Când suntem tineri, vrem să ştim multe, dar, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ajungem să ne dorim să fim mai înţelepți. Oamenii înţelepţi dau dovadă de înţelegere profundă şi plină de compasiune faţă de cei din jur; ei par să cunoască mersul vieţii.
Mai mult, oamenii înțelepți ştiu că o condiție necesară ca să fii un om complet, bun şi înţelept este să ai inima deschisă; dar asta nu e suficient.
Oamenii au nevoie şi de aptitudini sociale. Ca să scoatem cât mai mult din procentul de vag al acestui concept – aptitudini sociale –, iată un şir de mici acţiuni sociale concrete: să reuşeşti să fii în dezacord cu cineva fără să otrăveşti relaţia; să îţi dezvălui vulnerabilitatea într-un ritm adecvat; să fii un bun ascultător, să ştii însă şi cum să pui capăt unei conversaţii în mod elegant; să ştii să ceri şi să oferi iertare; să ştii cum să dezamăgeşti pe cineva fără să îi frângi inima; să ştii cum să îi fii alături cuiva care suferă; să ştii cum să găzduieşti o întâlnire la care toţi să se simtă bineveniţi; să ştii cum să vezi lucrurile din perspectiva altcuiva.
Acestea sunt unele dintre aptitudinile cele mai importante pe care le poate avea o fiinţă umană, însă care nu sunt predate în şcoli. Prin urmare, mulţi oameni în jurul nostru sunt singuri şi nu au prietenii profunde, iar aceasta nu este din cauză că nu şi-ar dori aceste lucruri, pentru că, mai presus de orice altă necesitate, fiecare om tânjeşte ca ceilalți să îi arate respect şi acceptare.
Paradoxal însă, nu ştim cum să ne acordăm unii altora acest fel de atenţie plină de sens de care avem nevoie. În cartea sa, How to Know a Person – Cum să cunoşti o persoană, David Brooks spune că a şti să acorzi atenție adevărată se bazează pe o aptitudine fundamentală: capacitatea de a înţelege prin ce trece celălalt; capacitatea de a-l vedea cu adevărat, în profunzime, pe celălalt şi de a-l face să se simtă văzut; capacitatea de a cunoaşte bine altă persoană, de a o face să se simtă valoroasă, auzită şi înţeleasă. Această însuşire este fundamentală pentru a fi un om bun; este cadoul suprem pe care îl putem face altora şi nouă înşine.
Noi, oamenii, avem nevoie de recunoaştere la fel cum avem nevoie de hrană şi de apă. Nu există pedeapsă mai cruntă decât să nu vezi pe cineva, să îl faci să fie lipsit de importanță sau invizibil. „Cel mai grav păcat faţă de semenii noştri nu este să îi urâm”, scria George Bernard Shaw, „ci să fim indiferenţi faţă de ei: aceasta este esenţa neomeniei.” A face asta înseamnă a spune: „Nu contezi. Nu exişti”.
Pe de altă parte, există puţine lucruri la fel de satisfăcătoare ca sentimentul de a fi văzut şi înţeles.
Nu poţi lua decizii importante în viaţă dacă nu eşti capabil să îi înţelegi pe alţii. Dacă vei angaja pe cineva, trebuie să fii capabil să vezi nu doar calităţile enumerate în CV-ul său, ci şi aspectele subiective ale conştiinţei sale – cele care îi fac pe unii să muncească din greu sau să se simtă în largul lor în momente de incertitudine; să fie calmi în situaţii de criză sau să fie generoşi faţă de colegi. Dacă vrei să păstrezi pe cineva în compania ta, trebuie să ştii cum să îl faci să se simtă apreciat. Într-un studiu din 2021, McKinsey i-a întrebat pe manageri de ce îşi dădeau demisia angajaţii din companiile lor. Majoritatea managerilor credeau că oamenii plecau fiindcă îşi doreau salarii mai mari, dar când cercetătorii coordonaţi de McKinsey i-au întrebat pe angajaţi de ce plecau, principalele motive indicate ţineau de relaţiile interumane: angajații nu se simţeau recunoscuţi şi apreciaţi de managerii şi de organizaţiile respective. Nu se simţeau văzuţi, cu alte cuvinte.
Dacă această abilitate de a-i vedea cu adevărat pe ceilalţi este importantă pentru a lua o decizie pentru a angaja şi a păstra angajaţii într-o firmă, ea este la fel de importantă şi pentru un profesor care îndrumă studenţi, şi pentru medicul care consultă pacienţi, și pentru gazda care anticipează nevoile unui musafir, și pentru un prieten care petrece timp împreună cu alt prieten, și pentru un părinte care creşte un copil, și pentru soţul sau soţia care îşi vede persoana iubită venind în pat la sfârşitul zilei. Viaţa devine mult mai bună dacă vedem lucrurile din perspectiva noastră şi dintr-a altora, deopotrivă.
Tot David Brooks scria în cartea pe care am citat-o: „Să vezi cu adevărat pe cineva constituie un puternic act creator. Nimeni nu-şi poate aprecia pe deplin propria frumuseţe şi punctele forte dacă acestea nu îi sunt reflectate dinspre mintea altcuiva”.
Cu alte cuvinte, faptul de a fi văzut ne stimulează dezvoltarea. Dacă îţi îndrepţi atenţia asupra mea, prosper. Dacă vezi în mine un mare potenţial, probabil voi sesiza şi eu că am un mare potenţial. Dacă îmi poţi înţelege slăbiciunile şi poți fi înţelegător când viaţa este dură cu mine, atunci sunt şanse mai mari să am tăria necesară să fac faţă greutăţilor. Psihologul Diana Fosha scria: „Fundamentul rezilienţei constă în sentimentul de a fi înţeles şi de a exista în mintea şi inima altei persoane iubitoare, atente şi altruiste”.
Asta se aplică în toate domeniile – business şi politică, de asemenea.
Poate că ştiţi povestea despre Jennie Jerome, mama lui Winston Churchill: când era tânără, a luat cina cu omul de stat britanic William Gladstone, iar la sfârşitul cinei a ajuns să îl considere cel mai inteligent om din Anglia. Mai apoi a luat cina cu marele rival al lui Gladstone, Benjamin Disraeli, şi a plecat de la cină gândindu-se că ea era cel mai inteligent om din Anglia. E bine să fii ca Gladstone, dar este şi mai bine să fii ca Disraeli.
William Ickes, un mare specialist în evaluarea acurateţei cu care oamenii percep ce gândesc ceilalţi, a constatat că străinii care poartă o primă discuţie unul cu altul îşi interpretează corect gândurile în proporție de doar 20% din timp, iar prietenii apropiaţi şi membrii familiei în proporție de 35%. Ickes îşi evaluează subiecţii studiilor pe o scară a „acurateţei empatice”, de la 0 la 100%, şi constată o mare variaţie de la o persoană la alta. Unii se situează la nivelul zero. Când discută cu o persoană pe care tocmai au cunoscut-o, nu au habar ce gândeşte celălalt. Alţii se pricep însă destul de bine să îi „ghicească” pe ceilalţi şi au un scor de aproximativ 55%. (Problema este că persoanele care nu reuşesc deloc să îşi dea seama ce gândesc ceilalţi cred că sunt la fel de pricepute ca acelea care reuşesc asta destul de bine.)
Este interesant că Ickes susține că, pe măsură ce un cuplu este căsătorit de mai mult timp, fiecare partener ajunge să îşi dea seama din ce în ce mai puțin ce gândeşte celălalt. Ambii rămân fixaţi la o versiune anterioară despre cine anume este partenerul lor şi, în timp, deşi partenerul se schimbă, versiunea respectivă rămâne aceeaşi, iar ei ştiu tot mai puţin despre ce anume se întâmplă, de fapt, în sufletul şi în mintea celuilalt.
Vă invit să citiți cartea lui David Brooks şi, mai mult, vă invit să reflectăm asupra felului în care îi vedem pe ceilalți – cel puțin ca un exercițiu de aptitudine socială.
