Sentimentul de Ziua Cârtiței e mereu aproape în aceste toamne și ierni de pandemie, iar primul semnal, cel puțin pentru mine, e senzația că s-a șters din calendar, din nou, viitorul apropiat.

Știu, în mare, cam ce o să pot face săptămâna viitoare –  sau măcar îmi pot imagina variantele posibile. Sunt în continuare optimistă (poate nejustificat) cu privire la faptul că până peste doi-trei ani lucrurile se vor așeza, într-o formă sau alta. Lunile care vin? Anything can happen.

Nu știu dacă există un mod sănătos de a reacționa la genul acesta de situație. O opțiune e să îmbrățișezi o opinie și să te ții de ea. Am văzut oameni care ignoră măsurile anti-pandemie, oameni care se revoltă împotriva măsurilor și oameni care se revoltă împotriva celor care refuză măsurile.

Ce îi unește e credința de neclintit că doar ei au dreptate, iar toți cei care nu sunt de acord cu ei au carențe majore de inteligență și/sau etică.

În ce mă privește, am încercat să rămân fidelă unui citat celebru, dar al cărui autor e contestat (fiind atribuit ba lui John Maynard Keynes, ba lui Paul Samuelson, ba lui Winston Churchill) și care ar fi fost rostit ca răspuns la o acuzație de inconsecvență în opinii: „Când situația de fapt se schimbă, îmi schimb și eu părerea. Dumneavoastră ce faceți?”.

Într-o lume în care datele problemei se tot schimbă, plus că mi-e clar că nu înțeleg complet nici măcar puținele date pe care le dețin, nu e o poziție chiar confortabilă.

E mult mai simplu să nu trebuiască să reanalizezi nimic. În ultima lui carte, Think Again (tradusă în română cu titlul Regândește), Adam Grant face apologia gânditului și răzgânditului, dar începe prin a ne avertiza că suferim toți de o teribilă tendință de a prefera sentimentul că avem dreptate în detrimentul adevărului.

Și, evident, e mult mai simplu să simți că ai dreptate dacă nu lași să-ți intre în sfera conștientă nicio informație care ar putea să îți amenințe „dreptatea” deja stabilită. Subconștientul nostru e foarte priceput la a ne proteja de astfel de informații destabilizatoare; confirmation bias e un fenomen dovedit în nenumărate studii, în care oamenii (nu doar cei care sunt de altă părere decât noi, ci, șocant, chiar și ceilalți!) interpretează în mod constant informații neutre sau chiar contrare opiniei lor într-un sens care să confirme ceea ce se așteaptă să observe.

Fratele lui este desirability bias, tendința de a interpreta date neutre în sensul pe care ni-l dorim. Asta înseamnă că trebuie să facem un efort conștient să ne căutăm singuri nod în papură, să îmbrățișăm ceea ce Grant numește „bucuria de a fi greșit”.

Cum facem asta? Un prim pas e să devenim conștienți de tendințele înnăscute ale minții noastre. Apoi să facem un efort activ de a ne trece mintea pe „modul om de știință” – ceea ce n-ar trebui să fie dificil, având în vedere că suntem toți experți în virusologie și sănătate publică, nu?

Lăsând gluma la o parte, ceea ce Grant numește „modul om de știință” e un tip de gândire în care „pui la îndoială ceea ce știi, ești curios despre ceea ce nu știi și îți actualizezi părerile pe baza noilor date”. E vorba de un tip de flexibilitate mintală care nu are legătură cu IQ-ul – dimpotrivă, se pare că riscul de a pica în capcană e mai mare pentru oamenii foarte inteligenți, a căror capacitate de a recunoaște tipare îi face mai vulnerabili la stereotipuri și a căror capacitate de a construi argumente îi ajută să demonteze strălucit orice idee contrazice opinia pe care o dețin deja și în favoarea căreia au deja argumente impecabile.

Cum frumos spune Grant, cele două tendințe gemene pe care tocmai le-am menționat „nu doar că nu ne lasă să ne folosim inteligența, ci ne-o contorsionează, transformând-o într-o armă împotriva adevărului… tragedia fiind că, de regulă, nici nu ne dăm seama că gândim greșit”. Pe scurt, cum zicea o mătușă a mea, fără să știe că e expertă în psihologie, „unde e minte multă, e și multă prostie”.

În concluzie, vă urez, cu mult drag, un 2022 fericit, sănătos, dacă se poate inteligent, dar mai ales științific.

The post Episodul 20. Despre cârtițe și mătuși appeared first on Forbes Romania.

La aproape zece ani, domnișoara Florea nu mai crede de mult în Moș Crăciun, dar are în continuare un entuziasm sănătos cu privire la cadouri și mi-a explicat că anul ăsta nu ne va mai livra o listă cu ce și-ar dori, ci una cu lucruri pe care să nu i le cumpărăm în niciun caz.

I-am spus că mi se pare deosebit de utilă o astfel de listă, ea urmând să ne salveze, clar, de greșelile de neiertat pe care, ca părinți și bunici eminamente uncool, suntem în pericol să le comitem în încercările zadarnice de a găsi cadoul perfect pentru un personaj atât de sofisticat ca ea.

Lăsând gluma la o parte, ideea fiică-mii cu „lista cu ce nu vreau” m-a intrigat, așa că de azi-dimineață mă gândesc la ce astfel de liste i-am putea livra Moșului (desigur, cel interior) și noi, adulții.

Aș începe cu lista despre lucrurile pe care nu le (mai) vrem sub nicio formă și nu le vom (mai) accepta în viața noastră. Aici am putea include, în funcție de preferințe: atitudinea pasiv-agresivă – sau, dimpotrivă, cea fățiș agresivă –, prieteniile de complezență, relațiile în care doar una dintre persoane oferă (timp, atenție, afecțiune), iar cealaltă doar primește, șantajul sentimental, relațiile în care suntem acceptați doar dacă ne comportăm contrar valorilor noastre, politețea ipocrită sau bădărănia, manipularea, șantajul emoțional, pozitivitatea toxică sau masculinitatea toxică. Cum spuneam, în funcție de preferințe.

O astfel de listă e un prim pas către stabilirea unor granițe sănătoase în relațiile cu ceilalți și am putea să-i spunem, simplu, „Lista Nu Mai Vreau”. Varianta pentru avansați, de întreprins cu răbdare și mare drag de sine, ar fi să luăm lista la citit sub brad și să ne întrebăm dacă sunt cumva oameni în viața cărora picurăm chiar noi aceleași otrăvuri de care ne dorim să scăpăm.

O altă listă utilă ar putea fi „Lista Nu Mai Fac”, cea cu lucrurile pe care să nu le facem. Nicio grijă, nu e o listă de șotii interzise pe care trebuie să o scriem de o sută de ori cu creta pe tablă. E mai degrabă vorba de lucruri care și-au făcut cumva loc, intenționat sau pe nesimțite, pe lista noastră de to do și de care ar fi cazul să ne eliberăm.

Am citit de curând în „4.000 de săptămâni. Managementul timpului pentru muritori”, de Oliver Burkemann (netradusă în română, din câte știu, dar absolut minunată și un cadou de Crăciun perfect, dacă tot veni vorba, chiar și pentru oamenii nepasionați de time management), despre două variante ale unei astfel de „not to do list”:

Burkemann recomandă „eșecul strategic” – să ne alegem proiecte, sau poate chiar domenii întregi, cărora să ne dăm voie să le dedicăm fix zero energie în următoarea perioadă. Practic, să admitem, cu realism, care sunt adevăratele priorități din acest „sezon” al vieții noastre și să abandonăm fără urmă de vinovăție tot restul.

Ideea de a abandona un proiect sau o idee vă dă palpitații? Nu e o despărțire definitivă. Lista proiectelor/domeniilor puse la hibernat nu se arde, ci se păstrează, iar dacă vreți să fiți siguri că n-o să uitați să vă întoarceți la ea, vă puteți inspira din sistemul „Getting Things Done”, în care proiectele astfel amânate își găsesc locul într-un dosar/fișier special, care se reexaminează o dată pe lună.

Pentru curajoși, o idee mai radicală, tot din cartea lui Burkemann, este cuprinsă într-o poveste (foarte posibil apocrifă) despre un sfat dat de Warren Buffett cuiva care l-ar fi întrebat cum să își stabilească prioritățile. „Înțeleptul din Omaha” i-a recomandat să facă… sigur știți… da, o listă! O listă care să cuprindă cele douăzeci și cinci de lucruri pe care își dorește să le realizeze în viață, aranjate în ordinea descrescătoare a importanței. În mod previzibil, legendarul investitor l-a sfătuit pe interlocutorul său să se concentreze pe primele cinci poziții ale listei. Surpriza vine însă în partea a doua a recomandării: restul listei, celelalte douăzeci de poziții, nu reprezintă scopuri secundare, de îndeplinit după realizarea primelor, ci lucruri „pe care ar trebui să le evite activ și cu orice preț – pentru că sunt acele ambiții insuficient de importante pentru a forma centrul vieții sale, dar suficient de seducătoare ca să-l distragă de la lucrurile care contează cel mai mult”.

Într-o viață care durează, cu ceva noroc, doar vreo 4.000 de săptămâni (de unde și titlul cărții), e important să știi să spui „Nu” lucrurilor pe care nu vrei să le faci, dar e poate și mai important să nu acorzi timp proiectelor pe care ți-ar plăcea să le realizezi, dar față de care simți doar o atracție călâie, nu o pasiune mistuitoare. Ca overachiever în curs de recuperare, adevărul covârșitor al acestui sfat m-a lovit din plin; nu cred că mi-am revenit încă.

Cred că sunt suficiente două liste „cu Nu în brațe” pentru un singur Crăciun, așa că, pentru a încheia în ton pozitiv triada listelor, m-am gândit la un exercițiu inspirat din cartea Marthei Beck „Calea integrității” (care, de asemenea, nu știu să fi fost încă tradusă în română).

Beck ne invită să ne gândim mai întâi la lucrurile pe care ni le dorim pentru că le-am văzut într-o vitrină, la televizor, în feed-urile de social media; pe scurt, lucrurile pe care o formă sau alta de publicitate ne-a făcut să ni le dorim. Cum ne simțim, fizic și emoțional, când experimentăm această dorință? Cum ne simțim atunci când încercăm să o lăsăm la o parte, măcar temporar?

Sunt mari șanse ca senzațiile pe care le încercăm să aibă un iz frenetic, neliniștit. Apoi să ne aducem aminte despre lucrurile pe care, în momentele de liniște, departe de seducția ultimului must-have, ni le dorim cu adevărat de la viață.

Acest exercițiu, repetat de Beck cu numeroși clienți, a scos la iveală similarități surprinzătoare: dincolo de diferențe culturale, de vârstă sau de putere financiară, se pare că, în fond, tânjim toți după aceleași câteva lucruri. Top 3?  Pace, libertate și iubire. Ceea ce vă doresc, cu mult drag, să primiți de la Moșul anul acesta și în toți anii care vor urma.

The post Episodul 19. Trei liste de Crăciun appeared first on Forbes Romania.

În ce mă privește, am ajuns la Facultatea de Drept nu mistuită de pasiune justițiară, ci mai degrabă pentru că nu știam nici matematică, nici fizică, dar aveam memorie bună și suficient de multă ambiție încât să învăț pe dinafară două manuale de istorie, inclusiv notele de subsol și legendele ilustrațiilor, ca să pot trece cu notă mare un examen a cărui singură urmare pe termen lung a fost că m-a făcut să nu mai vreau să citesc vreodată o carte de istorie (dacă există meșteșug de tâmpenie mai perfect decât admiterile la Drept de la sfârșitul anilor ’90, eu nu l-am descoperit încă).

Mi se părea că oamenii care au acel foc călăuzitor, fir roșu sau cum vreți să îi spuneți, au deja răspunsul absolut la întrebarea fundamentală a vieții, pe când eu aveam doar o grămadă de întrebări. Între timp, mi-am dat seama că nimeni nu e scutit de întrebări, nici măcar cei care pornesc la drum cu acel mitic „răspuns absolut”. Important e să ne dăm seama care sunt întrebările potrivite, pentru că răspunsul corect la întrebarea greșită e rareori util.

Sunt întrebări aparent concrete și clare, sădite în rânduri ordonate de diferitele sisteme în care ne încadrăm de-a lungul vieții. Cum fac să iau notă de trecere (sau bursă)? Am cum să fac un master, sau poate doar un semestru, în străinătate – și are sens? Unde să îmi depun CV-ul? Care e parcursul profesional în firma asta, când mă pot aștepta la promovare și ce trebuie să fac ca să o obțin? Când și cât e următoarea mărire de salariu?

Sunt întrebări spinoase, ale căror răspunsuri ne pot întoarce viețile pe dos. Oare ar trebui să plec din țară? Oare copiilor mei le-ar fi mai bine dacă aș munci mai puțin ca să am mai mult timp cu ei, chiar dacă jobul meu e important pentru mine și îmi aduce satisfacții?

Sunt întrebări ca buruienile, aduse de vânt în mintea noastră din copilărie și rămase acolo, pe care trebuie să ne aducem aminte să le smulgem din când în când, pentru că altfel cresc nemăsurat și sufocă totul în jur. Ce-o să zică lumea? Cine te crezi? Tu ai impresia că nu sunt alții mai deștepți decât tine? Cine are timp de copilării din astea?

Sunt întrebări încâlcite ca lianele, care ne strâng în brațe noaptea. Oare cum o să mă descurc? Ce mă fac dacă…?

Din fericire, sunt și întrebări ca o ploaie de vară, care limpezesc aerul și ne ajută să vedem mai clar, mai ales (dar nu numai) pe aceia dintre noi care nu ne-am găsit firul roșu de la începutul carierei. Care sunt lucrurile pe care le fac cu drag și care mă umplu de energie? Cine sunt oamenii alături de care mă simt cel mai bine și cel mai bun? Cine sunt oamenii ale căror opinii contează cu adevărat pentru mine? Care sunt valorile esențiale în viața mea? Dacă m-aș putea uita la viața mea de acum din perspectiva unui eu de peste 20 de ani, ce mi s-ar părea cu adevărat important? Sunt întrebări care deschid uși și orizonturi, care ne invită să respirăm adânc și să ne uităm din nou la toate celelalte întrebări plini de curiozitate și curaj. Întrebări ale căror răspunsuri ne dau rădăcini.

Acestea sunt însă exact întrebările pe care de obicei evităm să ni le punem. Uneori, pentru că nu vrem să părăsim straturile rectilinii ale întrebărilor aparent clare și concrete. Alteori, pentru că ne prindem în lianele anxioase ale lui „dar oare cum o să mă descurc?”. Pentru că ne e teamă că ne vom vedea obligați să ne punem și întrebările spinoase. Și, de multe ori, pentru că „cine are timp de copilării din astea?”

The post Episodul 18. Despre întrebările pe care (nu) ni le punem appeared first on Forbes Romania.

Primele patru clase se fac într-o „Volksschule”, iar în funcție de notele obținute în ciclul primar, copiii pot merge la liceu sau trebuie să urmeze „școala medie”. (Dacă vă îngrozește ideea unei selecții pe criterii academice la vârsta de zece ani, suntem total de acord; sistemul e o sursă inepuizabilă de stres pentru copii și părinți, dar nu știu dacă se va schimba prea curând, deși înțeleg că se tot discută pe tema asta.)

Liceele teoretice de aici se cheamă „Gymnasium”, dar acoperă nu doar ceea ce noi numim gimnaziu (clasele V-VIII), ci tot restul ciclului secundar, până la bacalaureat. Ca să fie și mai clară schimbarea, al cincilea an de școală nu se cheamă clasa a V-a, ci clasa întâi de Gymnasium.

Ca urmare, am iar pitic „într-a-ntâia”, care va trebui, din nou, nu doar să se adapteze unui sistem școlar mai riguros, dar și să își refacă cercul de prieteni și să descifreze regulile vieții sociale într-o școală în care toți sunt mai mari decât ea. Doar că, spre deosebire de întâia ei clasă a-ntâia, acum are aere de domnișoară, se închide la ea în cameră să asculte muzică și a început deja să îmi împrumute hainele, pentru că „așa se poartă acum, mama, oversized”. Fratele ei, care intră într-a treia, e la fel de înalt ca mine și are vocea în schimbare. În vara care tocmai a trecut, par amândoi să se fi transformat subit din copilași în preadolescenți.

Sper că-mi va fi iertat, în aceste condiții, că începutul de an școlar 2021-2022 îmi stârnește mai multe gânduri și emoții decât de obicei, chiar și înainte să iau în considerare că e al doilea an școlar pe care îl începem în condiții de pandemie. Mă simt ca înaintea unei mari călătorii pentru care Google Maps n-are hărți potrivite, ca la intrarea într-un labirint ale cărui capcane abia le putem ghici. Ne trebuie un fir al Ariadnei. M-am tot gândit care ar putea fi acela și cred că l-am găsit – curiozitatea.

Îmi doresc ca juniorii mei să rămână curioși despre lume, despre ceilalți oameni și despre ei înșiși, iar principala mea cerință de la profesorii lor este să nu le sufoce curiozitatea (ideal, chiar să le-o stimuleze). Când vine vorba de învățare, curiozitatea nu e un simplu „nice to have”, ci un atu clar și dovedit științific. Dr. Matthias Gruber, care studiază legătura dintre motivație și memorie la Cardiff University, a analizat printr-o serie de experimente ceea ce el numește „neuroștiința curiozității”.

Ce se întâmplă în creier atunci când suntem curioși? În primul rând, se activează aceleași circuite ca atunci când așteptăm o recompensă – creierul nostru reacționează similar dacă așteptăm să primim o prăjitură sau vrem neapărat să aflăm care e singurul loc din lume unde cresc arbori cu trunchiurile pătrate (există!). Strict biologic, părinții enervanți (ca mine) care nu recompensează notele bune cu cadouri pentru că „faptul că acum știi mai multe e o recompensă în sine” au perfectă dreptate.

Dar, înainte să devenim total tiger parents, să nu uităm esențialul: trebuie ca învățăcelul să fie într-adevăr curios. Experimentele drlui Gruber arată o legătură directă între gradul de curiozitate și cantitatea de informație reținută. Iar cea mai interesantă concluzie este că acest efect pozitiv nu e limitat la lucrurile care ne-au stârnit curiozitatea inițial: când suntem curioși, reținem mai bine toate informațiile la care suntem expuși în această stare „activată”. Poate că Einstein nu exagera teribil când s-a caracterizat (se zice) ca fiind nici deosebit de isteț, nici deosebit de talentat, ci doar foarte, foarte curios.

Curiozitatea este, deci, un fel de cheie magică pentru deschis creierele către idei și învățăminte noi. Așa că de ce să n-o încercăm și pentru mințile de oameni mari?

Îmi doresc să rămân curioasă despre copiii mei, așa cum sunt ei acum, și despre adolescenții care vor deveni. Să îmi aduc aminte să îi ascult și să îi întreb înainte de a trage concluzii și de a pronunța sentințe. Să îmi deschid mintea la tot ce îmi spun, inclusiv lucrurile despre care nu sunt neapărat curioasă din prima. (Doar nu Minecraft. Vă rog mult, nu Minecraft.) Din motive de neuroștiință, evident, dar mai ales pentru că vreau să întârzii cât mai mult momentul în care n-o să mai vrea ei să îmi spună mare lucru, indiferent cât de curioasă o să fiu.

Îmi doresc să începem cu toții să fim mai curioși despre lume și despre ceilalți, chiar și (mai ales!) atunci când ne e frică. Atunci când ne simțim amenințați (de un virus, de incertitudine, de opiniile celorlalți), avem tendința naturală de a ne retrage în propriul „trib” și de a respinge orice ne tulbură siguranța. Opiniile tranșante, absența dilemelor ne fac să ne simțim mai confortabil și ne dau iluzia certitudinii. Dar e doar o iluzie, de care ne agățăm și pe care o apărăm cu mult mai multă încrâncenare decât merită. Iar rezultatele sunt evidente, într-o lume din ce în ce mai incertă și în care ne simțim din ce în ce mai amenințați: suntem din ce în ce mai puțin capabili de dialog, din ce în ce mai polarizați, din ce în ce mai blocați în „bulele” noastre, virtuale sau nu.

Dar se spune că cel mai bun antidot pentru frică este – da, ați ghicit – curiozitatea. Din întrebare în întrebare, încercând să fim mai mult curioși decât defensivi, putem descoperi soluții pentru probleme care păreau fără ieșire, putem înțelege că avem mai multe în comun decât ne așteptam, putem descoperi că păreri aparent ireconciliabile sunt, de fapt, simple neînțelegeri – sau, în cel mai rău caz, putem măcar să înțelegem mai multe despre lucrurile cu care ne confruntăm, astfel încât să le putem ataca mai eficient și mai fără frică.

Din câte știu, dr. Gruber încă nu a făcut experimente fix pe subiectul ăsta, dar poate încercăm noi, chiar și fără aparatura lui sofisticată. Data viitoare când ne trezim față în față cu o situație care ne îngrijorează sau o opinie care ne deranjează, în loc să respingem din principiu ceea ce nu ne este familiar, agățându-ne reflex de scutul opiniilor imuabile, putem încerca să respirăm adânc și să (ne) punem, cu mințile deschise și cu deplină sinceritate, o întrebare cu început clasic: „De curiozitate…”

P.S.: Dacă sunteți curioși despre arborii cu tulpini pătrate, găsiți răspunsul, plus o grămadă de alte lucruri interesante, în prezentarea TEDx a drlui Gruber.

The post Episodul 17. De curiozitate… appeared first on Forbes Romania.

Tocmai pentru că e o treabă „complexă și cu multe aspecte” (vorba filmului), când povestesc despre asta încerc să mă bazez pe cât posibil pe lucruri studiate și demonstrate de autori recunoscuți, mai ales când (așa cum a fost cazul acum câteva zile) am un public foarte educat și exigent, cu toleranță scăzută la citate inspiraționale pe fundal floral și orice aduce a practică New Age.

Problema e că acești autori recunoscuți, cu doctorate la cele mai prestigioase universități, vorbesc despre lucruri cum ar fi „înflorire” (flourishing) ca punct maxim al dezvoltării umane și explică, pe larg și cu studii, cum atenția la respirație, practicile de mindfulness și compasiunea față de sine sunt pietre de temelie pentru a crea o viață împlinită, iar iubirea e esențială (în limbaj tehnic, „căldura relațiilor de-a lungul vieții are cel mai mare impact pozitiv asupra satisfacției cu privire la propria viață”). În funcție de oamenii cu care vorbesc, simt câteodată nevoia să fac o introducere de genul „acum o să folosesc un termen care e posibil să vă dea dureri de dinți, vă înțeleg pentru că și eu am avut, inițial, aceeași reacție, dar dați-mi cinci minute să vă povestesc despre toate studiile care arată că nu e deloc o aiureală blabla” și că merită să-i dați o șansă.

Pe scurt, am ceva experiență în a-i încuraja pe oameni să privească dincolo de tendința reflexă de a respinge un concept doar pentru că e suprauzitat. Cu toate acestea, azi-dimineață, mă pregăteam să scriu sumarul unei alte prezentări și m-am împiedicat maxim în cuvântul „leadership”. A fost și mai teribil când am adăugat „autentic” și mi s-a părut foarte trist și foarte amuzant în același timp că două concepte atât de importante îmi pot activa atât de pregnant alarma de „aiureală blabla”.

Voiam să vorbesc despre valori și principii comune care au o semnificație reală pentru că sunt descoperite și agreate împreună și pentru că reflectă gama întreagă a valorilor, talentelor și personalităților celor implicați. Despre echipe conduse de oameni care se cunosc și se acceptă pe ei înșiși așa cum sunt, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că sunt mult mai capabili să își accepte și colegii așa cum sunt, iar pe de altă parte că nu au nevoie de „cârje” exterioare pentru a-și demonstra competența sau superioritatea. Despre echipe în care oamenii pot fi ei înșiși, fără a încerca să se conformeze unui tipar prestabilit de angajat model, în care fiecare își păstrează autonomia, dar înțelege și scopul comun urmărit, și legătura acestuia cu propriile valori și priorități. Despre redescoperirea bucuriei de a construi ceva împreună.

Vă încearcă o mică durere de dinți? Vi se pare naiv, sau poate chiar un pic penibil, să vorbim în aceeași frază despre locul de muncă și despre valori, autenticitate și sentimentul de apartenență? Vă cred, și eu am avut, inițial, aceeași reacție.
Fie că suntem Millennials sătui de corporatism și fani The Office, oameni de 40+ care încă țin minte discursurile sforăitoare despre omul nou și construirea socialismului, Gen Z care virează spre stânga din principiu, suntem cam toți cu radarul de ipocrizie activat când ne trec astfel de lucruri pe la ureche.

Am să vă rog să îmi dați doar două minute să vă povestesc despre un studiu, publicat în Harvard Business Review, care a identificat că principalele cauze ale burnout-ului includ nu doar prea multă muncă, remunerată prea puțin, ci și lucruri cum ar fi: sentimentul lipsei de control; lipsa unei comunități de sprijin la locul de muncă; absența corectitudinii (fairness); neconcordanța de valori și abilități.

Nevoia de comunitate, de scopuri și valori împărtășite, nu e un „nice to have”, e ceva fundamental, esențial nu doar pentru organizații, ci și pentru fiecare dintre noi. Sau cel puțin suficient de important încât să merite să lăsăm la o parte disconfortul inițial și să începem o conversație „pe bune” despre adevăratele noastre nevoi, chiar dacă pentru asta va trebui să inventăm cuvinte noi (care nu ne dau dureri de dinți), dincolo de romgleza noastră de toate zilele. Apropo de care, v-a trecut cumva prin minte între timp o alternativă la „leadership autentic”?

The post Episodul 16. Despre cuvinte care ne dau dureri de dinți appeared first on Forbes Romania.

În timpul uneia dintre multele certuri ocazionate de situația noastră locativă nu tocmai ideală, fratele meu (care la vremea aceea nu cred că avea mai mult de 10 ani) a aruncat în mine cu o agendă cartonată. Am reușit să mă apăr închizând repede ușa, dar unul dintre ochiurile de oglindă s-a crăpat în sute de cioburi, care au rămas însă prinse la locul lor până astăzi. Mai bine zis, până ieri, pentru că tata s-a hotărât să schimbe oglinda, la mai bine de 25 de ani de când s-a spart.

 Înainte de culcare, am privit din pat, pentru ultima oară, oglinda crăpată; o să îmi fie dor de modelul ei spiralat pătrățos, ca un melc desenat de un pictor cubist. În ochiul întreg de lângă ea e un abțibild rotund, pe care scrie colorat „Playskool Pounding Bench”. Într-o doară, am căutat pe Google „Playskool Pounding Bench” și am descoperit că e o jucărie de lemn pentru copii mici, cu care se pot juca bătând cu ciocanul în nituri colorate prinse într-un banc de lucru. Nu se mai face, o poți cumpăra doar pe eBay, vintage.

Am recunoscut imediat abțibildul de pe ea, dar jucăria nu mi-a spus nimic. Nu cred că am avut-o niciodată, de fapt. Cred că am avut doar abțibildul – poate primit de la cineva care lucra la o fabrică de jucării de lemn pentru export – și l-am lipit pe ușă pentru că era colorat. Așa cum alți copii aveau colecții de ambalaje de dulciuri pe care nu le mâncaseră niciodată, sau roboței construiți din pachete de țigări pe care nu le fumase nimeni dintre cunoscuți.

 E bizar, nu? Într-o mare de gri, ne ostoiam setea de culoare cu ambalaje promițând plăceri abia ghicite și de care se bucuraseră deja alții. Îmi imaginez că sună complet extraterestru pentru cititorii care n-au prins suficient (sau deloc!) din comunism cât să își aducă aminte, dar la atâția ani distanță e bizar și pentru mine – suficient încât să mă întreb dacă nu cumva am visat roboțeii de Marlboro și Camel din casa verilor mei sau plicul cu ambalaje de Snickers, Mars și alte minunății nemaivăzute ținut ascuns ca o comoară de fata unor prieteni de familie.

 Întoarsă acasă, m-am întrebat de ce m-a pus pe gânduri abia acum abțibildul care odihnește de atâta vreme lângă oglinda crăpată. Poate pentru că citesc o carte (Toți copiii librăresei, de Veronica D. Niculescu) în care acțiunea se petrece în 1983, printre coli albastre de împachetat și gume chinezești colorate (care se dădeau mai repede ca pâinea caldă)? Poate. Sau poate (și) pentru că înotăm din nou, din alte puncte de vedere, într-o mare de gri.

Psihologul Adam Grant a publicat de curând un articol (pe care l-am descoperit grație Concentrat, minunatul newsletter zilnic al revistei DoR, cu care îmi încep diminețile) în care vorbește despre fenomenul de languishing, tradus ca lâncezeală, pe care psihologul îl vede ca pe emoția caracterizantă a lui 2021.

 Conform lui Grant, lâncezeala este „copilul mijlociu neglijat al sănătății mintale. E golul dintre depresie și înflorire – absența stării de bine”. Articolul a fost citit de milioane de oameni și a stârnit reacții foarte variate, de la oameni recunoscători că au, în sfârșit, un nume pentru ceea ce simt până la oameni care au refuzat „diagnosticul”, recunoscând până la un punct simptomatologia, dar preferând să se considere „în hibernare” – un termen mai plin de speranță și care cuprinde promisiunea unei primăveri înfloritoare.

 În ce mă privește, terminologia mi s-a părut mai puțin interesantă decât simptomele; indiferent dacă îi spunem lâncezeală sau hibernare, am recunoscut clar și în mine, și în cei din jur senzația aceea de gri pe care încerci din răsputeri să îl colorezi, dar nu prea ai cu ce – de data asta nu pe dinafară, ci pe dinăuntru.

 Dar poate că putem aduce culoarea dinafară înăuntru? Eu încerc, umplându-mi ochii cu liliac și glicină, care au înflorit în același timp anul ăsta, cu galbenul orbitor al păpădiilor din drumul spre școala copiilor, cu albastrul din ochii lor, cu câte un apus purpuriu, cu haine de orice culoare decât gri, cu caiete și pixuri în toate culorile. Și mă gândesc serios să merg la librărie să îmi cumpăr o coală de abțibilduri.

The post Episodul 15. Sete de culoare appeared first on Forbes Romania.

„How do I procrastinate? Let me count the ways.” Un inventar incomplet al modurilor în care am procrastinat, de exemplu, scrierea acestui articol (doar în ultimele trei ore, de când m-am trezit la 6 dimineața într-o duminică pentru că știam că am de scris articolul) include: să îmi verific mailurile, să îmi scriu cele trei pagini de jurnal matinal, să postez pe Instagram o poză cu caietul cel nou în care am scris cele trei pagini, să mă spăl pe cap, să ascult un podcast despre cum să reziști lucrurilor care îți distrag atenția, să caut pe Amazon cartea expertului din podcastul respectiv, să verific pe dexonline.ro dacă verbul a procrastina există în limba română, să văd cine mi-a dat like la poza cu caietul, să recomand cuiva pe Facebook un fond de ten cu SPF50, să îmi fac o cafea, să verific câți dintre studenții mei cu restanțe au depus lucrările la termen, să sortez gunoiul în reciclabile și nereciclabile.

Pe de altă parte, sunt foarte mândră de faptul că am rezistat eroic celorlalte idei pe care Crastina mi le-a ridicat la fileu: să fac curat în bucătărie, să îmi fac unghiile, să corectez cele trei lucrări depuse, să iau pe Kindle cartea expertului în procrastinare și să o citesc repede (!!) înainte să scriu articolul, ca să nu îmi dau cu părerea în mod neavizat, plus că m-ar ajuta și pentru workshopul acela de work-life balance pe care îl pregătesc și pentru care am promis o prezentare, de fapt, poate că ar fi mai bine să las articolul și să termin prezentarea aceea, poate că folosesc articolul ca pe o metodă de a procrastina terminarea prezentării!

După cum spuneam, avem o relație foarte pasională. Poate de-aceea am simțit și nevoia să o antropomorfizez dându-i un nume, pentru că pare să fie o entitate de sine stătătoare, un fel de vrăjitoare cocârjată care apare doar ca să îmi pună bețe în roate.

După cum am aflat grație eforturilor Crastinei de azi-dimineață, termenul a procrastina pare să își fi făcut loc în limba română de ceva vreme (deși Word încă mi-l subliniază ca incorect) – a fost chiar cuvântul zilei pe dexonline.ro, în decembrie 2012. Sinonimele date sunt a temporiza, a tergiversa și a tărăgăna.

Îmi devine clar de ce am avut nevoie de acest import lingvistic, pentru că cele trei sinonime sunt mai degrabă verișoare primare decât surori ale Crastinei: Temporiza e verișoara tocilară care acum e operations manager la o fabrică de echipamente auto; Taragana e verișoara hipiotă care s-a mutat permanent la Vama Veche. Dintre cele trei, Tergiversa e cea mai asemănătoare Crastinei – arată aproape la fel, dar personalitățile le sunt complet diferite.

În mintea mea (și cu scuzele de rigoare experților în lingvistică și etimologie, care probabil că au păreri complet diferite), tergiversarea e ceva ce faci, de regulă, intenționat. Primul exemplu care îmi vine în minte este „instanța tergiversează soluționarea dosarului”. (Nu știu dacă asta are legătură cu anii de avocatură sau, pur și simplu, cu trăitul în România… dar să lăsăm subiectul acesta pentru un articol viitor.) Pe scurt, tergiversarea e un instrument pe care îl folosim pentru atingerea unui scop conștient. Procrastinarea, pe de altă parte, e ceva care pare să ni se întâmple în ciuda scopurilor noastre conștiente. Vrem să ne terminăm treaba, să scriem articolul, dar, pur și simplu, nu ne iese.

La un moment dat, alunecăm în defetism: „Ce să-i faci, asta e. Nu știu să mă organizez, am prea multe de făcut… sau poate sunt, pur și simplu, leneș”. Dar asta e o explicație prea leneșă pentru un personaj atât de activ precum Crastina, care tocmai mi-a șoptit printre dinți că dacă o mai comparăm cu mătușa Lenea (care, a propos, e mama verișoarei Taragana), o să se asigure că mai am cel puțin cinci cărți de citit înainte să mă lase să termin articolul.

Dar poate e o idee bună să ne întoarcem la familia extinsă a Crastinei – spuneam un pic mai sus că tergiversarea e un instrument pe care îl folosim pentru atingerea unui scop conștient. Putem înțelege și combate mai bine procrastinarea dacă acceptăm că și ea e tot un instrument pe care îl folosim pentru atingerea unui scop. Doar că, în acest caz, scopul nu e conștient.

Crastina nu e ea însăși o vrăjitoare; e scuza pe care o folosim ca să nu ne luptăm cu adevăratele vrăjitoare. Sau, mai concret și lăsând metaforele din povești la o parte, „Procrastinarea nu e generată de lene. Nu amânăm o activitate pentru că vrem să evităm munca, ci pentru că vrem să evităm emoțiile negative pe care activitatea respectivă le trezește în noi – de exemplu, anxietate, confuzie sau plictiseală”. Citatul e din faimosul profesor și autor american Adam Grant (al cărui podcast e unul dintre instrumentele mele favorite de procrastinare), iar scopul inconștient la a cărui îndeplinire ne ajută procrastinarea e, în caz că nu vă e deja clar, evitarea disconfortului emoțional, a emoțiilor negative.

Nu procrastinăm pentru că ne e lene – dimpotrivă, de cele mai multe ori, procrastinarea se traduce într-o furtună de activități, mai mult sau mai puțin utile –, ci pentru că ne e frică de lucrul pe care îl amânăm. Și ne e frică nu doar de lucrurile care ne displac sau ne plictisesc (hello, rapoarte!), ci (mai ales) de lucrurile pe care ni le dorim cu adevărat. Pentru că ne e teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă nu ne ies, așa că e mai simplu să ne convingem că n-avem timp, avem prea multe alte lucruri de făcut, avem de citit încă trei cărți înainte să ne putem da cu părerea despre asta, avem de reorganizat dulapurile etc. etc. etc…

Dar, ca să ne întoarcem la poveștile cu vrăjitoare, lucrul care devine evident la o citire mai profundă a oricărei povești e că maștera cea rea nu e acolo ca să pună bețe în roate, ci ca să îi dea eroului sau eroinei ocazia să se ridice la înălțimea adevăratului său potențial. Fără mama vitregă cea rea, Albă-ca-Zăpada ar fi devenit o altă prințesă răsfățată, iar Cenușăreasa ar fi dus o existență burgheză confortabilă. Făt-Frumos fără zmeu? Un băiat de bani gata care pierde vremea pe terase.

Totul bine și frumos, dar ce facem totuși cu Crastina? Faptul că o înțelegem mai bine nu înseamnă automat că i-am găsit antidotul. N-o fi ea chiar vrăjitoare, dar cum o dăm din drum? Un prim pas e să acceptăm că procrastinarea e parte din condiția umană și ne afectează aproape pe toți. De exemplu, Adam Grant o intervievează în podcastul lui pe Margaret Atwood, autoarea Poveștii Slujitoarei (Handmaid’s Tale) și una dintre cele mai prolifice scriitoare contemporane, care admite că procrastinarea i-a fost și îi este în continuare un inamic perpetuu.

E util și să învățăm să privim dincolo de procrastinare; care sunt emoțiile de care ne ferim? Odată numite, își pierd din puteri. Mai mult, care sunt „uneltele” noastre predilecte de procrastinare? Odată identificate, le putem evita; Margaret Atwood are un „not to do list” – o listă de lucruri pe care nu își dă voie să le facă atunci când are de scris, care include la loc de cinste orice are de-a face cu social media. Iar cel mai important? Să știm unde vrem să ajungem, să rămânem conectați la scopurile noastre conștiente. Ceea ce îmi aduce aminte că vreau neapărat să termin sumarul acela de workshop, sau poate ar fi o idee bună să citesc mai întâi cartea aceea pe care am găsit-o azi-dimineață. Hmmmm….

The post Episodul 15. Crastina, bat-o vina appeared first on Forbes Romania.

Am avut de curând surpriza foarte plăcută de a fi invitată să țin o serie de prezentări pe teme dureros de actuale pentru multă lume: work-life balance, managementul timpului și, săptămâna trecută, muncitul de acasă. Recunosc că mi-au apărut ceva simptome de sindromul impostorului la primele două teme, mai ales că am avut un an extrem de încărcat din punct de vedere profesional, care, combinat cu stresul pandemiei, a generat multe zile în care n-am avut nici urmă de balance sau de management.

Dar muncitul de acasă? N-am mai avut un birou în sensul clasic din 2011, ceea ce înseamnă că mi-am petrecut jumătate din carieră muncind, în mare parte, de acasă (cu restul timpului în avioane și birourile altora). Dacă e ceva despre care pot vorbi în cunoștință de cauză, trebuie să fie muncitul de acasă. Am decis că o să fie floare la ureche. Pe măsură ce mă pregăteam pentru prezentare însă, mi-am dat seama cât de mare e diferența dintre lucratul de acasă „pe vreme de pace” și varianta de sport extrem a muncitului de acasă pe care am practicat-o (și încă o practicăm) mulți dintre noi în ultimul an.

Munca de acasă, construită ca parte din propriul modus operandi și dintr-o realitate exterioară relativ previzibilă, e cu totul altă mâncare de pește decât muncitul de acasă improvizat, de la masa de bucătărie, de pe canapea sau din dormitor, în timp ce încerci să rezolvi și problemele tehnice de la școala on-line a copiilor, să faci bebelușul să nu țipe în mijlocul unui conference call – sau, dimpotrivă, încerci să ignori cât de singur te simți.

Așa că mi-am pus serios întrebarea dacă o astfel de situație excepțională nu necesită instrumente la fel de excepționale. Internetul geme, evident, de five-minute hacks, tips & tricks pentru a naviga apele tulburi ale muncitului de acasă din pandemie. Multe dintre ele sunt foarte utile, chiar dacă au o tentă „pompieristică” – par gândite să rezolve doar problema actuală și punctuală – „cum să facem de acasă ce făceam înainte de la serviciu”. Sigur, atunci când arde, prioritatea e să stingem focul. Dar pe măsură ce pandemia se prelungește, devine din ce în ce mai greu să ne menținem motivația, iar tips, tricks & hacks nu mai sunt de ajuns.

Efectul cel mai clar și intens al muncitului de acasă este „explodarea” barierelor între viața profesională și cea personală. Există diverse metode prin care putem încerca să le recreăm, de la construirea de obstacole fizice în calea odraslelor la ritualuri de început și terminat ziua de lucru. Dar dacă situația se prelungește, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne confruntăm cu acele întrebări pe care poate le-am ocolit pe vremea când viața noastră se încadra în tipare prestabilite între serviciu și acasă.

Cum aș vrea, de fapt, să arate ziua mea ideală? Cât din ea aș petrece muncind, cât cu familia, cât cu mine însumi sau însămi? Pentru că e teribil de greu să pui limite dacă nu ți-e clar unde ar trebui să fie. Iar ca să putem răspunde, ne întoarcem (poate deloc) surprinzător, la întrebările fundamentale pe care și le-au pus oamenii dintotdeauna, cu sau fără pandemie. Adevărata muncă de acasă, pentru noi toți, este descoperirea acelui „acasă” interior, busola internă care ne poate arăta, în orice moment, direcția corectă. Despre ce e, de fapt, viața fiecăruia dintre noi?

E o întrebare serioasă și care poate fi copleșitoare, dar nu e nevoie să o înfruntăm pieptiș; putem începe printr-un proces de autocunoaștere pas cu pas, iar un excelent prim pas e să ne descoperim valorile. Nu cele despre care am învățat la școală (patria pe primul loc, dacă ați făcut școala primară în anii ’80), nici cele ale părinților noștri, dar nici valorile pe care ne-ar plăcea să le avem. (Oricât de mult mi-ar plăcea, de exemplu, să fiu cineva pentru care eleganța e o valoare de Top 3, trebuie să recunosc că iubirea, învățatul și umorul, ca să luăm doar câteva exemple, o să fie întotdeauna mai importante pentru mine.) Internetul, acest bun prieten și inevitabil inamic, e o sursă foarte bună de metode pentru a ne identifica adevăratele valori, de la liste de valori la articole care descriu în detaliu procesul de identificare a propriilor valori sau chiar teste on-line.

Odată ce ne știm valorile, avem un bun fundament pentru a începe să ne construim propriile viziuni despre viață și muncă. În excelenta lor carte „Designing your life” (apărută și în română, sub același titlu, la editura Publica), Bill Burnett și Dave Evans propun două exerciții care mi s-au părut extrem de utile: conceperea unor foarte scurte „platforme-program” pentru propria viață. Care e viziunea noastră despre viață (De ce suntem aici? Ce legături avem cu cei din jur și cât sunt de importante? Credem în ceva transcendent, fie că îi spunem divinitate sau altfel, care ne leagă pe toți?) și despre muncă (De ce muncim? Muncim pentru bani sau nu doar pentru asta? În ce fel se leagă munca, sau nu, de dezvoltarea noastră personală?).

Iar dacă aceste exerciții par prea abstracte, putem încerca unele mai concrete, pe care țin minte că le-am făcut în unul din primele cursuri de leadership din MBA: descriem mai întâi, cât mai detaliat, jobul ideal pentru noi. Apoi ne aruncăm mulți, mulți ani înainte și ne imaginăm ce-am vrea să povestească despre noi cel mai bun prieten atunci când nu mai suntem.

În ambele cazuri, aceste exerciții de scriere sunt interesante în sine, pentru că ne forțează să adoptăm o perspectivă mai largă decât de obicei, dar devin absolut fascinante atunci când ne uităm la cele două părți față în față: viziunea despre viață versus cea despre muncă, respectiv jobul ideal versus amintirea pe care vrem să le-o lăsăm celor apropriați. În ce măsură sunt cele două viziuni coerente? Ce legătură există nu doar între jobul meu ideal și jobul de acum, ci și între jobul meu ideal și ceea ce vreau să las în urmă? În caz că vă întrebați, nimeni nu trece prin aceste exerciții și ajunge la concluzia că are o viață perfect coerentă și conformă cu valorile sale – suntem cu toții perfect imperfecți din acest punct de vedere. Exercițiul e important nu pentru autoevaluare, ci pentru că e un excelent punct de plecare în călătoria noastră spre acasă cel adevărat.

Zonele unde lipsa coerenței e cea mai acută sunt cele care ne arată ce trebuie să adaptăm. E posibil ca ideea noastră despre jobul ideal să aibă nevoie de un refresh pentru a se potrivi cu faptul că ne dorim să lăsăm copiilor noștri nenumărate amintiri despre seri cu jocuri și râsete – sau poate, dimpotrivă, viziunea noastră despre viață, cioplită într-o adolescență cioraniană și nerevizuită de atunci, n-a ținut pasul cu o viață profesională împlinită și care ne-a redeschis entuziasmul pentru a crea și construi.

Încet-încet, prinde contur răspunsul la întrebarea „despre ce e, de fapt, viața mea?”. Înarmați cu valori, viziune și scop, putem apoi să ne întoarcem în realitatea pandemică pe care o traversăm, pentru a restrânge din nou orizontul temporal de la întreaga viață la viitorul apropiat, încercând să traducem liniile directoare pe care tocmai le-am trasat în acțiuni imediate. Având în vedere unde vreau să ajung și de ce, valorile în concordanță cu care vreau să trăiesc și lucrurile pe care vreau să le las în urmă, cum ar trebui să îmi folosesc timpul în zilele care urmează?

Nu vorbim aici despre a evita fluviul de mailuri, mesaje și task-uri pentru a ne concentra pe meditație și salvarea planetei (although if that’s your thing, more power to you), ci doar despre a aduce în viața de zi cu zi această perspectivă mai largă pe care tocmai am exersat-o, a ne întreba constant dacă trăim conform cu prioritățile proprii sau reacționăm, pur și simplu, la acea parte a vieții noastre care „strigă” mai tare momentan.

Despre a ne aduce aminte, cum spune citatul din Laura Vanderkam pe care mi l-am pus screen saver de câteva săptămâni, că „Expectations are infinite. Time is finite. You are always choosing. Choose well”. („Așteptările sunt infinite. Timpul e finit. Întotdeauna ai de făcut o alegere. Alege bine.”)

Spor la muncă, inclusiv la cea de acasă.

The post Despre muncitul de acasă appeared first on Forbes Romania.

Prea multă incertitudine, prea multă tristețe în jur, prea multă nemulțumire, prea multe lucruri care lâncezesc pe lista de to-do de săptămâni întregi și la care nu ajungi, prea multe urgențe. Prea multe cărți de citit, prea multe luni fără o vacanță adevărată, prea multe zile în care ți-ai pierdut cumpătul și ai ridicat vocea la copii, prea multe seri în care n-ai apucat să stai cu ei la povești înainte de culcare. Prea mult timp de când te-ai simțit în siguranță. Am început acest articol aseară cu două ore înainte să se instituie în Viena un al doilea lockdown pe motive de Covid-19 și la două ore după ce un tânăr de 20 de ani a deschis focul cu o armă automată în centrul orașului. Patru persoane au fost ucise, alte 22 rănite grav. Astăzi, și Marea Britanie a ridicat nivelul de alertă cu privire la potențiale atacuri teroriste la „sever”. Iar în seara asta se decid alegerile prezidențiale din SUA; rezultatul, indiferent care, va avea repercusiuni semnificative pentru întreaga planetă. Aveam de gând să scriu despre echilibrul dintre muncă și viață (work-life balance). Urma să povestesc despre cum, mai nou, sintagma „echilibru muncă-viață” e considerată perimată și se vorbește mai degrabă despre „integrarea” dintre muncă și viață (work-life integration). Foarte interesant – dar, până să ajungem acolo, cum reușim să găsim armonia dintre lume și viață? Ce faci când totul e, pur și simplu, prea mult? Am lângă mine, pe birou, o carte cu coperta roz bombon; se cheamă „Burnout” și am citit-o după ce am auzit un podcast în care Brene Brown le intervieva pe cele două autoare, Emily și Amelia Nagoski (marea problemă cu podcasturile lui Brene Brown este că îmi dau total peste cap promisiunile de a nu mai cumpăra cărți). La fel ca multă lume, m-am gândit inițial la burnout ca la ceva ce se întâmplă când muncești prea mult, cum pățesc de exemplu legendarii corporatiști japonezi care adorm pe stradă sau mor de epuizare. Realitatea însă pare să fie mult mai complexă – și mai aproape de casă.

Conform surorilor Nagoski, termenul de burnout a fost folosit pentru prima oară de Herbert Freudenberger, care l-a definit în 1975 ca suma a trei simptome:
– Epuizare emoțională („mi-a păsat prea mult și prea multă vreme, nu mai am putere”).
– Epuizarea resurselor interne de empatie și compasiune.
– Diminuarea sentimentului de realizare personală (inutilitatea oricărui efort, „orice aș face, e tot aia”). Sună… familiar, nu? Descris așa, burnout-ul pare mai puțin un fenomen exotic asociat cu dependenții de muncă și mai mult starea de spirit a oricăruia dintre noi după ce se termină știrile. N-o să vă surprindă, presupun, că a trăi în stare de burnout nu e deloc minunat pentru sănătate și nici pentru munca sau relațiile noastre.

Dar ce putem face atunci când sursele burnout-ului sunt evenimente globale, asupra cărora nu avem niciun control? E important să facem o diferență foarte clară între „stresor” – evenimentul, amenințarea care a declanșat reacția de stres – și stresul în sine – reacția neurologică și fiziologică pe care o provoacă în corpul nostru amenințarea respectivă. În lumea modernă, spun autoarele, „ai mai multe șanse să te ucidă stresul decât stresorul… În vreme ce tu încerci să ții sub control stresorii zilei, corpul tău încearcă să proceseze stresul zilei; este absolut esențial pentru starea ta de bine – la fel de important ca somnul sau mâncatul – să îi poți oferi corpului tău resursele de care are nevoie pentru a completa ciclurile reacțiilor de stres care au fost activate”. Ajungem în burnout pentru că rămânem blocați în „tunelul” unor emoții negative; în mod normal, acestea (furie, frică, anxietate) apar ca reacție la un eveniment stresant și au o durată de viață limitată – acesta este „ciclul reacției de stres”. La capătul tunelului suntem din nou calmi. Fenomenul de epuizare emoțională apare atunci când rămânem blocați într-o emoție, iar unul dintre motivele blocajului este expunerea constantă la situațiile care activează emoția respectivă.

Din fericire, se pare că există modalități în care putem să „completăm ciclul”, ajutându-ne corpul să proceseze stresul chiar și atunci când nu putem face nimic pentru a îndepărta sursa stresului. Cum? Să ne întoarcem cu imaginația la vremurile când te omora mai degrabă stresorul decât stresul. De exemplu, un stresor felin de câteva sute de kilograme, dornic de o gustare. Ce face un strămoș al nostru, să-i spunem Ug, urmărit de un tigru? Cel mai probabil, fuge, ajutat de reacția de stres a corpului, care suspendă orice activități neimportante cum ar fi digestia, libidoul sau sistemul imunitar, pentru a pompa toată energia către mușchi. Să zicem că Ug reușește, în mod miraculos, să ajungă înapoi la satul natal, unde frații și verii prind și ucid tigrul. Ug este fericit, recunoscător că e încă în viață. Trage adânc aer în piept, se îmbrățișează cu toată lumea, carnea tigrului e transformată într-un festin pentru întregul sat, Ug se simte în siguranță și fericit. Stress cycle – complete.

Dar ce poate face un contemporan al nostru, să-i spunem Geo, urmărit nu de un tigru, ci de o pandemie care durează luni de zile, combinată cu știri politice constant negative și asezonată cu atacuri teroriste, plus grija constantă despre ce se va întâmpla cu economia și, implicit, cu afacerea sau locul lui de muncă? Oricât ar părea de bizar, se pare că cea mai bună strategie pentru Geo e să urmeze exemplul lui Ug și să fugă. Sau să danseze, să joace tenis, să facă yoga, să țopăie pe loc. Cea mai eficientă armă împotriva stresului e mișcarea, pentru că „activitatea fizică e cea care îi confirmă creierului tău că ai supraviețuit cu succes amenințării, iar corpul tău e în siguranță”.

Nu te simți în stare să te ridici de pe canapea? Există alternative mai puțin epuizante, chiar dacă nu la fel de eficiente, inspirate tot din povestea lui Ug: respirații adânci și lente, interacțiuni prietenoase cu cei din jur (în mod surprinzător, o conversație scurtă cu casiera de la supermarket sau un schimb de replici și zâmbete cu barista pot fi miraculoase), râsul (mai ales împreună cu alții) sau afecțiunea – mai ales cea fizică: un sărut „ca-n filme”, o îmbrățișare prelungită sau, pur și simplu, mângâiatul pisicii. Sunt, din nou, metode de a semnala creierului nostru că lumea, așa alandala cum e ea, e totuși un loc în care ne putem simți în siguranță.

O altă categorie de metode pentru a ne elibera de stres sunt cele prin care ajutăm în mod direct la procesarea emoției: orice formă de exprimare a creativității. Sau, deși poate părea contraintuitiv, o porție zdravănă de plâns. Ambele sunt modalități de a ajuta emoția să se desfășoare, crescând șansele de a ne putea întoarce la starea de calm. Nu contează prea mult unde începem, iar fiecare dintre noi va reacționa mai bine la unele dintre aceste metode decât la altele. (Și e posibil să avem nevoie, pe lângă sprijinul pe care ni-l acordăm singuri, și de sprijinul unui terapeut.) Esențial e să facem ceva.

Recunosc că după seara de ieri n-am avut putere să fac sport – dar am ieșit la plimbare, mi-am îmbrățișat copiii și am răspuns cu drag mesajelor de pe Facebook, unele de la oameni cu care nu am vorbit de ani de zile, care întrebau dacă suntem bine. Înainte de culcare, ne-am uitat la sitcomul preferat al copiilor și am râs în hohote. Și poate mâine, poimâine sau luna viitoare o să îmi dau seama că, încet-încet, mi-am recăpătat destul din puteri ca să mă gândesc cum pot face să fie mai bine nu doar înăuntrul meu, dar și în afară. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

The post Despre atunci când e prea mult appeared first on Forbes Romania.

E duminică dimineața în Viena și sunt pe terasa singurei cafenele deschise din cartier. (Lecția de supraviețuire numărul unu în capitala Austriei este să afli ce și până la ce oră e deschis în weekend. Rezumat: duminica, mai nimic.) La masa din fața mea, lângă leandrul roz, cele trei prietene au scos un pachet de cărți și acum le etalează printre ceștile de cappuccino. Mi se par un pic cam tinere și cam stylish pentru un club de canastă sau bridge, dar de când tricotatul e noul hobby cool, încerc să nu mai am prejudecăți de genul ăsta. Situația mă intrigă însă, așa că le observ în continuare – discret, de după ziarul de weekend. Timp de câteva minute, una dintre ele citește ceva de pe telefonul mobil, privind cărțile din când în când; celelalte o ascultă atent.
Abia când una dintre cărți e luată de vânt și aterizează lângă masa mea îmi dau seama că nu asist la o lecție de bridge, ci la o ședință de tarot: Mutter Omida în varianta amatoare și tech-enabled. Chicotesc în spatele ziarului, întrebându-mă dacă „un cavaler la drum de seară” o să devină „o să ai match pe Tinder cu un brunet cu ochi verzi”. Apoi mă afund în propriul telefon ca să văd dacă există, într-adevăr, instrucțiuni on-line de citit în cărți și sunt pe cale să mă prăpădesc de râs când observ că pe faimosul/infamul site Goop al lui Gwyneth Paltrow ghidul de tarot apare la categoria wellness/ spiritualitate.

Dar zâmbetul de superioritate îmi îngheață pe buze (este, de altfel, cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui zâmbet de superioritate, pentru că e aproape fără excepție un semn că suntem pe calea greșită) când îmi aduc aminte de două lucruri esențiale: mai întâi, că una dintre cele mai geniale prietene ale mele, profesoară universitară de literatură franceză medievală și psihoterapeut jungian, mi-a povestit despre cât de mult o intrigă ideea folosirii tarotului în procesul terapeutic; apoi că eu însămi, cu tot chicotitul meu despre cavaleri la ceas de seară, am în bibliotecă cinci (!) pachete de cărți de diverse feluri, inclusiv Tarotul Zen Osho – și altele încă și mai cringe. Faptul că nu le-am folosit și că unul dintre ele e furat de la mama doar pentru că îmi plac mult ilustrațiile nu schimbă realitatea: la plecarea din București am selectat lucrurile pe care să le iau la Viena urmând cu o strictețe de-a dreptul japoneză principiile lui Marie Kondo, astfel încât orice nu trecea de testul „does it spark joy?” a rămas acasă. Supraviețuirea acestor cartonașe colorate în biblioteca mea nu e întâmplătoare. They spark joy. Dar de ce?

Unul dintre articolele peste care am dat căutând pe Google ghiduri de citit în cărți e din respectatul The New Yorker și e un interviu cu Jessa Crispin, autoarea unei cărți numite „Tarotul creativ. Un ghid modern pentru o viață inspirată” – o carte ce descrie nu doar istoria tarotului, ci și modalitățile în care acesta poate fi folosit ca un mod de a stimula creativitatea (nu știam, de exemplu, că artiști precum Yeats, Italo Calvino sau Salvador Dalí erau pasionați ai tarotului). Secretul stă, conform autoarei, în natura arhetipală a ilustrațiilor și în modul în care ele se conectează la subconștient: „Imaginile ne permit să ocolim procesul cognitiv și să ajungem într-un spațiu mai emoțional și intuitiv”. Ele ne dau posibilitatea să trecem dincolo de mecanismele psihologice de autoapărare, de „armura” de zi cu zi, pentru a ajunge la o înțelegere de sine mai profundă. Cărțile sunt doar un pretext, un punct de pornire pentru o conversație cu noi înșine. Așa cum spune Crispin: „Eu spun o poveste, iar persoana căreia îi citesc o potrivește în propria sa viață”.

Explicat așa, tarotul pare mai degrabă o ședință de coaching – pornești de la ideea că avem cu toții înăuntru, într-o cămăruță ascunsă a sufletului, răspunsurile la toate problemele cu care ne confruntăm. Trebuie doar să găsim cheia potrivită: întrebările unui coach priceput, imaginile din cărțile de tarot, sau (precum străbunicii) primul verset pe care îți cad ochii atunci când deschizi Biblia la întâmplare. Pe scurt, orice ne scoate din vârtejul de zi cu zi al grijilor, știrilor, listelor de to do și obligațiilor de toate felurile și dă, astfel, creierului nostru o ocazie de a privi lucrurile din alt punct de vedere. Iar cu cât e mai „exotică” noua lentilă, cu atât avem șanse mai mari să descoperim soluții mai proaspete, perspective pe care nu le-am fi putut altfel lua în considerare.

În lumea din ce în ce mai schimbătoare și imprevizibilă în care trăim, capacitatea de a găsi perspective originale este o resursă inestimabilă; din păcate, stresul continuu în care trăim e inamicul numărul unu al creativității, pentru că în condiții de stres creierul nostru intră în starea de alertă (fight or flight), axată aproape exclusiv pe supraviețuire. Reflexele se ascut, dar creativitatea și gândirea laterală sunt victime colaterale ale efortului constant de a ne menține pe linia de plutire – când trebuie să fugi de tigru, nu scrii sonete în gând. Din păcate (sau, de fapt, din fericire), monștrii cu care ne luptăm în fiecare zi nu mai sunt tigrii, ci situațiile complexe la care avem nevoie de soluții pline de imaginație. E în interesul nostru să găsim metode de a ne „păcăli” creierul să-și atingă din nou potențialul creativ – iar faptul că asta poate presupune metode care îi fac pe alții să chicotească în spatele ziarului trebuie să ne fie, ca să o spunem pe vieneză, „wurst”.*
Vă las, ne vedem la o cafea – eu o să fiu cea cu Tarotul Osho Zen împrăștiat pe masă.

* Expresie care mie mi se pare teribil de savuroasă: „wurst” înseamnă cârnat, dar „ist mir wurst” – literal, „îmi e cârnat” – înseamnă „mi-e tot aia, nu-mi pasă”.

The post Ce putem învăța din cărți appeared first on Forbes Romania.