În fiecare aprilie, de când eram elevă la Școala Centrală, pândesc înflorirea magnoliilor din fața Ambasadei Ungariei. Știu că sunt unele persoane… rătăcite care pretind că ar exista magnolii mai frumoase, mai spectaculoase prin București, dar nici măcar nu iau în seamă astfel de declarații complet nefondate. Copacii de pe Calderon oferă cel mai frumos spectacol în fiecare an și sunt foarte recunoscătoare că am fost acolo de fiecare dată să privesc și să mă minunez de perfecțiunea pocalelor alb/vineții care freamătă ușor pe cerul de primăvară. Doar în aprilie 2020 am lipsit de la întâlnire și țin minte deznădejdea care m-a cuprins la gândul că magnoliile se nasc și se duc fără ca eu să fiu acolo, admirându-le și gândindu-mă la o fetiță de 14 ani care a pășit pragul Școlii Centrale fără să știe aproape nicio boabă de franceză, doar cu dorința de a fi parte din acea poveste.
După ce mă conversez cu magnoliile mele preferate, trec și prin Grădina Icoanei, unde mă plimbam în perioada liceului și unde țin minte că am petrecut o după-amiază de calitate cu Eminescu, încercând să înțeleg Glossa și să îmi dau seama dacă e vorba despre înțelepciune, blazare sau o deznădejde rece. E unul dintre puținele parcuri în care copacii încă nu au fost mutilați în numele „toaletărilor”, astfel încât îmi pot închipui ce frumos era în perioada interbelică – alături de întregul cartier, de altfel.
Uneori îmi ofer o pauză mai lungă, pe terasa de la Il Villagio, unde prefer să merg în iunie, când încă nu e prea cald și miroase amețitor a tei. Dar și în aprilie e frumos, la o limonadă cu multă mentă, triluri de mierle și muzica italiană veche a restaurantului. Plus ceva paste pregătite cu simț de răspundere.
Pe final, tot pe Calderon, încerc să nu ratez niciodată Fadel, un alt loc pe care îl știu cred că tot din liceu, o „dugheană” micuță unde se găsesc mari delicii libaneze, cu caimac, cu nucă, cu fistic, cu caju, autentice, proaspete, vegheate de un domn amabil care vorbește o românească aproximativă, completată de un zâmbet larg.
E o mică geografie sentimentală a unui colț de București care m-a fascinat, m-a ajutat, m-a susținut și m-a inspirat în multe momente, care mai de care mai interesante/provocatoare/dificile/formative. Pentru serile în care nu aveți întâlniri sau obligații, o plimbare la pas pe Jean-Louis Calderon vă va oferi și comori arhitecturale încă în picioare, care vorbesc despre o perioadă bogată în imaginative și mister.
(Și, da, recunosc, pe lângă deliciile naturale sau culinare, mă mai opresc și la Aparterre, un loc unde prezența Domnicăi se simte mereu și unde am întotdeauna cel mai șarmant și mai luminos interlocutor în persoana Oanei, care știe, intuiește și recomandă cele mai originale și personale ținute. Și neapărat la MioBio, unde vorbesc ore întregi cu Ioana și Alma despre pisici, politică, educație, istorie, călătorii sau rafinamente culinare și de unde plec de fiecare dată cu cele mai naturale si minunate creme și alte asemenea mici bucurii femeiești.)
