Ultimele săptămâni de (vacanță de) vară au adus pe radarul oricărui corporatist un nou termen –quiet quitting.
Pe fondul riscului pierderii libertăților câștigate în perioada pandemică, în contextul în care tot mai multe organizații le cer angajaților – justificat sau nu – să revină la birou, dar și a creșterii explozive a costurilor vieții și o inflație care bate record după record, pare că tot mai mulți angajați se simt blocați în ceea ce privește dezvoltarea lor profesională și încep să „renunțe în liniște” (quiet quitting) la locurile de muncă actuale.
Acest fenomen nu înseamnă o renunțare completă la job. Practic, angajatul își face în continuare treaba pentru care este plătit, dar nimic mai mult. E-mailurile și mesajele trimise după orele de program rămân fără răspuns până în următoarea zi de lucru, oricât de urgente ar fi sau de dorința șefului de a avea un răspuns imediat. Angajații nu mai sunt la fel de interesați să iasă „la o bere” după orele de program, nu își mai doresc neapărat să evolueze în carieră și să performeze, ci pun cariera pe plan secundar, pentru că își doresc să petreacă mai mult timp alături de familie și prieteni și să acorde mai multă atenție vieții personale.
E evident că unul dintre motivele pentru care termenul quiet-quitting devine tot mai popular în (social) media este acela că nu puțini sunt cei care descoperă că făceau asta de ceva vreme.
Iar acum, revenirea mai mult sau mai puțin forțată la birou pe fondul ridicării restricțiilor din timpul pandemiei pare în multe cazuri un (semi) eșec. Un sondaj recent realizat în SUA indica o prezență la birou sub așteptări în cadrul companiilor care folosesc un sistem de lucru hibrid, care implică prezența obligatorie la birou în fiecare săptămână. Și cine i-ar condamna pe angajații care s-au trezit că le cresc cheltuielile cu transportul, mâncarea etc. pentru a veni la birou unde, de cele mai multe ori, găsesc… ședințe (chiar pe Zoom, uneori) cu alți colegi?
În tot acest zgomot care înconjoară conceptul de quiet‑quitting, merită să ne punem câteva întrebări importante: oare ar putea fi acest stil de lucru „noul normal” cu care ar trebui să se obișnuiască managerii? Ar trebui managerii să răspundă printr-un comportament urât, prin care să îi determine pe angajații indezirabili să plece de bunăvoie – adică un fel de quiet-firing –, așa cum o făceau, de fapt, în perioada în care angajații stăteau la coadă să se angajeze? Sau quiet-quitting reprezintă un strigăt de ajutor din partea unor angajați aflați aproape de burnout, al căror „pahar” de emoții și sănătate mintală s-a umplut încet cu evenimentele din ultimii ani – de la pandemie, criză economică și război la creșterea explozivă a costului vieții, evenimente climatice tot mai intense și adaptarea permanentă la un nou stil de lucru, mai întâi remote, iar apoi hibrid?