Mama mea îmi povestea cum, copil fiind, la ţară, găsea pe câmp piele de șarpe. Erau bucăţi de piele uscată ce se sfărâmau ușor când le atingeau copiii. Șerpii își schimbă pielea la câteva luni. Aceasta este mai dură, aspră, la exterior, ca să reziste contactului cu diversele suprafeţe pe care șarpele se târăște, și din ce în ce mai moale, către interior, ca să se poată mula pe corpul unduitor.
Această primenire este un mecanism foarte bun de supravieţuire, din lumea animală, din care putem să ne inspirăm. Cum ar fi să ne putem schimba și noi, oamenii, mai repede, să lăsăm în urmă obiceiuri care nu ne mai sunt utile, care ne ţin în loc? Nu susţin schimbarea valorilor, principiilor, a integrităţii. Sunt însă multe aspecte pe care le putem lăsa în urmă.
De pildă, știm că fiecare moment e unic, că e 1 ianuarie, 3 februarie, 8 martie sau orice altă dată. Cum facem să ne lepădăm de pielea din 11 martie ca să o luăm pe cea din 12 martie, să fim mai prezenţi în fiecare moment, să ne bucurăm mai mult de clipă, să ne pese mai puţin de ceea ce nu e esenţial, să lăsăm deoparte resentimentele, invidia, ura? Sau să ne preocupăm mai mult de capra noastă, nu de cea a vecinului?
Știu, memoria noastră este prezentă și e foarte bine, nu vrem să fim amnezici. Vrem să învăţăm din evenimentele trecute, ele sunt parte din cine suntem noi, nu le negăm. Dar aceste evenimente pot deveni și o capcană. Trăim adesea în trecut, făcându-ne tot felul de scenarii despre cum ar fi putut fi, ce ar fi trebuit să spunem, să facem, cum ne-a jignit cineva, iar această rumegare eternă ne împiedică să ne bucurăm de prezent, ne ţine prizonieri într-o piele bătătorită, rănită, sângerândă, o piele pe care parcă refuzăm să o îngrijim, vindecăm, schimbăm.
Dacă ne gândim bine, marile suferinţe ale vieţii vin nu neapărat din exterior, din ce ne spun sau ne fac ceilalţi. Sigur, și aceste aspecte sunt importante, la fel cum sunt și interpretările date de noi evenimentelor externe. Tocmai aceste interpretări, de fapt, influenţează reacţia noastră la evenimente, starea noastră.
Dar poate cel mai rău suferim când avem senzaţia că suntem blocaţi, că nu putem să ne mișcăm, nu putem schimba ceva în jur, la noi, că suntem imobilizaţi în angoasă, anxietate, suferinţă. Ajungem să petrecem ani de zile cu aceleași gânduri, nemulţumiri, scenarii despre trecut.
Știu că este ușor de spus și greu de implementat, și totuși, mă gândesc că putem să ne propunem o schimbare de mod de gândire. Aceasta înseamnă să lăsăm viaţa să circule, să ne lepădăm de ce ne ţine în loc, de prejudecăţi, de nemulţumiri, ură, invidie, resentimente, așa cum șarpele își lasă în urmă pielea.
Până la urmă, am putea să ne vedem pe noi ca pe o statuie în mișcare, una la care construim continuu. Sau ca pe propria operă de artă, în continuă desăvârșire, ce va tinde mereu către a deveni capodoperă. Ne-am simţi mai bine știind că suntem o operă în construcţie continuă decât dacă ne-am simţi așa cum se simte regele de la șah atunci când e în șah mat.
De exemplu, atunci când ne simţim triști, anxioși, cu norii deasupra capului, când ni se pare că nu mai vedem speranţa, să ne ducem către fereastră, să o deschidem și să lăsăm soarele să intre. Sau să sunăm un prieten, o cunoștinţă și să întrebăm ce mai face. Efortul acesta de a acţiona ne va ajuta să ne schimbăm perspectiva. Când nu mai găsim un sens în activitatea noastră, să ne implicăm într-o cauză socială, să dăm din timpul și experienţa noastră ajutându-i pe alţii, iar aceasta ne va schimba perspectiva.
În încheiere, aș vrea să amintesc de un cuvânt din sanscrită: „karuna”, care înseamnă compasiune. Cuvântul din sanscrită seamănă mult cu acest cuvânt ce reflectă realitatea pe care o trăim de doi ani încoace: corona.
Vă propun ca pentru viitor să lăsăm în urmă corona virusul ca pe o piele de care ne dezbrăcăm, ne dezbărăm, și să ne impregnăm cu un alt suflu, să ne însușim, să ne împodobim cu o altă mantră, o altă „piele de șarpe” – aceea a „karuna virus”, virusul compasiunii, al grijii faţă de ceilalţi. Este ceva de care avem nevoie toţi, cu atât mai mult după doi ani de ceaţă, nesiguranţă, anxietate, izolare, singurătate. Compasiunea ne întoarce către ceilalţi, noi înșine fiind înveliţi în mantia implicării, a unei inteligenţe emoţionale evoluate, a unei sensibilităţi sofisticate.
