Vara ne duce cu gândul la vacanță și ne provoacă la amintiri. Acele amintiri din vacanțele copilăriei care (firește!) sunt mai mult decât amintiri. Sunt emoții și nostalgii, povești zburdalnice și doruri ascunse în raze de soare, gust de cireșe și alint de bunici. Alături de invitații noștri speciali vă invităm la o minunată călătorie în timp, pentru bucuria regăsirii copilului din noi, părinții. de Mariana Robescu & Tina Solonaru
Alexandra Timofte Revnic, actriță: „Făceam cu tata castele imense de nisip și le decoram cu ce găseam pe malul apei“
Țin minte că, atunci când eram copil și știam că o să plec în vacanță cu părinții mei, nu puteam să dorm deloc în noaptea de dinaintea plecării. Eram atât de emoționată și fericită încât nu mai aveam răbdare și pregăteam bagajul cu o săptămână înainte de plecare. Îndată ce ajungeam, fie la mare sau la munte, după ce ne cazam, primul lucru pe care îl făceam împreună cu părinții mei era să mergem la poștă și să trimitem vederi prietenilor, bunicilor și celor dragi. Era un sentiment minunat. Alegeam cele mai amuzate și haiose vederi.
Aveam tradiție în familie și, în fiecare an când mergeam la mare, împreună cu tata construiam castele de nisip și adunam scoici. Făceam castele imense la malul marii și le decoram cu tot felul de lucruri pe care le găseam: pene de pescăruș, bețe de la vata de zahăr, pahare de plastic etc.
Pentru mine, timpul petrecut în vacanțe, la iarbă verde sau în weekendurile petrecute cu părinții mei, cu sora mea și cu prietenii de familie era foarte așteptat. O ieșire nouă, o nouă aventură, o nouă descoperire, de unde să învăț ceva nou sau de unde să mă întorc cu o nouă amintire.
De când am devenit mamă, îmi doresc să duc mai departe tradiția vacanțelor în familie, unde să petrecem timp împreună, să facem și să creăm amintiri. Cred foarte mult în poveștile spuse în vârf de munte, în dezbaterile la apus și în băile nocturne de la malul mării, în plimbatul pe faleză și călătorii ce ne duc către orizonturi noi cu culturi noi, mâncăruri noi. Iar joaca la noi în familie este pe primul plan în vacanțe.
Feli, artistă, cântăreață și compozitoare: „Iubeam să dau de mâncare puilor și să pregătesc cu bunicul mâncarea pentru toate animăluțele casei“
Cea mai mare bucurie pentru mine era să petrec vacanțele de vară la bunici în Târnăveni, județul Mureș. Aveam (în imaginația mea amestecată cu viața reală) o adevărată mini fermă din serialul Dallas. Iubeam să dau de mâncare puilor, găinilor, să pregătesc cu bunicul mâncarea pentru toate animăluțele casei, să merg în piață sâmbătă dimineața cu bunicul la tarabe și să mănânce fiecare ce poftea.
Îmi amintesc că bunica mea făcea tăvi imense de prăjitură cu budincă, pentru că era preferata mea. Aveam în fața porții o salcie sub care deseori stăteam pe păturica mea și cântam melodiile Mădălinei Manole în timp ce visam că într-o zi o să devin cântăreață. Visele chiar devin realitate.
Bunica mea a fost spectatorul veșnic la concertele mele și mi-a dat curaj să cânt fără teamă în fața lumii. Ani mai târziu, tot mică fiind, dădeam concerte în fața blocului pentru toți vecinii.
Observ la Nora Luna, fetița mea, aceleași bucurii. Îi place să fie în centrul atenției în sufrageria casei noastre în timp ce cântă și dansează și ce mă bucură cel mai mult este că îi plac călătoriile cu avionul. O frică pe care o depășesc datorită ei. Călătorim cât de des putem, dar locul ei preferat de vacanță, în afară de Constanța, unde are bunicii din partea tatălui și marea, este undeva la Bran. Într-un loc de poveste perfect pentru toți copilașii. Cu case și povești de la Scufița Roșie până la Frozen. Cea mai mare bucurie este să „coasem“ amintiri împreună.
Loredana Dinu, campioană olimpică la proba de spadă feminin pe echipe: „Mă simt norocoasă că am avut șansa de a simți puțin din viața trăită de bunici”
Pentru mine, amintirile copilăriei sunt cele mai dulci amintiri. Sunt precum o comoară din care îmi hrănesc sufletul cu iubire și mă ajută să îi apreciez și mai mult pe cei din jurul meu.
Deși au trecut mulți ani de când nu mai sunt copil, nu pot să nu tresar de emoție sau să nu zâmbesc atunci când îmi amintesc episoade din copilărie. Mergeam foarte des vara la bunicii mei într-un sat de lângă Craiova. Iar când părinții mai aveau nevoie de un răgaz pentru a se odihni, ne lăsau în grija lor câteva zile, misiune dificilă, de altfel, pentru 2 bunici cu 2 seturi de nepoți, căci alături de mine erau, în general, sora mea și cei doi verișori primari materni. Deci 4 nepoți și 2 bunici buni gospodari, cu multă treabă pe cap, dar atenți și foarte iubitori. Nu pot uita cum eu și sora mea ne țineam scai după verișorii mai mari, agasându-i cu prezența noastră, cum aceștia ne tachinau când ne jucam, căci erau mai mari și puteau face asta, fără prea multă împotrivire din partea noastră. Ne fascinau muncile câmpului, iar bunicul, în spirit de glumă, ne punea la treabă, iar bunica ne dădea bănuți pe ascuns, ca să ne cumpărăm dulciuri.
În verile toride, îi luam bunicii, din solar, roșiile cele mai coapte și mai zemoase și le mâncam stând jos, pe iarba necosită. Nu cred că voi uita vreodată acel gust al roșiilor cultivate natural.
Mă simt norocoasă că am avut șansa de a simți puțin din viața trăită de bunici, iar acest lucru m-a ajutat să-i înțeleg, să le apreciez munca și să simt și din frumusețea și autencitatea satului românesc.
Bianca Pena, jurnalist și consultant artistic la Teatrul Bulandra: „Vacanțele cele mai speciale au fost cu bunica Maria, la mare“
Vacanțele pentru mine au însemnat rare întâlniri cu familia, cu verișorii sau bunicii și dese turnee de balet sau schimburi culturale.
Vacanțele cele mai speciale au fost cele cu bunica Maria, la mare, până la vârsta de 12 ani eu nu am răcit datorită acestor plecări anuale la nămol cu bunica. Ne cazam la căsuțele CFR din Eforie și mergeam la Techirghiol pe lângă șina de tren și îmi amintesc cum mă îmbrăca în nămol din cap până în picioare. Și acum, de fiecare dată când îmi amintesc simt în nas mirosul nămolului.
La Brașov m-am bucurat alături de verișorii mei câțiva ani la rând înainte ca ei să emigreze în Statele Unite. Am explorat fiecare colțișor al Brașovului și toate cartierele.
La Făgăraș îmi amintesc momentele când mătușa m-a învățat să cos goblen, făcea fețe de masă imense sau când mergeam vânzător ambulant în piață cu produsele din grădină.
În principal, în vacanțe plecam în turnee, schimburi culturale în afara țării cu Ansamblul de balet Arabesque. Am și de acolo multe amintiri. În Italia am cheltuit toți banii pe rigle, caiete, gume de șters din prima zi din 14 zile, în Franța mergeam la picnicuri cu familia care ne găzduia, iar în New York am plecat din hotel în căutarea unei pizzerii la ora 22.00 neanunțând pe nimeni din staff că facem acest lucru… Important era că eram alături de prieteni.
Oana Maria Șerban, soprană la Opera Comică și Opera Națională: „Vacanțele mele par ușor trase la indigo, însă mereu așteptam cu nerăbdare să am timpul necesar să fac ceea ce iubesc mai mult“
Îmi place să cred că, undeva în sufletul meu, copilul care cutreiera pădurile și iubea cu îndârjire muzica, încă îmi călăuzește pașii. De ce? Pentru că acel copil atât de iubit și de susținut de părinții săi a avut înțelepciunea de a lua decizii corecte și intuiția de a-și construi, pas cu pas, viitoarea carieră. Muzica a fost, fără îndoială, leit motivul copilăriei mele și își păstrează și astăzi locul bine meritat.
Deși se știe că studiul muzicii de la o vârstă fragedă atrage după sine compromisul unei copilării mai dificile, eu am avut înțelepciunea de a găsi, încă de pe atunci, echilibrul între muncă, studiu și joacă.
Vacanțele mele par ușor trase la indigo, însă de fiecare dată așteptam cu nerăbdare să am timpul necesar să fac ceea ce iubesc mai mult. Printre programul de studiu de la care nu mă abat nici acum, turneele în diverse locuri frumoase din țară și de peste hotare, găseam momente de relaxare pe care le dedicam familiei. Îmi amintesc grătarele din curte unde se aduna toată familia, vacanțele la mare sau munte unde mereu mă simțeam cea mai răsfățata și în cadrul cărora părinții mei aveau grijă ca bateriile mele să fie complet încărcate la întoarcere sau clipele mele singură pe dealurile localității părintești unde nu întârziam să cânt alături de sunetele naturii.
Fie că este vorba despre oboi, instrumentul pe care l-am studiat în timpul școlii, pian sau voce, tuturor ,,prietenilor mei” le-am acordat timpul și pasiunea mea. Astăzi mă bucur de răsplata asigurată de ,,prietenii mei” din copilărie, concretizată de aplauzele dumneavoastră, iar această împlinire profesională este completată perfect de familia mea de care sunt foarte mândră.