Corupția este, poate, unul dintre cele mai prezente subiecte în media ultimilor 20 de ani. Miile de ore de talk-show-uri, sutele de investigații jurnalistice, discuțiile interminabile despre puterea Justiției și cărțile scrise stau mărturie că este o temă despre care se vorbește și se va mai vorbi în România pentru mulți ani de-acum înainte.
Iar primul lucru la care ne gândim atunci când auzim vorbindu-se despre corupție este statul. Asocierea este aproape instinctivă. Percepția generală este aceea că actele de corupție sunt apanajul aproape exclusiv al funcției publice. Dar acesta este numai jumătate din adevăr. În ultima perioadă, am văzut din ce în ce mai multe știri despre acte de corupție în care actorii principali nu mai erau reprezentanți ai statului. Erau oameni de afaceri. Nu mai erau funcționari publici, erau antreprenori. Nu mai erau politicieni, erau chiar manageri de corporații multi-naționale. Omniasig, E.ON, sunt doar câteva dintre cazurile prezentate recent în media.
Atunci când o companie este prinsă într-un scandal prea mare pentru a fi ignorat, sau vreun investitor major cedează în fața presiunii și face un gest extrem, începem să vedem și cealaltă jumătate a adevărului – corupția din mediul privat. Care este la fel de reală și de nocivă ca și fenomenele care afectează activitatea statului.
Trăim într-o epocă în care se vorbește frecvent despre autenticitate, transparență și moraliate, e absolut firesc ca toate aceste neregularități să iasă în evidență și să inflameze piața de business. Astfel, vedem că sunt manageri care își depășesc agenda sau contractul stabilit, prin acțiuni care ajung să se desfășoare împotriva legii și a proceselor & culturii organizaționale.
De ce fac acest lucru? Ca să-și atingă target-ul cu orice preț. O astfel de presiune împinge managerul să depășească anumite limite. În România există prea multă presiune asupra creativității managerului, iar aceasta îl îndeamnă de prea multe ori la relativizarea regulilor. Și, din păcate, această relativizare nu se face printr-un model eroic, ci mai degrabă unul balcanic. Adică, managerul român alege să ignore regulile, acoperindu-le.
Acest lucru nu înseamnă automat că managerul încalcă legea pentru bani. El o face pentru că poate. Sunt exemple istorice (situația Oltchim, Hidroelectrica, Zapp etc.) care arată că managerii români au fost fascinați de profitul imediat, fără să se gândească la consecințe pe termen lung. În aceste situații, managerul simte că dacă nu aduce el valoare adăugată, profitul devine unul impersonal, nu este generat de el. Iar acesta este un factor adjuvant în ilegalitate, dezvoltând, în același timp, o falsă apreciere de sine.
Totodată, există și cazul celor care știu foarte bine cine sunt și ce trebuie să facă și totuși comit ilegalități din cauza cutumei (“Toată lumea dinainte mea a facut-o, o voi face și eu.”). În momentul în care ilegalitățile devin publice, apar consecințele dezastrului personal în diferite forme și nivele: depresia, fuga, detenția, suicidul etc. Când intră în atenția publicului, managerul român se sperie. De multe ori publicitatea este prea mult pentru el. Cu cât sunt mai grave aceste consecințe, cu atât arată poziția falsă a omului – falsa apreciere de sine creează visuri care necesită finanțare.
In următorul articol semnat de Mihai Stănescu, citiți despre ce poate face o companie sau un CEO pentru a preveni astfel de situații.