De o simplitate epurată de orice redundanțe, colecția botezată „Neotectonics“ se inspiră foarte îndepărtat din simbolismul și forma podoabelor dacice, transpunând acea energie creativă într-un cocon creativ contemporan. Fără idealism, fără nostalgii inutile, cu o precizie moștenită din anii de arhitectură și publicitate ai creatoarei, Otilia Mihalcea. Un demers dificil, echilibristic aproape, dar care a vrăjit juriul de la International Fashion Showcase 2016 – Emerging Talent Awards, obținând un premiu pentru design de bijuterie, o premieră absolută.
La International Fashion Showcase, secțiune a Săptămânii Modei de la Londra, coordonată de British Council și British Fashion Council, au participat 24 de țări, iar Sarah Mower – editor Vogue și ambasadoare British Fashion Council – a declarat imediat după decernarea premiilor că propunerea românească a dat o nouă dimensiune designului de accesorii. O mini-revoluție a percepțiilor, orchestrată de un arhitect care a lucrat zece ani în publicitate, ca director artistic, înainte de a se aventura în universul bijuteriilor, ca absolventă a Școlii de Bijuterie Contemporană „Assamblage“ a lui David Sandu.
Bijuteria ocupă un timp important și prețios pentru Otilia Mihalcea, dar își împarte zilele ei de lucru cu alte activități, toate din sfera creativă. „Dacă la început mă frustra faptul că nu mă pot dedica întru totul unui singur drum, am început să apreciez că sunt polivalentă și că, de fapt, lucrez în același cadru, al designului“, recunoaște ea. „Graphic design și obiect, de preferat cu un final fericit în obiect“.
Discuția noastră despre artă, bijuterie și traiectorii profesionale mi-a scos la iveală un discurs matur și asumat al Otiliei, așa că am preferat să las cuvintele ei să-i spună singure povestea. Cu poezie de artist, dar și cu un strop de precizie de arhitect. La fel ca toate creațiile ei.
Cum ai parcurs traseul de la arhitectură la publicitate și apoi la bijuterie?
Cred că am o inerție mare de vreme ce mi-a luat atât. Dar nici nu vreau să fiu nerecunoscătoare cu ce am primit de la fiecare domeniu în parte. Când vreau să mă prezint, zic des că sunt arhitect. Asta ar trebui să explice imediat de ce sunt riguroasă, de ce îmi plac unghiurile și monoculorile. În publicitate, lucrurile se eficientizează, se sintetizează, dar statul în lumea ideilor, pentru arhitectul de mai sus, e prea abstract. Și atunci… bijuterie. Un fel de arhitectură în mic, la adăpost de eternitatea construcțiilor.
Cu ce așteptări ai făcut primul pas către școala de bijuterie contemporană?
Când mi-am dat seama că vreau să fac mai serios bijuterie am știut că am nevoie de școală, de instruire. Am încercat mai întâi să iau legătura cu un artist bijutier și să fac ucenicie. Dar nu era disponibil să facă asta pe lângă munca lui de atelier și m-a redirecționat către David Sandu, care tocmai deschisese școala. Era și este încă singura școală de acest tip din București. Am început primul curs convinsă că va fi greu și că este nevoie de mult timp să poți pune în practică, dar cursul e făcut în așa fel încât îți dă satisfacție din prima zi. Și poate atunci când îți dorești mult un lucru și ai energie să îl faci vine totul mai ușor.
Cum își descoperă identitatea un artist bijutier: genul de forme care îl reprezintă și liniile care creează, în timp, semnătura lui?
S-au așezat în timp. Și vin încă mult din desen, din idee, mai degrabă decât din experimentul cu metalul în sine. La început în linii fine și constante, apoi au crescut în dimensiune și s-au extrudat. Multe dintre ele sunt recurențe și le-am permis obsesia care formează, ușor involuntar, stilul Oval.
Pornind pe acest fir, cum s-a născut colecția premiată la Londra, de la concept până la realizarea finală?
Am lucrat pe o temă comună, împreună cu alți trei autori de bijuterie. O temă veche de 2.000 de ani: „Tezaurul dacic“. Dar am căutat fiecare să găsim în profunzimea acestuia semnificații și conținut care să aibă încă noimă. Am ales să păstrez în obiecte senzația probabilității, a incertitudinii pe care o are comoara. Să aduc coajă muntelui în bijuterie, coajă care nu mai ascunde, sau linia că un EKG a reliefului care semnalizează. Timpul pentru execuție a fost minim și a adus multe angoase, dar am făcut în final o colecție de bijuterii din alamă aurită, care îmi place mult.
Una dintre caracteristicile brandului tău este simplitatea. A fost o trăsătură nativă sau produsul unei călătorii inițiatice?
Nu știu să spun. La fel cum mă uit la un copil și nu știu cât îi este în fire sau cât dobândește. Am un soi de modestie de provincie, care înfrânează exuberanța, dar și o convingere că lucrurile simple spun mai mult față de cele decorative. Pregătirea ca arhitect a epurat și mai tare expresia, iar căutarea liniștii este pentru mine o formă de religie.
Formele naturii sunt rotunjite. Ce reprezintă pentru arta ta denumirea „Oval“?
Când eram copil încercam să o conving pe mama că linia tremurată pe care o desenam caietului este formată din linii drepte microscopice. Acum am o negociere cu mine, între acest natural, manufactură, și vector, artificial, perfecțiune. Oval este un nume neutru, care mă lasă pe mine să construiesc. Îmi place că nu te trimite, nu se referă, că e și plin și gol. Îmi place că este eteric și vag.
Într-o perioadă în care reperele sunt tot mai incerte, cum vezi tu podoabele dacice și semnificația lor în estetica contemporană?
Multe dintre bijuteriile dacice nu aveau scop decorativ. Brățările pe care le știm toți din cărțile de istorie și din fotografiile cu fundal violet de la muzeul de istorie au fiecare un kilogram și nu au fost purtate niciodată. Erau daruri către zei, iar dimeniunea asta e fascinantă. Ca limbaj plastic multe îmi plac, atunci când devin basorelief sau când sârmele se împletesc rudimentar. Sunt în afara timpului și mi-ar plăcea să cred că și bijuteria Oval vorbește despre lucruri neurmărind niciun fel de tendințe. r