De 31 de ani, Simona Kessler transformă drepturile de autor în punți între autorii străini și publicul românesc. Agentul literar a fost martor la toate crizele și reușitele pieței editoriale din România.
Simona Kessler, director agenția literară Simona Kessler International Agency
Forbes: Anul trecut, agenția Simona Kessler International Copyright a aniversat 30 de ani de la înființare. Cum ați sărbătorit împlinirea acestei vârste: petreceri, cadouri clienților, gală aniversară etc? Dar în acest an, petrecerea continuă?
Simona Kessler: Pentru mine a mă pregăti înseamnă deja a sărbători. Am început deja din vara lui 2024 pregătirile pentru petrecerea din octombrie de la Frankfurt: am ales câteva dintre desenele și picturile mele pentru patru modele de carnețele aniversare, am trimis save the date clienților noștri și editorilor români care urmau să participe la Frankfurter Buchmesse.
Buna mea prietenă și editoare Dana Moroiu, care a fondat Baroque Books & Arts în 2012, a creat din artwork-ul meu ceea ce am numit simply sophisticated notebooks, mici bijuterii de papetărie sărbătorească.
Am desenat logoul aniversar, am făcut liste peste liste, am ales vinul și dulciurile, am dat comenzi de servețele, musai portocalii în ton cu logoul etc., am așteptat să vină din tipar notebook-urile, A3-urile de pus pe mese, cărțile de vizită noi etc. Iar pe 16 octombrie, la standul României, organizat de Ministerul Culturii, a avut loc petrecerea aniversară cu Fetească Neagră „1000 de chipuri“ în pahare și în prezența chipurilor vesele a peste 200 de invitați foșnind staniolul pralinelor Laurence.
Sentimentul meu a fost că tot târgul a fost o petrecere, am sărbătorit nu numai la party, ci și la fiecare întâlnire. A fost bucuria de a fi apreciați de clienții noștri, agenții literare și edituri din întreaga lume, după 30 de ani de colaborare. O bucurie unică!
La petrecere nu au venit numai generațiile tinere cu care lucrăm zi de zi, ci și colaboratori mai de demult, promovați între timp, directori și proprietari de agenții și edituri, oameni cu care am crescut și îmbâtrânit în această branșă care dăruiește povești lumii .
Pe scurt a fost epic, banchet!
În decembrie urma să ținem petrecerea noastră tradițională de Crăciun la agenție, cu șampanie aniversară râuri, un tort imens, dar atmosfera deprimantă a alegerilor nu a lăsat loc de sărbătoare. Așa că sperăm să ne luăm petrecerea înapoi anul acesta, dacă austeritatea care se anunță nu ne va tăia elanul.
Forbes: Încercați un scurt bilanț al celor 31 de ani de activitate? În cifre și în argumente.
Simona Kessler: Sunt două bilanțuri: unul sentimental și altul sec, în cifre, statistic – care se împletesc până în punctul în care mă întreb cum de-am răzbit, cum am reușit să parcurgem acest drum sinuos, cu urcușuri anevoioase și coborâșuri abrupte, și mă cuprinde un sentiment de mulțumire că am făcut treabă bună în ciuda vremurilor dificile, tulburi și complicate de la mijlocul anilor ’90, până în prezent.
Când am început pe cont propriu la sfârșitul lui 1994, efervescența editorială de Est sălbatic se stingea ușor-ușor. Nevoia de a recupera fie categorii serioase precum istorie, spiritualitate etc., fie genuri considerate ușoare, comerciale, departe de-a fi satisfăcută, nu mai era suficientă pentru a susține demersul editorial.
Frenezia libertății de a publica orice, de la Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor (Humanitas, 1990) la Sandra Brown în sute de mii de exemplare (Miron, 1993), de la Cămașa lui Hristos de Lloyd Douglas (Europa, 1990) la Orizonturi roșii de Mihai Pacepa (Venus, 1992) se estompa, iar tirajele începeau să scadă încet-încet. Astfel, din 1995 până în 2002 piața editorială a numărat șapte vaci slabe, atingând abisul în 1997, când dolarul a urcat de la 3000 lei la 9000 lei peste noapte.
1997 a fost un an de cumpănă pentru agenția mea, a fost anul în care am încheiat 70 de contracte, din care am anulat aproape jumătate pentru neplată.
După perioada neagră a sfârșitului de secol în care tirajele au scăzut succesiv de la 300.000 la 100.000, de la 30.000 la 3.000, apoi până la 1500 de exemplare, a început revirimentul editorial: multe dintre cele aproape 5000 de edituri înființate în perioada de haiducie au dispărut însă în neant, de la Ariadna la ZZ .
Editurile care au supraviețuit, care s-au profesionalizat, care au înțeles importanța participării la târgurile de carte internaționale au crescut și au capitalizat în perioada de glorie a branșei editoriale, 2003–2008.
Odată cu editurile a crescut și agenția noastră care de la 20 de clienți în 1995 și-a extins lista la peste 200 de agenții literare și edituri reprezentate exclusiv în România. Dacă în 1999 agenția a mijlocit licențierea doar a 195 de titluri, iar în 2008 a atins numărul record de 1053 de titluri.
Mă întreb unde am fi fost azi dacă nu intervenea Marea Recesiune a anilor 2007–2009? În 2009 am scăzut la 352 de titluri vândute, iar revenirea a fost extrem de lentă și dureroasă pentru întreaga piață editorială. 2010 a fost anul în care TVA a crescut de la 19% la 24%, TVA la cărți era 9%, deficitul bugetar de 6,9%, Diverta intra în prima insolvență, iar vânzările de carte au scăzut cu aproape 40%.
Chiar dacă din 2012 s-a putut vedea o ușoară ameliorare, stabilizarea pieței a venit abia după 10 ani. În 2019 am reușit să vindem 912 titluri. Apoi au urmat pandemia, războiul din Ucraina, iar în 2024 am realizat că democrația nu este un dat, că pentru prima oară în 20 de ani există mai multe autocrații decât democrații în lume, că pericolul de a regresa este cât se poate de palpabil, că vântul bate rece și dinspre Răsărit și de peste Ocean.
Pe scurt, bilanțul este de 17.000 de titluri vândute în trei decenii, iar sentimentul este de bucurie pentru ce am reușit și de teamă față de ce ne așteaptă, parcursul a fost un roller-coaster.
Forbes: Când ați înființat agenția în anul 1994, ce urmăreați să faceți cu aceasta? Erați pregătită profesional să faceți meseria de agent literar? Aveați un plan de afaceri pe un anumit timp?
Simona Kessler: În 1990 nu aveam nici un plan, nu urmăream nimic, eram însărcinată și umblam pe la proteste, iar asemeni tuturor nu-mi venea să cred că am scăpat de comunism, de cozi, de întuneric, de frică, de cenzură, de o stare mizerabilă care ni se lipise de suflet ca un ziar ud de parbriz, dar pe care, de bine, de rău, am reușit să o transformăm într-o existență decentă, fără compromisuri majore (mă rog unii, nu și cei mai egali decât alții).
A fost o descătușare dublată de o mare de așteptări, unele împlinite, altele amarnic înșelate. Din 1984 lucram la editura Meridiane ca redactor și mă vedeam ieșind la pensie de acolo tot ca redactor, care desenează și pictează în timpul liber.
1990 mi-a deschis orizontul unor posibilități inimaginabile numai cu câteva luni înainte, dar habar nu aveam ce voiam, mă simțeam însă în stare să mă apuc de orice cu un entuziasm debordant. Editurile de stat erau în disoluție, se scindau (Artemis s-a desprins din Meridiane chiar la început), așa-numita privatizare MEBO începuse, iar editurile private ieșeau la iveală precum ciupercile după ploaie. Domnea confuzia, dar și o neînfrânată determinare de a întreprinde ceva.
Am mers pe șina mea de filolog și redactor și am acceptat în 1991 propunerea de a deschide filiala bucureșteană a unei agenții literare de la München, am învățat meserie din mers, dar după doi ani s-a dovedit că partenerul meu german era mai balcanic decât mine și eu mai nemțoaică decât el.
Dezasocierea, luatul de la zero în 1994 când deja se întrezărea prima criză după explozia editorială a anilor de început, concurența cu agenții-umbrelă puternice, care își reprezentau clienții regional, fără a avea o filială în teritoriu, au fost momente grele, dar aveam sentimentul că o agenție locală, independentă ar avea șanse. Restul e istorie și trudă.
Forbes: Cum arăta piața editorială din România în anul 1994? Care au fost primele titluri vândute în România și cu ce edituri ați lucrat atunci?
Simona Kessler: Cum era și firesc după patru decenii de comunism, piața nu putea fi decât pestriță și haotică în aerul îmbătător al libertății abia câștigate. Existau entuziasm editorial, seriozitate, asumare culturală și experiență profesională (redactori buni de la edituri de stat care au migrat către edituri private), dar și amatorism dublat de șmecheria micului întreprinzător descătușat care vrea să facă bani din orice, de ce nu și din editare și distribuție de carte.
Aminteam mai sus că în 1990 s-au dat avize pentru aproape 5000 de edituri. Ar fi amuzant un studiu onomastic al numelor editurilor de la acea vreme, antroponime, toponime, zoonime, acronime, zei, zeițe etc.
Enumerarea de mai jos este doar o palidă ilustrare a imaginației debordante de atunci: Andreco, Antet, Alice, Aquila, Carmen, Carmexim, Colosseum, CristAlin, Dante, Domino, Elis, Elit Comentator, Gebimex, InterContemPress, Karat, Lucman, Miron, Meronia, Nicol, Național, Nirvana, Olimp, Orfeu, Point, Pygmalion, Venus, Vizual, ZZ etc.
Multe dintre acestea s-au pierdut în negura vremurilor. Au existat însă pionieri care venind din alte domenii – precum geologia, matematica, filozofia, psihologia sau ingineria – au reușit să întemeieze edituri care au devenit brand-uri puternice și au marcat evoluția pieței libere de carte de la noi: Humanitas, Nemira, Polirom, Curtea Veche, Niculescu, RAO, Trei, Vremea, Vivaldi ș.a.m.d.
Multe dintre primele titluri publicate atunci erau preluate din portofoliile editurilor de stat, iar multe dintre traducerile apărute în primii doi ani post-decembriști erau piraterii.
Tirajele titlurilor comerciale începeau la 30.000, dar puteau ajunge și la 100.000 sau 300.000 (Sven Hassel, Sandra Brown, Danielle Steel), prețurile de vânzare erau infime, iar avansurile de 500 de dolari mi se păreau fabuloase.
Privind în urmă, din cele 165 de contracte încheiate în 1995 prin agenția mea, proaspăt înființată în decembrie 1994, 90% erau pentru titluri de ficțiune comercială: romane de dragoste, thrillere, romane polițiste și de suspans, SF-uri.
Primul contract, în ianuarie 1995, a fost încheiat cu editura Elis pentru trei titluri de Judith Michaels, autoare preluată apoi de editura Miron, faimoasă pentru fenomenul Sandra Brown care a definit de fapt prima jumătate a anilor 90.
În lumea literară bună exista atunci și există și azi un dispreț suveran față de literatura pentru femei, genul ușor, romantic, escapist, dar de la Sandra Brown, Nora Roberts, Barbara Bradford Taylor, Rosamunde Pilcher, Barbara Cartland până la Sophie Kinsella, E.L. James, Colleen Hoover, Ali Hazelwood, Emily Rath etc. succesul acestui gen a fost întotdeauna de invidiat și nu este de lepădat nici pentru edituri, nici pentru agenții, și chiar dacă nu contribuie la istoria marii literaturi (în accepțiunea de canon literar clasic, azi decartat ca elitist), intră în istoria lecturii cu sute de milioane de exemplare vândute în lume.
Editura care a readus și impus SF-ul în România a fost Nemira, prin colecția „Nautilus“ la acea vreme, iar primul contract pe care l-am încheiat a fost pentru Dune de Frank Herbert. Îmi aduc aminte de o reclamă a Poștei Române cu un volum SF de la Nemira dedesubt ceva de genul: „O scrisoare pierdută? E SF ! “
Literatura SF era publicată de mai multe edituri : Teora (seria Isaac Asimov), Vremea (Robert Heinlein), Pygmalion (Lois McMaster Bujold) etc. Printe autorii bestseller reprezentați de agenția noastră la acea vreme se numărau Harold Robbins, Noah Gordon, Carter Brown, John Saul, Jeffrey Archer, John le Carre, Tom Clancy etc.
Vindeam relativ puține titluri de non-ficțiune, dintre care amintesc Book of Yoga (Colosseum), Encyclopedie des Mystiques (Amarcord), Dial Your Birth Number (Nirvana), Le Livre des morts Maya (Antet). Multe erau din categoria popular non-fiction, paranormal, dar de exemplu Intellectuals de Paul Johnson, cumpărat de editura Humanitas în 1996, este un veritabil longseller de 30 de ani încoace – contractul actual va expira în 2028.
Fără să consult baza noastră de date, din memoria mea afectivă pot să enumăr autori de care sunt mândră că le-am găsit o casă editorială bună încă din 1995–1996: Charles Bukowsky (Post Office și Women, Nemira, autor publicat ulterior ani la rând de Polirom), C.S. Lewis, Despre minuni, Cele patru iubiri și Problema durerii, trei titluri vândute la Humanitas acum 30 de ani care apar și astăzi în frumoasa serie dedicată autorului.
Apoi, tot în perioada de început, am încheiat contractele pentru J.D. Salinger, Carlos Fuentes, Julian Barnes, John Fowles, Aldous Huxley cu editura Univers, condusă de Denisa Comănescu, redactor-șef, și Mircea Martin, director.
Cartea care m-a bucurat însă cel mai mult atunci a fost Old Possum’s Book Of Practical Cats publicată de editura Alma-Galați sub titlul Cartea lui Moș Oposum despre pisicile poznașe, în traducerea lui Viorel Ștefănescu și Tudor Cristian Roșca, reeditată de Humanitas în 2009.
Apoi, în 2014, Humanitas a publicat o nouă ediție în traducerea năstrușnic-încântătoare a lui Florin Bican, ilustrată de Mihai Coșulețu – Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu. Iar cum pisicile au multe vieți, și cărțile despre ele se reîntrupează în noi ediții: Humanitas pregătește o ediție inedită cu o traducere în româna veche a cronicarilor de Virgiliu Pop, cunoscut sub pseudonimil Nechifor Bugeac!
Forbes: Ce se știa atunci în România despre „drepturile de autor”, despre proprietatea intelectuală, despre copyright? Ați avut mari procese cu editori care nu au respectat această lege? Sau ați negociat cu aceștia pentru a intra în legalitate?
Simona Kessler: Exista decretul nr. 321 din 1956, pe care editurile de stat îl respectau cât de cât. Existau legături și se încheiau contracte cu proprietari de drepturi și înainte de 1989, numai că toate plățile se faceau în lei netransferabili la Fondul Literar – singurul organism prin care se putea colabora cu străinătatea. Structuri similare au existat și în alte țări comuniste, care s-au reîntrupat într-o formă sau alta după ’90.
Până în 1996, când a intrat în vigoare legea nr. 8 privind drepturile de autor și drepturile conexe, majoritatea traducerilor publicate erau pirat, se încălcau atât drepturile de autor, cât și cele ale traducătorului. Evident, se știa că e necesar acordul autorului, dar decretul din 1956 nu împiedica pe nimeni să publice nestingherit de vreme ce cadrul legal era depășit.
După 1990 mai mulți proprietari au încercat să-și recupereze leii netransferabili – din câte îmi amintesc editurile franceze au acţionat rapid și au reușit să obțină câte ceva de la Fondul Literar. Dar încercările multora, printre care și cele ale nepotului lui James Joyce, au fost zadarnice.
În 1997 Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor a fost privatizat ca societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor și rebotezat Copyro. S-a scris mult despre această privatizare, despre fondurile Fondului, dar praful uitării s-a așternut de mult și peste această istorie încâlcită a tranziției.
Nu vreau să răscolesc acum trecutul, dar îmi amintesc că la începutul anilor 2000 am primit pe fax contractul pentru Winnie The Pooh încheiat de un teatru constănțean prin Fondul Literar, în baza căruia au jucat piesa și plătit tantieme care nu au ajuns vreodată la proprietarul drepturilor de autor. Efortul de a recupera aceste sume era în van, așa că am informat proprietarii, ne-am văzut de treabă și am vândut ulterior drepturile de punere în scenă Teatrului Țăndărică.
Nu am avut procese, nici mari, nici mici, pentru că intentarea unei acțiuni în justiție nu este decizia agentului, ci a proprietarului. Agentul veghează, urmărește, somează editura și informează proprietarul asupra încălcării dreptului de autor, decizia rămâne însă a proprietarului.
Sumele de la acea vreme păreau nesemnificative pentru proprietari și nu justificau un astfel de demers. Era de preferat o aducere în legalitate prin încheierea unor contracte retroactive cu acordul proprietarului de drepturi și obținerea unei sume compensatorii. Acesta a fost și un mod de triere a editurilor la vremea aceea: nu am mai cooperat vreodată cu edituri care nu au răspuns somației de a intra în legalitate.
Povești sunt multe, cert este că unele edituri care astăzi sunt printre cele mai respectabile au călcat cu stângul în anii 90.
Și astăzi avem rolul de watch dog vigilent. În plus, internetul este o sursă de informare prețioasă, iar proprietarii apelează la societăți de audit financiar pentru a stabili corectitudinea vânzărilor raportate de editură.
Acum, în epoca digitală și a progresului fulgerător al Inteligenței Artificiale, este imperios necesară o modificare a legii dreptului de autor și o reglementare a folosirii IA. AI Act adoptat de Uniune în vara anului trecut este incomplet și disputat, dar măcar există această preocupare.
În momentul de față contractele încheiate prin agenția noastră includ clauze care interzic folosirea IA fără acordul autorului, fie că este vorba de traducere, fie de ilustrații de copertă sau interior.
Forbes: Ca antreprenor în piața editorială, a contat talentul de a relaționa profesional cu editorii? Au contat „relațiile”? Cât valorează această monedă – profesionalismul – în piața editorială?
Simona Kessler: Lumea editorială este o lume mică și nu mă refer la România în special, ci în general, publishing-ul este un sat global. Deci relațiile contează enorm, dar nu în sensul dubios de aranjamente ascunse, ci de încredere – încrederea pe care o inspiri proprietarilor de drepturi, clienților tăi, pe de-o parte și firește editorilor, pe de altă parte. Încrederea aceasta nu este un cec în alb, ci se întemeiază pe profesionalism, pe corectitudine și promptitudine, pe expertiză și eficiență – o încredere câștigată și întărită în ani.
La început exista accepțiunea că agentul taie și spânzură, și uneori chiar și azi mai întâlnim din când în când editori cu mai puțină experiență care cred că agentul are pâinea și cuțitul. Nimic mai fals: decizia este a proprietarului, iar rolul agentului este de a-l informa corect și de a obține oferta cea mai bună pentru autor. Nu mă refer atât la termenii financiari, cât mai ales la seriozitatea editorială: de plată, de editare si raportare a vânzărilor, pe scurt numele bun și conduita unei edituri contează deopotrivă.
De mai bine de 20 de ani am încurajat, chiar și aranjat, întâlniri între editorii și clienții noştri la târgurile de carte, pentru că relațiile, contactul personal și impresiile contează în domeniul sensibil al cărților mai mult decât în orice alt business. Rolul nostru ca agent este acela de a apăra interesul autorului și de-a administra corect contractele de licență.
În ani am strâns prietenii cu mulți editori, pe unii îi știam de dinainte de ’89, pe alții i-am cunoscut la prima carte pe care au publicat-o, dar am păstrat în afaceri buna măsură a echidistanței. Am recomandat și recomandăm o editură sau alta, dar nu din prietenie sau pe relații, ci pentru că am considerat că este cea mai potrivită editură pentru un autor sau altul.
Forbes: Vă considerați un educator al editorilor din România? Un consultant? Un sfătuitor? Care a fost rolul dvs în urmă cu 30 de ani? Dar acum care-i rolul dvs?
Simona Kessler: Eu nu mă consider în niciun fel și nu-mi arog alt rol decât acela de co-agent, de reprezentant local al clienților noştri: agenți și edituri. Că de-a lungul timpului am fost poreclită „regina copyrightului“ – titlu pe care, cu vârsta, mi-l asum cu toată autoironia, „nemțoaică afurisită cu mână de fier“ etc., că am dat sfaturi – de la paginare, redactare la promovare –, că am ajutat pe mulți să ia decizia încotro să se îndrepte, de-ai zice că suntem și agenție de HR, este foarte adevărat. Dar eu nu-mi percep rolul ca fiind altul decât acela de acum trei decenii, de co-agent în slujba autorului, cu toată priceperea, intuiția și pasiunea care m-au animat de la bun început.
Forbes: Cartea dumneavoastră preferată. Cea pe care ați vrea s-o luați pe o insulă.
Simona Kessler: Mult timp am susținut sus și tare că Omul fără însușiri de Robert Musil este cartea mea preferată. Am încercat în câteva rânduri să o recitesc: minunată, dar am lăsat-o să-mi rămână în amintire. Apoi Muntele vrăjit de Thomas Mann, o altă carte preferată, pe care nu mai reușesc să o recitesc. În schimb pe Truman Capote, Harfa de iarbă, sau Marquez, Un veac de singurătate, sau Bulgakov, Maestrul și Margareta îi pot reciti oricând. Pe o insulă aș lua Rilke și un ghid de supraviețuire.
Forbes: Care a fost cel mai bun an din punct de vedere al businessului în cei 31 de ani de activitate? De ce? 11) Dar cel mai prost an. De ce?
Simona Kessler: Cel mai bun an a fost și a rămas până acum 2008, cu 1053 de titluri vândute, iar cel mai prost a fost 1997, cu 70 de titluri vândute. Un alt criteriu este firește si cel al încasărilor, au existat ani cu un număr mai mic de contracte, dar cu o valoare contractuală mai mare.
Forbes: Un moment de mare satisfacție profesională în 31 de ani. Un moment de mare dezamăgire și eșec profesional.
Simona Kessler: Nu-mi amintesc un moment anume de mare satisfacție sau de mare dezamăgire legat de business-ul curent. Dar când reactualizăm anual lista noastră de clienți, am satisfacția că avem numeroși clienți pe care îi reprezint de peste 30 de ani, încă de dinainte de-a înființa agenția, și că se adaugă an de an clienți noi care fie vin la recomandarea celor vechi, fie pleacă de la o agenție sau editură și la noul post preferă să lucreze tot cu noi.
Dezamăgitor este când editurile corporatiste se reorganizează și pierdem reprezentarea din cauza streamlining-ului, dar firește se întâmplă și invers, să câștigăm clienți noi datorită streamlining-ului.
Întâlnirile cu autorii sunt momente unice: fie că este vorba de Nadine Gordimer, cu care am fost la Opera din Frankfurt, fie de înâlnirea cu Paul Auster la New York, fie de prânzul cu Colm Toibin la mine pe terasă, fie de cina cu Herta Müller la Catrinel și Andrei Pleșu împreună cu Gabriel Liiceanu etc. etc. Enumerarea ar putea continua, dar în esență aceste apariții cameo în lungmetrajul activității noastre de zi cu zi, an de an, cu bunele și relele, confirmă aprecierea de care ne bucurăm cât se poate de concret, cald și uman.
Forbes: Editori, lideri de opinie, librari, influenceri – toți se plâng că românii nu cumpără cărți și nu citesc cărți. Dumneavoastră ce credeți despre această criză de lectură? Există sau nu există?
Simona Kessler: Fără doar și poate suntem în criză, și nu de ieri de azi, ci de ceva vreme. Criza lecturii este un fenomen global în era tehnologiei avansate, în epoca digitalizării, a platformelor de social media care devorează timp și neuroni. Chiar păstrând proporțiile, faptul că România este la coada statisticilor europene este deplorabil. Și mai deplorabil este că efortul de-a promova lectura este lăsat aproape în totalitate pe umerii editurilor, ONG-urilor, librarilor, iar măsurile și politicile de stat sunt palide și ineficiente.
Există însă și un public fidel lecturii, și nu mă refer elitist numai la intelectuali, ci la un public mai larg care alege lectura înaintea TikTok-ului sau Netflix-ului și a altor forme de divertisment – fie că este vorba de Paulo Coelho care și în România a atins coarda sensibilă a milioane de cititori, fie de Yuval Harari cu Sapiens sau James Clear cu Atomic Habits, care numără zeci de mii de exemplare vândute și la noi.
Mă întreb retoric când a fost oare lectura un fenomen de masă? Dar afirm cu tărie că promovarea lecturii nu este o fandaxie, ci o luptă pentru democrație.
Forbes: Dacă ați deveni peste noapte ministrul Culturii, ce măsuri ați lua în domeniul culturii scrise – fără să vă pese de premier sau de partidele politice?
Simona Kessler: Situația este gravă și se impun măsuri urgente. Domeniul culturii scrise este vast, dar înainte de toate este stringentă găsirea noului rege al Regatului Redonda!* Scriitorul Javier Marías, regele Xavier I al Regatului din anul 2000, a murit în 2022 și l-a desemnat pe scriitorul Juan Gabriel Vásquez drept succesorul său, dar ceremonia oficială de înscăunare nu a avut loc, deci tronul este vacant. Curtea Regelui defunct număra duci și ducese care mai de care: îi amintim pe Pedro Almodóvar (Duce de Trémula), António Lobo Antunes (Duce de Cocodrilos), William Boyd (Duce de Brazzaville), A. S. Byatt (Ducesa de Morpho Eugenia), Orhan Pamuk (Ducele Culorilor) [etc. etc. etc.
Dacă aș ajunge peste noapte ministrul culturii aș chema în zori la grabnic sfat scriitori, artiști, curteni ai Regatului Redonda de România, să propună un nou rege. M-aș bucura dacă l-ar alege pe Mircea Cărtărescu, pentru că a câștigat prestigiosul Dublin International Literary Award (2024), asemeni lui Javier Marías (1997), și a fost, cot la cot cu Javier, favorit la Nobelul pentru literatură ani la rând. Evident, în crucea nopții aș fi dat deja un ordin al ministrului prin care valoarea literară este decretată absolută!
Regatul Redonda* este mitologie literară, pură fantezie. În realitate Redonda este o insulă nelocuită în arhipelagul Caraibelor, o stâncă colțuroasă cu ceva păsăret și rozătoare, descoperită de Cristofor Columb în 1493 și denumită Santa María de la Redonda.
Ca ministru al Culturii aș invita la mai multă fantezie, la creativitate, la tragere de inimă și nu de mânecă, aș asculta atent și aș cerne, nu m-aș repezi, dar nici nu aș trece cu vederea. Ministerul poate fi o stâncă austeră, dar cu mai puţină clacă funcționărească și mai mult entuziasm și inițiativă se poate face mai mult decât ne închipuim. Dinspre buget, premier sau partide, slabe speranțe!
Pe punctul doi al ordinii de zi ar fi participarea obligatorie a României ca țară invitată de onoare la Târgul Internațional de la Frankfurt în 2028!
*The Kingdom of Redonda, The Curious History of the Kingdom of Redonda de Michael Hingston, Biblioasis, 2022 și romanul Todas las almas de Javier Marías, apărut la editura Univers, 1999
Forbes: În decursul celor trei decenii ați primit multe solicitări din partea scriitorilor români care au dorit să deveniți agentul lor? Este literatura română vandabilă în exterior, este bună de export?
Îmi amintesc că prin ’96-’97 m-am pomenit într-o zi cu un tânăr la agenție, fără niciun telefon în prealabil. Tam-nisam mi-a pus pe birou un manuscris în engleză. Pe coperta improvizată era un desen naiv cu o ramură de măslin, iar dedesubt titlul scris stângaci: The Olivine Branch. Zâmbind sfios, a zis: „Adică ramura de măslin“.
M-a rugat să-i citesc manuscrisul și să-i spun cât costă serviciile. I-am spus că agenții nu sunt plătiți pentru servicii, ci primesc comision după ce încheie un contract cu o editură, dar că agenția noastră nu reprezintă autori români în stăinătate, ci se ocupă cu mijlocirea drepturilor de traducere pentru autori străini în România. Mai întâi s-a întristat, apoi s-a îmbufnat, apoi s-a revoltat de-a dreptul și în cele din urmă a început să vocifereze că habar n-am ce manuscris valoros am în față, câți bani aș putea câștiga etc.
Am avut nenumărate conversații de felul acesta, mai puține față în față, mai multe la telefon, pe email și mai recent chiar pe messenger. Totul începe politicos și se termină cu o variantă sau alta a „Cine te crezi, cucoană, să-mi respingi manuscrisul?“
Am primit solicitări și de la autori publicați, care nu au înțeles de la bun început că nu este rea-voință din partea mea, ci pur și simplu o altă mâncare de pește, „import“, nu „export“. Contactele noastre sunt cu departamentul de vânzări de drepturi de traducere, nu cu cel de achiziții. Nu colaborăm direct cu autorii decât în cazuri excepționale, cum ar fi moștenitorii lui J.D. Salinger și Sven Hassel, reprezentăm agenții și edituri B2B.
De-a lungul timpului am recomandat însă autori și chiar am mijlocit contractele cu o prestigioasă editură americană pentru două romane de Filip Florian – un demers pro-bono. Am continuat să dau sfaturi și să îndrum pe cine am crezut de cuviință, pentru că pâinea cea de toate zilele vine din „a aduce“ autori străini in România.
Literatura bună, literary fiction, nu se încadrează la categoria „vandabil“ niciunde, excepție fac autorii mari premiați internațional. La fel stau lucrurile și cu autorii români.
Persistă frustrarea că literatura română nu este mai prezentă în lume, că ar fi o literatură mică, dar eu nu văd lucrurile cantitativ, ci calitativ. Firește, se poate întotdeauna mai mult și mai bine, dar să nu ignorăm ceea ce este.
Există traduceri din literatura română în engleză, franceză, germană, suedeză, spaniolă, italiană, bulgară, turcă etc., până și în amharică. Sunt traduși autori clasici, moderni și contemporani – de la Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Panait Istrati, Gellu Naum, Sorescu la Cărtărescu, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Ioana Pârvulescu, Filip Florian, Dan Lungu, Bogdan Alexandru Stănescu, Florin Lăzărescu, iar lista poate continua mult și bine. Nemaivorbind de autori renumiți din exil care sunt traduși și citiți – Cioran, Ionesco, Eliade, Paul Celan, Oskar Pastior la Norman Manea, Herta Müller (premiată cu Nobel în 2009), și aici lista este lungă.
Programul de traduceri finanțat de ICR a funcționat ani buni și mai funcționa încă în 2024. Este absolut vital ca ICR să existe în continuare, să fie reorganizat, să nu se taie fondurile care în raport cu alte cheltuieli publice sunt infime, dar pot aduce României un câștig inestimabil, un nume bun în cultura lumii.
Forbes: Sunteți mulțumită de producția de carte din România? Este o piață diversă? Ce segmente nu sunt încă acoperite?/18) Cum arată piața editorială acum în România? Ce-i lipsește? Care îi sunt punctele tari? – le contrag
Simona Kessler: Nu are nicio importanță dacă sunt mulțumită sau nu de piața noastră de carte, pentru că „dacă și cu parcă ar fi fost într-o barcă“, cine știe unde eram azi. Dacă ar fi fost o finanțare mai generoasă de-a lungul timpului, dacă nu ar fi fost un montaigne russe politico-economico-financiar din ’90 încoace, dacă ar fi fost mai mulți întreprinzători onești și pricepuți în distribuție, dacă nu am fi avut 35 de miniștri ai culturii în 35 de ani, dacă s-ar fi făcut reforma educațională în anii ’90, dacă nu s-ar fi desființat librării pe banda rulantă, dacă nu s-ar fi tolerat pirateria și plagiatul la nivel înalt, dacă ar fi fost finanțate achizițiile pentru fondul de carte al bibliotecilor, dacă nu s-ar fi mărit TVA la carte etc. etc. etc., dacă și dacă atunci parcă-parcă – dar asta este piața de carte pe care o cunosc, în care am crescut și am îmbătrânit, piața de carte în care editori, agenți și librari luptăm deoportrivă să supraviețuim și mergem înainte.
Piața noastră de carte este precară în raport cu potențialul, dar încă liberă și diversă. Încă nu sunt arestați editori pentru ceea ce publică, așa cum se mai întâmplă la Răsărit! Încă nu se interzic cărți, ca peste Ocean.
Ultimul lucru de care ne putem plânge este diversitatea: de la carte pentru copii la filozofie, de la romance la thriller, fantasy și SF, de la self-help la religie, de la parenting la istorie, memorii și jurnale, de la literatura fină, clasici ai modernității la chicklit și romane erotice – e drept, mai puţin LGBT, mai puțină carte practică, de artă și ilustrată, carte de turism, poezie – paleta este largă, cititori să fie!
Exista un număr destul mare de edituri, numai baza noastră de date numară peste 700 cu care am colaborat din 1995 încoace. După 2000 și mai apoi după 2008, numărul de edituri cu care lucrăm s-a restrâns la aproximativ 150.
Există un număr impresionant de domenii și titluri, dacă consultăm catalogul online al cărților în curs de apariție al Bibliotecii Naționale, dar nu există o sursă certă pentru a afla cu excatitate câte edituri sunt active, câte dintre titlurile anunțate sunt și publicate, în ce tiraj etc. Există monitorizarea anuală Forbes a 100 de edituri, dintre care primele zece acoperă peste 50% din cifra de afaceri a editurilor monitorizate, apoi o anchetă, tot Forbes, a pieței de carte, în scurte interviuri cu editori, agenți literari, librari.
Mai apar din când în când prin interviuri aproximări ale volumul pieței noastre de carte, estimat de diverși jucători din piață la 100–120 de milioane de euro. De fapt și de drept nu există o statistică precisă sau un studiu aplicat al pieței noastre de carte care să fie actualizat an de an, care să fie un instrument util editorilor și distribuitorilor de carte.
Dintre puținele studii întreprinse din 2000 încoace, îmi amintesc de impactul pe care l-a avut studiul făcut de Mercury Romania, daca-mi amintesc bine solicitat de Asociația Editorilor din România, pe la începutul secolului, și anume creșterea numărului de cărți pentru copii, la vremea aceea un segment ignorat de mulți editori.
Ca în orice altă țară există trei categorii de edituri: mari, mijlocii și mici/de nișă, există edituri vechi, –la noi vechi însemnând de peste 30 de ani – și altele mai noi care au crescut rapid după 2000. Majoritatea editurilor sunt încă în proprietatea fondatorilor, doamne și/sau domni, unele cu o structură managerială profesionistă, altele chiar cu tente ușor corporatiste.
Din anul 2000 încoace editurile înființate la începutul și mijlocul anilor ‘90 – Humanitas, Polirom, Trei, Nemira, Curtea Veche, Paralela 45 etc. s-au menținut în topul achizițiilor de drepturi, iar odată cu revirimentul pieței din 2003 s-au ridicat rapid Grupul Editorial Litera și Grupul Editorial Art, apoi mai recent Bookzone, Booklet și Didactica Publishing House, urcând în topul editurilor monitorizate de Forbes.
Admirabile sunt perseverența și tenacitatea cu care majoritatea editurilor s-au luptat cu crizele succesive de la începuturi până în prezentul austerității de azi.
Problema cea mai mare a fost și este încă distribuția de carte: de la angrosiștii anilor ‘90 care au introdus plata în consignație la insolvențele și falimentul recent al rețelei Diverta și a e-tailer-ului elefant.ro !
În ciuda investițiilor masive, rețeaua elegantă Cărturești, minunatele librării Humanitas, CLB și puținele librării fizice rămase în alte orașe, librăriile online sau alți e-taileri nu pot asigura un cash-flow constant și consistent pentru stabilitatea și creșterea pieței românești de carte.
Forbes: Cum apreciați că a evoluat Simona Kessler International Copyright în ultimii 30 de ani? Se putea și mai bine? Atât s-a putut?
Simona Kessler: Agenția a evoluat de la one-woman-show la o echipă de șapte oameni, mai toți angajati după terminarea facultății. I-am crescut și școlit în felul meu mămos cu mână de fier de-a lungul anilor, imprimându-le respectul față de autor și carte, un standard profesional de corectitudine și eficiență recunoscut și apreciat de clienții noștri de pretutindeni de 30 de ani încoace.
Suntem o mică familie: Marina venită de pe băncile liceului în 1997, Andreea după absolvirea facultății în 2003, Roxana în 2011 tot proaspăt absolventă, Alina și Alexandra la fel în 2019, iar Thomas în 2017 după căteva experiențe corporatiste. Nu de puține ori mi-am dorit să nu fi avut parte de o piață atât de fragilă și dificilă, cu mai puține crize, dar asta e lumea în care trăim. Nu o spun cu încrâncenare sau îmbufnare, ci cu un fel de blajină acceptare a faptului că am făcut tot ce s-a putut mai bine în această realitate.
Forbes: Peste 30 de ani, cum va arăta agenția Simona Kessler International Copyright? Dar România?
Simona Kessler: Dacă vorbim despre ce va fi după 2050, să-i întrebăm pe Harari sau Kurzweil sau pe oricare alt futurolog renumit. Dacă ajung la 97 de ani, când asociatele mele și fiul meu vor fi la vârsta pensiei și nu ne va fi căsăpit vreun război, IA-ul sau natura turbulentă, o să aniversăm 60 de ani de agenție.
Cert este că multe pot fi rezolvate cu tehnologii avansate. Fără doar și poate multe se vor schimba în următoarele decenii, așa cum din 1994 încoace am trecut de la mașina de scris la calculator, de la scrisori și fax la email, de la tone de cărți sau manuscrise printate trimise prin poștă și așteptate săptămâni bune la PDF-uri care ajung la noi în mai puțin de un minut, la contracte semnate în DocuSign și întâlniri virtuale etc.
Poate vor apărea device-uri și algoritmi inimaginabili acum, care vor face minuni, dar convingerea mea este că încrederea, empatia și bunul gust nu pot fi digitalizate.
(9 august 2025)
Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.