografiat vreodată profesionist. Este femeie, sub treizeci de ani, de la oraș, cu studii superioare. Cumpără preponderent nonficțiune — aproape 60% din exemplarele vândute — având sănătatea, dezvoltarea personală și spiritualitatea în frunte: biblioteca română contemporană arată tot mai mult ca o farmacie, cumpărăm cărți cum cumpărăm suplimente, pentru imunitate emoțională.
Kafka pretindea că o carte trebuie să fie „toporul pentru marea înghețată din noi“; cititorul român îi cere, deocamdată, să fie trusă de prim ajutor. Nu e o decădere, e o poartă: în lectură se intră cum se intră în apă — întâi din nevoie, apoi pentru că nu mai vrei să ieși. Ascultă tot mai mult — 7% dintre români au trecut deja la cărțile audio, iar formatul crește constant în toată Uniunea — și cumpără online, seara, după program.
La polul opus, printre bărbații între 30 și 54 de ani și seniorii de peste 65, ponderea celor care citesc zece cărți pe an coboară sub 2%.
Partea remarcabilă este că această cititoare nu a așteptat pe nimeni. În absența oricărei politici publice de lectură, ea și-a construit singură infrastructura: cluburi de carte, comunități online, recomandări care circulă pe TikTok cu o eficiență pe care niciun program ministerial nu a atins-o vreodată.
Fenomenul global BookTok — miliarde de vizualizări care mută fizic stocuri din librării — funcționează și în românește, iar editorii care îl ignoră află de la propriile rapoarte de vânzări că n-ar fi trebuit.
Mai există și un cititor pe care nu-l vede nimeni: diaspora de peste cinci milioane de români, cea mai mare piață de carte românească din afara granițelor, deservită astăzi mai degrabă de curajul logistic al câtorva librării online decât de vreo strategie din industrie.
De ce știm toate acestea din frânturi — un procent de la Eurostat, un barometru anual pe o mie de respondenți, datele de casă ale fiecărei edituri, păzite ca rețetele de familie — și nu dintr-un studiu național continuu? Explicația de serviciu — nepăsarea — are eleganța tuturor teoriilor care nu acuză pe nimeni în particular.
Realitatea e mai puțin confortabilă și are trei etaje. Întâi, industria este prea săracă și prea fragmentată ca să-l finanțeze singură: profitul cumulat al întregului sector, edituri și librării împreună, e mai mic decât al unui singur hipermarket bun.
Apoi, statul nu-l comandă, pentru că un studiu continuu ar transforma lamentația generică în listă de sarcini cu termene și responsabili. Iar noi, editorii, ne-am obișnuit să ne administrăm ignoranța ca pe o discreție profesională: fiecare își privește propriile case de marcat și extrapolează o țară.
Marea Britanie își numără fiecare exemplar vândut, la nivel de ISBN, din 2001. Noi navigăm o piață de sute de milioane de lei cu instrumentarul unei tombole școlare.
Adevărul merită spus întreg, oricât de incomod: un cumpărător pe care refuzi să-l cunoști este un cumpărător pe care-l meriți doar din întâmplare.
Forbes România: În 2028, România va fi Țară Invitată de Onoare la Frankfurter Buchmesse (Germania), cel mai important târg de carte și industrii creative din lume. Cum credeți că va arăta, în acel an, piața de carte din România? Aveți câteva sugestii privind modul în care România ar trebui să se prezinte la acest eveniment sau considerați că este prematur să discutăm acest lucru?
Barna Nemethi: Toate întrebările de mai sus au căpătat, între timp, o dată de scadență. Pe 20 februarie 2026 s-a semnat la București acordul prin care România devine Țară Invitată de Onoare la ediția aniversară, a 80-a, a Frankfurter Buchmesse: 11-15 octombrie 2028.
Vorbim despre un târg cu o tradiție de peste cinci secole, născut la o zi de mers cu căruța de atelierul lui Johannes Gutenberg din Mainz — locul unde industria noastră a învățat să meargă. Semnăturile de pe acord aparțin ministrului culturii și directorului târgului; obligațiile aparțin tuturor.
E prematur să discutăm despre 2028? Dimpotrivă, suntem deja în întârziere. Cehia, invitata ediției din acest an, lucrează din 2023. Filipine a ajuns anul trecut la Frankfurt cu 66 de titluri traduse înainte de târg și alte 88 pregătite pentru raft. Slovenia și-a tradus literatura în ritm industrial, ani la rând, înaintea ediției consacrate țării sale din 2023.
Bugetul unei țări invitate, arată analizele edițiilor recente, se situează între 5,5 și 6,6 milioane de dolari, iar pavilionul de 2.000 de metri pătrați pe care ți-l pune la dispoziție târgul nu vine cu conținut inclus. O invitație de onoare nu este un stand; este o politică industrială cu dată fixă.
Și încă ceva, ca să nu ne amăgim despre miza reală: piața germană de carte valorează peste 9 miliarde de euro pe an — de câteva zeci de ori piața noastră, oricum am număra-o. Nu mergem la Frankfurt să fim admirați. Mergem să vindem.
Materia primă, culmea, există. În octombrie 2025, casele de pariuri l-au ținut pe Mircea Cărtărescu în cercul restrâns al favoriților la Nobel până în ultimele minute; premiul a plecat, până la urmă, la László Krasznahorkai — născut la Gyula, la mai puțin de o oră de mers cu mașina de granița românească. Nobelul a trecut, cum s-ar spune, chiar pe lângă noi.
Cu un an înainte, Solenoid câștigase Dublin Literary Award, iar traducerile din autori români adună distincții internaționale cu o regularitate pe care acasă o tratăm ca pe un fapt divers. (Tot în 2025, Academia Română a găsit de cuviință să nu-l primească pe Mircea Cărtărescu între membrii ei — colecționăm paradoxuri inclusiv la export.)
Iar dacă cineva se întreabă ce anume se joacă la o asemenea ruletă: în săptămâna de după Nobelul lui Han Kang, în octombrie 2024, sud-coreenii au cumpărat peste un milion de exemplare din cărțile ei. Un milion de exemplare într-o săptămână — o cifră la care ficțiunea noastră autohtonă, cu tirajele ei medii sub o mie de exemplare, poate deocamdată doar să viseze. Niciun program guvernamental nu produce singur asemenea efect; există însă programe care pregătesc terenul, și țări care le fac la timp.
Institutul Cultural Român a urcat finanțarea programelor de traducere la peste o jumătate de milion de euro pe an și anunță consolidări financiare pentru orizontul 2028; programul TPS a împlinit douăzeci de ani și o mie de titluri sprijinite în librăriile lumii. Sunt cifre onorabile pentru vreme de pace. 2028 nu este vreme de pace.
Cum ar trebui să ne prezentăm? Cu pregătirea măsurată în contracte, nu în comitete. Un obiectiv public — de pildă, o sută cincizeci de titluri românești vândute editurilor de limbă germană până în vara lui 2028 — urmărit trimestrial, cu responsabili cu nume și prenume.
O punere în comun a energiei târgurilor noastre de carte, idee vehiculată chiar de Ministerul Culturii, gândită nu ca fuziune birocratică, ci drept calendar comun de export.
Un pavilion care vinde piața, nu doar patrimoniul: acordul semnat prevede explicit, pe lângă literatură, tehnologie, design, film, gastronomie — să-l luăm în serios ad litteram, pentru că industriile creative românești au astăzi mai multe de spus decât brandul de țară care le împachetează. Și o evidență mai puțin festivă, de rostit înainte să ne-o servească alții: invitatul de onoare este judecat și după cum arată masa lui de acasă.
Dacă ajungem la Frankfurt cu bibliotecile în închidere și cu TVA-ul vicecampion european, povestea se va scrie singură — și nu ne va plăcea. Cea mai bună scenografie pentru 2028 rămâne repararea pieței interne: cele trei măsuri de bun-simț enumerate mai sus, livrate până atunci, valorează mai mult decât orice pavilion.
Forbes România: Privind spre viitor (următorii trei ani), care este strategia editurii dvs. pentru a rezista pe piață și ce priorități vor ghida dezvoltarea acesteia?
Barna Nemethi: Prudența care ne-a ținut întregi prin șocuri fiscale, printr-o amendă pe care continuăm s-o contestăm și prin insolvențele din jur și-a făcut datoria: suntem aici. Dar prudența este o virtute de iarnă — te învață să nu mori, nu și încotro s-o iei. Pentru următorii trei ani, Curtea Veche Publishing și-a ales un cuvânt mai puțin contemplativ: tracțiune. Patru direcții îl susțin.
Întâi, ne gândim să fim o editură de proprietate intelectuală, nu de tipărituri: fiecare titlu este conceput de la început multi-format — print, audio, ebook, licențiere — pentru că povestea este activul, iar hârtia doar unul dintre corpurile ei.
În al doilea rând, mergem direct către cititor: canale proprii de vânzare și date proprii, pentru că într-o piață fără studii naționale, singurul cititor pe care îl cunoști cu adevărat este cel cu care vorbești nemijlocit.
În al treilea rând, consolidare selectivă: piața se va concentra inevitabil în anii următori, iar noi intenționăm să fim printre cei care consolidează — cu apetit pentru cataloage, drepturi și parteneriate care adaugă profunzime, nu doar volum.
În al patrulea rând, operațiuni asistate de inteligență artificială, de la analiza datelor la fluxurile de producție, cu o regulă internă simplă: mașina lucrează pentru editor, cartea rămâne a autorului. Iar peste toate, orizontul 2028: ne pregătim autorii și cataloagele pentru cel mai mare moment de export pe care l-a avut vreodată cartea românească.
Curtea Veche Publishing a început în 1998 cu o singură carte tradusă — un manual american despre cum să câștigi oamenii de partea ta. Strategia noastră pentru următorii trei ani este, în fond, aceeași carte aplicată la scară: câștigăm oameni de partea cărții.
Merită să-l amintim pe Mario Vargas Llosa; cum își începea el discursul de Nobel: a învățat să citească la cinci ani, spunea, și acela rămâne cel mai important lucru care i s-a întâmplat vreodată.
O industrie întreagă — autori, traducători, redactori, librari, bibliotecari — există pentru ca propoziția aceasta să rămână posibilă la fiecare generație. Restul, tot ce am înșirat mai sus despre cote de TVA și studii de piață, e doar logistica acestei propoziții.
Piața românească de carte intră în a doua jumătate a anului 2026 așa cum a intrat în toate: săracă, taxată, necartografiată și — împotriva oricărui model economic — vie. Treizeci de mii de oameni într-o sâmbătă de decembrie, în 2025, nu sunt o statistică; sunt un electorat care încă n-a fost tratat ca atare.
La Frankfurt, în octombrie 2028, România va avea două mii de metri pătrați ca să răspundă la o singură întrebare: cine suntem atunci când ni se dă, în sfârșit, cuvântul? Cartea aceea nu se va scrie în pavilion. Se scrie acum — în bugetele bibliotecilor, în cota de TVA, în felul în care o industrie întreagă refuză să confunde prudența cu resemnarea.
Paradoxul nostru rămâne, până una-alta, în picioare: nicăieri în Europa nu se citește mai puțin, și nicăieri cartea nu este iubită cu mai multă îndârjire de cei care o citesc. Din acest paradox se poate face fie o elegie, fie o piață. Noi am ales.
(7 iulie 2026)
Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.
De asemenea, intră în comunitatea Forbes România de pe Facebook și urmărește cele mai importante știri, analize și noutăți din business-ul local și nu numai.
