Londra este, probabil, orașul meu preferat din toată lumea. Desigur, mai sunt câțiva „competitori” care se apropie, însă la fiecare vizită îmi aduc aminte de ce nu m-aș putea sătura niciodată de ea. Am locuit cândva acolo și, la fiecare reîntoarcere, evaluez inevitabil schimbările: de decor, dar mai ales de percepție, și mai ales în privința românilor.
De 15 ani, de când călătoresc lunar, mă străduiesc cât pot să fiu un mic brand de țară. Am spus-o de multe ori: din momentul în care calcă pe pământ străin, fiecare dintre noi poate fi un brand al României, mai elocvent și mai memorabil decât telemeaua, frunza verde, palinca și alte elemente cu care ne tot chinuim de ani de zile să însăilăm o imagine coerentă. Nici măcar nu trebuie să facem ceva ieșit din comun, doar să fim noi înșine și să avem grijă să fim oameni buni. Să ne purtăm așa cum îmi place să cred că ne-am purta și acasă. Da, am așteptări mari de la noi. Foarte mari.
Pentru toți străinii pe care i-am întâlnit vreodată, eu pot fi contragreutatea la teoriile pe care le citesc în ziare, la propaganda negativă și la tot ceea ce văd și aud pe stradă. La fel și tu. De multe ori prieteni din alte țări mi-au spus că au auzit lucruri urâte despre România și că au ripostat, cu exemplele lor personale, din care făceam parte și eu. Iar acum, la cea mai recentă vizită la Londra, am primit cel mai frumos exemplu al teoriei mele.
Intrând în boutique-ul Manolo Blahnik de la Harrods, emblema retailului britanic de lux, am fost întâmpinată de o vânzătoare tânără și zâmbitoare, care a intrat imediat în vorbă cu noi. Auzind că suntem din România, a zâmbit și mi-a spus, aproape conspirativ: „Știi, eu am o poveste foarte interesantă cu România“. Recunosc, am avut o mică strângere de inimă, poate fiindcă am auzit și multe povești aflate la granița negativă a „interesantului“.
Ea a continuat, însă: „Știi, acum 4 ani, când se desfășura Olimpiada la Londra, în magazinul în care lucram a intrat un cuplu de români, niște domni mai în vârstă. Era ziua mea și mai erau 5 minute până la închidere. Ei au mai probat câte ceva, am intrat în vorbă și, fără să ne dăm seama, a trecut o jumătate de oră. Când au aflat că era ziua mea, mi-au dat cadou două bilete la Olimpiadă, la probele de gimnastică“.
În timp ce povestea, avea un zâmbet larg pe față. „Am făcut schimb de emailuri și când am terminat facultatea mi-au trimis un mesaj foarte drăguț, spunându-mi că mă felicită și că trebuie să fiu foarte mândră de mine“. A tras aer în piept și mi-a șoptit, timid: „Nu am uitat niciodată asta, iar de câte ori aud de România mă gândesc la ei și mă gândesc că trebuie să fie o țară grozavă“. Asta mi-a spus, cuvânt cu cuvânt. Și nu știu care dintre noi era mai emoționată la finalul mărturisirii.
Desigur că ne dorim un brand de țară complex, colectiv, avem nevoie de el. Dar, dincolo de orice strategie de marketing – fiindcă despre asta e vorba, în esență, la nivel de țară – întotdeauna a funcționat mai bine varianta „word of mouth“. Din vorbă-n vorbă, din exemplu în exemplu. Nu știu câți străini vor ține minte o frunză sau un tip de salam omologat internațional, dar sigur vor ține minte o persoană care i-a impresionat plăcut. Și, la momentul adevărului, asta poate face toată diferența din lume…