Dacă ați văzut Cravata galbenă, probabil că ați reținut, printre altele, această afirmație: „Nu te mulțumi niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea”.
Parcă îmi suna în urechi ce auzeam de la tata, când eram mică. Nu chiar în aceste cuvinte, desigur. Dar nu voi uita niciodată cum nota 9 nu era o notă bună, iar 10 era ceea ce era de așteptat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că părinții au vrut să îmi fie bine, că așa au știut ei să o spună. Că, de fapt, poate tocmai această presiune pe care mi-am pus-o pe mine m-a făcut să excelez câteodată.
O astfel de poziționare sună poate ca o inspirație, dar ca scenariu de viață, de cele mai multe ori, produce anxietate, rușine și un sentiment profund că nu ești suficient de bun.
Ce transmite, de fapt, acest mesaj
La nivel psihologic, acest mesaj este, de obicei, codificat astfel:
• „Sunt demn(ă) de iubire doar atunci când excelez.”
• „Greșelile sunt periculoase, trebuie să mă asigur că fac mereu bine din prima.”
• „Iubirea, aprobarea și siguranța depind de performanță.”
Cercetările despre perfecționism arată că acesta se dezvoltă frecvent atunci când aprobarea părinților pare condiționată de rezultate și când critica este frecventă, situație prezentă mai ales în familiile foarte exigente. Copiii internalizează apoi standarde extrem de înalte și o autoevaluare dură ca mod „normal” de a fi. Personal, mi-am dat seama de acest perfecționism pe care îl trăiam când, acum vreo 20 de ani, mi-a spus un coleg că îi dau senzația că, orice ar face, nu ar atinge standardele mele. A fost un mare semnal de alarmă pentru mine, am început să reflectez și să lucrez cu mine pentru a mă schimba. Nu pot spune că am reușit 100%, însă multe s-au îmbunătățit. Uitându-mă în urmă, nu pot decât să îi mulțumesc pentru acel feedback.
De ce bunele intenții pot răni
Majoritatea părinților au intenții bune: își doresc succesul pentru copiii lor, să reușească, să fie educați și să aibă o viață mai bună. Dar cum transmit asta contează mai mult decât ce transmit. Părinții mei spuneau: „Noi nu am avut posibilitatea să învățăm cât am fi vrut, tu învață, ca să ai o viață mai bună”.
Studiile despre afecțiunea condiționată parentală arată că atunci când afecțiunea și aprobarea par să depindă de performanță (note, comportament, rezultate), copiii tind să dezvolte:
• stimă de sine condiționată („Sunt OK doar dacă iau note bune, sunt cel mai bun / cea mai bună din clasă”)
• mai multe simptome depresive (care pot duce până la a-și face rău atunci când nu se ridică la înălțimea așteptărilor părinților, de teama că ar putea genera dezamăgire, că ar fi văzuți ca nefiind buni de nimic)
• un sentiment redus de apropiere și conexiune cu părinții
Studiile longitudinale cu adolescenți arată că iubirea condiționată și critica ridicată se asociază cu stimă de sine vulnerabilă, lipsă de grijă față de sine și satisfacție de viață mai scăzută în timp. Copilul învață să își spună sieși: „Dacă vreau iubire, trebuie să fiu perfect. Dacă eșuez, merit respingere”.
Cele două fețe ale perfecționismului
Psihologia modernă distinge între un perfecționism mai adaptativ și unul mai maladaptativ:
• Adaptativ: standarde personale înalte, perseverență, bucurie în procesul de învățare, capacitatea de a învăța din greșeli fără să te prăbușești.
• Maladaptativ: frică de greșeli, autocritică severă, credința că ceilalți cer perfecțiune, rușine și anxietate în jurul eșecului.
Deviza „Nu te mulțumi niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea” împinge, de multe ori, oamenii spre partea maladaptativă: obiectivele nu mai sunt despre creștere și sens, ci despre protejarea valorii personale și evitarea umilinței. Poți fi perceput de ceilalți ca având „succes” la exterior și totuși să te simți gol pe interior, pentru că nicio realizare nu pare vreodată „destul de bună”.
Trăirea interioară: frustrare și „nu sunt destul”
Când crești cu acest scenariu, experiențele interioare frecvente sunt:
• scanare constantă după erori și defecte, mai degrabă decât mulțumire pentru progres. Iar această nemulțumire este vizibilă și în relația cu ceilalți, din păcate.
• dificultatea de a simți mândrie sau mulțumire, pentru că standardul se mută mereu mai sus.
• frică intensă de eșec, amânare sau burnout (dacă nu poți face perfect, mai bine nici nu începi).
• o stimă de sine fragilă, care urcă și coboară, asemenea unui EKG, odată cu fiecare performanță, cu fiecare încercare de a întreprinde ceva.
De la „perfecțiune” la „destul de bun”
O reformulare mai sănătoasă păstrează un nivel înalt al standardelor, dar scoate veninul insidios al valorii condiționate. De exemplu:
• „Tinde spre excelență, dar tratează greșelile ca informație, nu ca verdict asupra valorii tale.”
• „Ești valoros / valoroasă în primul rând; realizările sunt o expresie a ta, nu o condiție pentru valoarea ta.”
În practică, aceasta înseamnă:
• separarea a ceea ce ești de ceea ce faci (identitate vs performanță).
• stabilirea de standarde înalte, dar realiste și flexibile, ajustate la context.
• exersarea blândeții față de tine când nu îți atingi așteptările, lucru asociat cu o stimă de sine mai sigură și cu o satisfacție de viață mai ridicată.
Poate că adevărata maturitate emoțională începe în clipa în care îndrăznim să ne detașăm de deviza „Nu te mulțumi cu mai puțin decât perfecțiunea”, ci să o întoarcem pe dos și să ne întrebăm: „Cum ar fi să fiu deja OK așa cum sunt, chiar și imperfect?”
O prietenă mi-a dăruit un obiect realizat după tehnica kintsugi. Kintsugi este o artă japoneză veche ce presupune repararea ceramicii sparte folosind lac amestecat cu pulbere de aur, argint sau platină. Fisurile nu sunt ascunse, ci evidențiate, transformând imperfecțiunea într-o parte esențială a frumuseții obiectului. Nu putea să nimerească mai bine prietena mea. Gestul ei mi s-a părut plin de sens: un memento că și ceea ce este fragil sau rănit poate deveni mai valoros, dacă e restaurat, îngrijit cu atenție și respect. Kintsugi vorbește astfel despre reconcilierea cu vulnerabilitatea și despre forța care se naște din procesul de vindecare.
Poate că toți suntem asemenea unor obiecte valoroase puțin ciobite, dar, dacă ar fi să le privim ca japonezii, tocmai prin aceasta cu atât mai prețioase. Prin această prismă, excelența nu mai este o condiție pentru a fi iubit, ci devine un act liber, creativ, prin care ne onorăm potențialul, fără să ne mai sacrificăm pacea interioară pe altarul imposibilului.
