Trăim timpuri în care fanatismul – indiferent de pretext sau de obiect – a devenit aproape un standard de mândrie, iar prostul-gust și vulgul sunt omniprezente. Și, parcă a-i confirma până la capăt predicția, reacția cea mai frecventă a oamenilor echilibrați, bine centrați în viețile lor, este de a da dismiss, de a apăsa butonul de „snooze“ în fața larmei iscate de urâțenie și prostie, de a se închide în coconul lor, în micile lor lumi, și de a-i lăsa pe cei care fac zgomot să-și vadă de trâmbițele lor. Reflexul oamenilor deștepți este să stea deoparte, să se îndepărteze de zgomot. Și, de asta, zgomotul devine tot mai tare. Asurzitor. Zgomotul câștigă.
Cei mai interesanți și remarcabili oameni pe care i-am cunoscut și intervievat au fost oameni pe care a trebuit să-i conving să mă lase să pătrund în viețile lor. Cu grijă, delicatețe și profesionalism, a trebuit să le explic de ce vocea lor trebuie să fie auzită chiar și în tot acest zgomot de fond. De fapt, tocmai din cauza asta. Am ajuns, în ultima vreme, să fiu un promotor involuntar al filozofiei „Just Do It“. De câte ori cunosc un om interesant, echilibrat, cu o părere pertinentă, îl rog să-și facă un blog, să scrie o rubrică undeva, să-și facă cont de Facebook, să fie vizibil. Cei mai mulți clatină din cap și-mi spun că nu vor. Nu vor să se amestece, nu vor să apară. Sunt într-un fel dezamăgiți și îi înțeleg. Dar ceea ce ei nu înțeleg este că tocmai muțenia lor lasă drum zgomotului.
Chiar dacă suntem invadați din toate părțile de impostură, faptul că trăim în acest secol al libertății de exprimare fără limite poate fi tocmai marele nostru avantaj. Putem comunica în toate felurile, la distanță de un clic sau un download. Nu avem nevoie să fim legitimați de altcineva pentru a avea o voce și a ne găsi o platformă. E suficient să avem o voce și intuiția ne va ghida pe calea cea bună. Problema e că aceeași intuiție face câteodată echipă cu dubiile, cu bunul-simț în exces, cu înțelepciunea și ne susură la ureche că nu suntem taman perfecți, că ar trebui să mai așteptăm, că nu se cade, că e posibil să ne facem de râs.
Tot în ultima vreme, îmi scriu mulți oameni, tineri mai ales, care își doresc să scrie, să facă muzică, să creeze ceva, orice, și se tem. „Mă tem că lumea nu ar fi interesată de mine“, îmi spun ei. „Oare nu sunt destui care fac și dreg deja?“. Da, sunt destui, însă acel „destul“ este extras mai ales din rândul celor care ocupă prima parte a citatului lui Bertrand Russell. Cei care, fără a fi proști sau fanatici neapărat, pur și simplu nu au îndoieli. Și, chiar dacă părerile lor sunt adesea șubrede, calitatea muncii îndoielnică și originalitatea nu se simte nici ea prea bine, ei continuă să fie, să râșnească zilnic. Și câștigă. Zgomotul ajunge la oameni. De ce să nu ajungă și altceva?
Cred că unul dintre cele mai mari regrete pe care le putem avea într-o viață de om nu se leagă de ce n-am cumpărat, ce n-am purtat sau ce n-am petrecut. Se leagă de tot ce am fi vrut să exprimăm, să aruncăm în lume, să strigăm… și n-am făcut-o. Acea voce, acel cântec, acel strigăt care a rămas undeva înțepenit în corzile noastre vocale și nu ne-am încumetat niciodată să-l eliberăm. Nu trebuie să fie ceva radical, nu trebuie să schimbe vieți, nu trebuie să revoluționeze lumea. Trebuie să fie doar sincer, asumat, muncit și oferit lumii cu drag.Poate că nu va avea din prima un public imens, poate nu va avea niciodată publicul pe care-l are zgomotul, dar va avea un public. Și poate că nu va schimba lumea, dar- pentru o mână de oameni – ar putea schimba percepția despre lume. Ar putea fi o alternativă la zgomot. Data viitoare când vrei să faci ceva și te abții, gândindu-te „La ce bun?“, dă-ți singur reset și gândește-te mai degrabă la asta.