Corespondenta, cartea Virginiei Evans, va deveni o miniserie cu Jane Fonda. Nu am reușit să mă uit la La răscruce de vânturi, filmul lui Emerald Fennell, cu Margot Robbie și Jacob Elordi, nu din prejudecăți, ci de oboseală – am adormit (pe cuvânt că nu e o critică, ci doar un fapt).
Mi se pare trist ce s-a întâmplat pe ecran cu Vladimir, cartea Juliei May Jonas. Mi-a plăcut Frankenstein, al lui Guillermo Del Toro – e o poezie în el care trece dincolo de alegoria lui Mary Shelley. O ador pe Jessie Buckley, dar Hamnet al lui Chloe Zhao, cu tot cu Maggie O’Farrell la cârmă, mai degrabă m-a sleit emoțional decât să transporte vraja romanului, pe care l-am iubit, în sala de cinema, unde am simțit pedala comercială apăsată la maximum, cât să curgă șuvoi lacrimile pe biletul de intrare. Aștept cu sufletul la gură Odiseea lui Christopher Dolan, deși nu știu dacă Matt Damon în Ulise ar fi făcut parte din castingul meu personal.
Poate că (și) aici e problema. Cât din revizitarea cinematografică a literaturii e condiționată de colaborarea mai mult sau mai puțin sentimentală cu autorul, când citești cartea. Cu iubirea pentru prima versiune. Poate că niște generații nu vor reacționa bine nici la Harry Potter fără Maggie Smith, nici la The Hunt for Gollum, chit că e în regia lui Andy Serkis, fără Arwen și Aragorn. Până la urmă, interesante nu sunt polarizările, bătăliile între versiuni cinematografice sau între film și carte, ci mecanismul care se activează. Cât și cum tabuizăm ficțiunea, după ce i-am dat un capital solid din imaginația noastră. După ce am sponsorizat povestea cu vise și visuri, după ce am proiectat, am fantazat, am consumat intriga un pic îndrăgostiți, poate. De ea.
Problema ecranizării, în sine, e una artificial gonflată. Cărțile au nevoie de filme și invers. Să circuli între declinări culturale, să inspiri, chiar și să stârnești apetit polemic e propriu conținutului minimal memorabil. Sau, măcar, cu pretenții în acest sens.
E, cumva, pueril să le compari, dar, în fapt, toți o facem. Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell. Cartea a apărut în 1936, a luat Pulitzer în ’37, e o piesă a culturii pop by default și, în ’39, a fost ecranizată de Victor Fleming, cu Vivien Leigh și Clark Gable. 12 premii Oscar. Cine s-a descurcat mai bine, Macmillan sau Selznick? Cartea sau filmul?
Sigur, e doar un exemplu, iar controversele de tip oul sau găina rămân, cumva, sterile în secolul XXI. Cărțile care ajung filme și polarizează sau, dimpotrivă, augmentează publicul rămân însă un fenomen interesant, ferment pentru imaginația mai multor generații în care ficțiunea și tehnologia se contopesc sau, dimpotrivă, se cotropesc reciproc. De cele mai multe ori în funcție de ideologie. De background. Și, deloc în ultimul rând, de momentul istoric, social, literar, cinematografic pe care îl traversăm.
Revizitarea unui text pentru mereu alte și alte generații funcționează simultan ca un efort de igienizare (cu refrișarea traducerii și note care să contextualizeze povestea, eventual), dar și ca unul de marketing. În lumea de azi, nu publicăm doar ediții noi, ci ne străduim să ne sincronizăm cu Vrăjitorul care nu mai locuiește în Oz, ci pe atotputernica planetă Netflix. Povestea e made in Hollywood sau tipărită de Penguin. Nu există o tensiune, ci o alimentare progresivă a mai multor tipuri de consum. De merch, cum ar spune cineva mai tânăr ca mine. O întâlnire, în pagină și în sala de cinema, în fața ecranului unui laptop sau pe o platformă de audiobookuri, a mai multor generații, tipuri de sensibilitate, puncte de vedere, priviri, refaceri imaginative, vizuale, auditive ale poveștii scormonite și reinventate în toate cotloanele ei. După alt… algoritm.
Avem, în lumea de azi, înghețată branduită după un serial cu succes mare de public care se întâmplă să fie inspirat de cărțile Juliei Quinn (da, la Bridgerton mă refer), tricouri/outfituri complet decupate din cărți/filme (întreg universul Marvel se califică aici) și dezbateri publice care mai au puțin și devin fenomen social atunci când o carte ca Lasă lumea în urmă, de Rumaan Alam, devine un hit pe Netflix, cu Julia Roberts și Ethan Hawke. Avem, transgenerațional, versiuni succesive ale aceleiași cărți în epoci culturale distincte – Fiicele doctorului March/Little Women, volum publicat de Louisa May Alcott în 1868 și 1869, ajunge pe ecrane în 1917, în regia lui Alexander Butler, în 1918, transpus de Harley Knoles, în 1933, varianta lui George Cukor, în 1949, semnat de Mervyn LeRoy (e versiunea cu Elizabeth Taylor în rolul lui Amy), în 1994, imaginat de Gillian Armstrong (cu Winona Ryder în Jo și Kirsten Dunst pe post de Amy), și în 2019, apud Greta Gerwig, cu distribuția pe care o știu astăzi cei mai mulți dintre spectatorii care, în mod fericit și cumva meritat, redescoperă cartea: Saoirse Ronan e Jo, Emma Watson, Meg, Florence Pugh devine Amy, Marmee e o fabuloasă Laura Dern, iar Laurie e Timothée Chalamet. De Meryl Streep în rol de mătușă vetustă și drapată în hachițe și bani nu mai zic nimic – e chapeau bas la toate capitolele.
Toate aceste filme, născute din aceeași poveste, însumează un record de premii Oscar și nu iau din spotlight-ul cărții, ci, dimpotrivă, fac dintr-o ficțiune de secol XIX despre viețile a patru surori într-un peisaj american oarecum romantic material de blockbuster, de boom financiar, de vis postmodern, de aluzie culturală consumată aproape hulpav de un public tânăr la momentul fiecărei ecranizări, adică un public neașteptat. Un public care aruncă entuziast ancora într-o poveste din nou și din nou, ceea ce înseamnă, pur și simplu, că povestea rezistă splendid trecerii timpului. Că se metamorfozează în același timp cu orizontul de așteptare. Că e bine închegată narativ, cu personaje credibile și noduri epice pe care cititorii/spectatorii de azi le dezleagă la fel de prinși în mrejele surorilor March.
Sunt multe cărțile care alimentează magia cinematografică, de la Mândrie și prejudecată la Stăpânul inelelor, de la Marile speranțe la Mic-dejun la Tiffany’s sau la Black Panther și enumerarea, în sine, poate ocupa spații nebănuite de glosare, de extrapolare și declinare infinită – de la jocuri video la panouri publicitare, la cameos în alte filme, la ecouri în alte cărți și/sau tipuri de conținut (Alcott trăiește și în proza lui Ann Napolitano, Holly Golightly se plimbă pe multe conturi de Instagram, Capote însuși e repus pe tapet în disputa lui cu Lebedele de o miniserie, așa cum O zi, cartea lui David Nicholls din 2009, a devenit film în 2011, cu Anne Hathaway și Jim Sturgess și miniserie cu succes colosal, în 2024, cu Ambika Mod și Leo Wodall).
Toate aceste lucruri nu se canibalizează, ci fluidizează comunicarea între povești, între generații și tipuri de public care-și fac cu ochiul din și în aceeași țesătură ficțională. Ceea ce e, fără doar și poate, o formă de continuitate a unor motive culturale și un semn, mai mult sau mai puțin ironic, cu privire la faptul că mințile noastre se și schimbă, dar rămân și depozitare ale aceluiași tip de foame: de imagine, de emoție, de proiecție, de dilemă. De narațiune cu potențial(ități).
Filmul nu omoară cartea. Îi croiește doar o rochie nouă, poate chiar un outfit. O reorchestrează, îi imprimă un beat în care se simte ziua de mâine. O ține vie. Inclusiv în conversațiile dintre noi, în curiozitatea care accelerează retipărirea, în siajul care ajută o replică (de roman sau de film) să călătorească în limbajul unui cuplu, într-un slogan de pe un tricou, într-un graffiti strălucitor pe un perete scorojit de bloc, în complicitățile unei familii, într-un text ca acesta, în mâna care se întinde, dă pagina, așteaptă să se facă întuneric pentru ca povestea să lumineze, după puterile ei, o altă minte.
